Cînd am ajuns în fața atelierului de la Liceul „Vasile Alecsandri” din Călărași, privirea mi-a rămas blocată, secunde întregi, pe geamurile prin care se zăreau tot felul de minunății sculptate în lemn. La scurt timp, în cadrul ușii a apărut un bărbat robust, tot un zîmbet. Era Dumitru Oaserele, un om care pînă acum și-a „scris” viața în lemn, iar eu urma să încerc să i-o scriu în cuvinte. Am intrat cu el în atelier. Pereții înalți și plini cu sculpturi mari și mici, bănci înșiruite dintr-un capăt în altul al sălii și o catedră plină cu lucrări din lemn și dălți – „împărăția” lui Dumitru Oaserele.
Sunetul clopoțelului, care anunță pauza, sparge liniștea din atelier. Trece pe lîngă grămada de lemn care așteaptă să prindă viață și-i dă de știre să mai aștepte un pic că-i vine rîndul. Trece printre băncile grele, pe care mai stă cîte o unealtă rătăcită, dornică să ajute la ceva. Trece prin mijlocul atelierului, unde stă o cortina de lampioane colorate de hîrtie, la care domnul Dumitru a stat vineri pînă tîrziu să lucreze, și le agită. Trece printre colecția de linguri și le face să tresară pînă-și dau seama că e zi de luni și nu zi de tîrg. Trece prin fața ușii și dă startul unui concurs de „cioc-cioc”-uri. Copii veseli după copii și mai veseli își ivesc capul de după ușa abia crăpată și rostesc într-un glas entuziasmat: „domn’ Dumitru, se poate?”.
„Iaca așa-i la fiecare recreație, nu dovedește bine să sune, că deja vin toți aici la ușă și vor să intre”, spune vesel Dumitru Oaserele. A ieșit pe hol să le spună copiilor că-n pauza asta nu-i poate primi.
Dumitru Oaserele e sculptor, meșter popular și profesor de educație tehnologică la Liceul Teoretic „Vasile Alecsandri” din Călărași, Republica Moldova. Din 2006 stă printre elevii de gimnaziu și le predă dăruire, răbdare, curaj și avînt. Calități și virtuți pe care le-a dobîndit de-a lungul anilor și de care n-are de gînd să se lase decît cu condiția că elevii îi vor „fura” din ele și vor deveni oameni și sculptori mai buni decît el.
Astăzi, la 66 de ani, chiar dacă nu mai are ore la fel de multe ca înainte, vine zilnic la școală, dis-de-dimineață și ochește cîte o bucățică de lemn cu care își alintă simțurile și căreia imediat îi dă o formă. Lucrează la ea, ca pînă la ora în care vin copiii la cercurile extracurriculare pe care le ține de trei ori pe săptămînă, să le mai arate încă ceva nou. Totuși, lucrurile nu au stat întotdeauna așa și nimic nu prevedea că astfel le va aranja viața.
Lecția 1. Dăruirea
„Cînd lucrezi cu lemnul, ceva din tine se duce în lucrarea pe care o faci și rămîne acolo”. Acesta este unul dintre lucrurile pe care Dumitru Oaserele le-a învățat din jocul dălților și al lemnului. Știe că dăruirea face o sculptură reușită. Nu uită niciodată să le amintească elevilor că e important atunci cînd vor să sculpteze ceva să fie pregătiți să dea energie procesului, nu doar să ia. Și crede că nu le spune copiilor în zadar toate astea, pentru că dăruirea e fix lucru care l-a ajutat de-a lungul vieții și i-a dat șansa să fie bun.
Copilăria lui Dumitru a fost, așa cum zice el, pe rîul Cula, unde zilele de vară n-aveau sfîrșit, iar soarele și apa creau simbioza perfectă pentru fericirea unui copil. Între timp, rîul care traversează satul de baștină al sculptorului, Hirova, a secat și s-a transformat într-o rîpă, care parcă nu mai are nimic în comun cu amintirile sale. Dacă e să vorbească, în schimb, despre lemn, în copilărie, relația sa cu acesta era asemeni rîului acum. Își amintește cum la început de gimnaziu s-a dus fericit la mama sa cu un sucitor pe care-l făcuse la educația tehnologică și în punctul acela lucrurile s-au oprit. A simțit că lemnul nu-i de el, în schimb butoanele, metalul și problemele de fizică și mecanică l-au cîștigat. În adolescență se simțea cel mai fericit că s-a născut în epoca tehnologiei, așa cum se spunea pe atunci. Așa că, a început, cu dăruire, să pună tot ce are mai de preț în mecanică și tehnică. A vrut neapărat să facă studii în acest domeniu, iar cînd s-a dus în armată a zis că orice ar fi, el tare mult își dorește să se ocupe de latura tehnică, așa ca a fost tanchist. A făcut Institutul Industrial și a devenit mecanic tehnic și maistru în instruirea de producere în pregătirea cadrelor în gospodăria agricolă. Visul lui se împlinise.
La scurt timp după absolvire, a fost trimis să lucreze la Școala Profesională din Călărași. Tractoare mici, tractoare mari, excavatoare de tot felul, treceau toate pe mîinile lui să le îmblînzească, dar și să crească cu ajutorul lor generații de tractoriști, tehnicieni sau șoferi de excavatoare. Era fascinat de tot ce-i aduceau zilele, îi plăcea să-i instruiască pe tineri. Odată cu destrămarea URSS, a venit și perioada anilor ‘90. Aceasta, pe lîngă democrație și libertate, a adus și instabilitate, pe care oamenii încă nu se învățaseră să o gestioneze.
Zilele în care mergea la muncă nu mai erau la fel, tractoarele dispăreau unul cîte unul, benzină nu prea era. Trebuia să pună mînă de la mînă împreună cu studenții pentru a cumpăra combustibil cu care să pornească autovehiculele și să poată ține orele. Dăruirea cu care lucra începuse să se transforme în răbdare. Răbda împreună cu studenții sau colegii săi și lucrurile încă păreau suportabile. Au devenit insuportabile atunci cînd banii s-au făcut tot mai puțini și era tot mai greu de trăit.
Lecția 2. Răbdarea
„Eu pot să le lămuresc și de o sută de ori copiilor, totuși ei trebuie să aibă răbdare și să învețe tehnici”. Dumitru investește în elevi răbdare și asta își dorește să culeagă. Răbdarea nu e doar despre cum va mînui dalta, în așa fel încît să nu se taie, cu toate că nici ăsta nu e lucru ușor, pentru că tăietura pe care o lasă acestea are nevoie de acul și ața unui medic la cît de adîncă e. Răbdarea mai e și despre cum va fi gata să meargă de la simplu la complex, pentru că în ceea ce fac pot folosi și cîte 70 de tipuri de dălți.
În 1998 a lăsat școala și a hotărît să plece să facă bani. A plecat în Cehia, într-o geacă subțire, imediat după ce a sărbătorit cu ai casei Sfîntul Vasile. Geaca subțire nu l-a prea ajutat, era de turist, glumește el, nu de săpat tranșee. Știa la ce lucru se duce, dar nevoile nu-l lăsau să folosească trecerea asta de la domn’ profesor la munca grea, pe ger, drept scuză. A cunoscut Cehia iarna și poate ăsta a fost norocul lui. Trăia împreună cu alți 20 de bărbați într-un depozit în care au improvizat niște paturi. Un depozit în care intrai trecînd printr-un atelier de tîmplărie, unde cîțiva bărbați de-ai locului făceau uși și geamuri.
Gerul de afară, lucrul greu și geaca subțire îl trimiteau din cînd în cînd să se încălzească undeva și alegea să intre pentru cîteva minute în atelier. Acolo nu voia să simtă că încurcă, așa că lua repejor mătura și începea să curețe pe jos. Nu le înțelegea limba acelor oameni, dar simțea că vrea să ajute. A intrat o zi, două să se încălzească acolo pînă cînd a luat prima bucată de lemn de pe jos în mînă și a simțit că va face cu ea ceva. A sculptat o ramă cu gîndul la fetița lui de cinci ani, Alina, care-l aștepta acasă. Nu i-a venit să creadă ce-i puteau face mîinile și, totuși, nu a luat acest prim semn în serios. Cei din atelier au început să-l observe. Au văzut că e harnic, că e priceput și l-au luat drept ajutor. De la cărat a ajuns încet, încet, datorită cunoștințelor tehnice pe care le avea, să-i salveze din tot felul de încurcături, reparînd imediat piese stricate. „Nici tatăl meu nu m-a cuprins atît de des pe cît au făcut-o ei”, spune el nostalgic.
Îndeletnicirea pe care a descoperit-o încercînd să facă rama, nu i-a dat pace. A început să strîngă bucățele după bucățele de lemn, piese de la mașinării și unelte stricate pe care le transforma în dălți. Pînă în ziua de azi ține obiceiul acesta viu. Adună și valorifică fiecare bucățică de lemn pe care o găsește, iar elevilor le transmite mesajul că fiecare ciot, care la prima vedere e inutil, poate fi transformat în comoară. Îi încurajează să nu irosească și crede că acest lucru e extrem de important, mai ales în epoca noastră. Mi-a spus că atunci cînd furtunile rup bucăți de copaci, mereu are grijă de bogăția pe care a găsit-o. Lucrează să o întoarcă în lume, dîndu-i un nou înțeles și adăugîndu-i un strop în plus de valoare.
Apoi, cu ajutorul instrumentelor pe care le încropea, și pe care le folosește și astăzi, sculpta. Încerca model după model și făcea ceea ce nu credea vreodată că o să facă. Cît era în Cehia stătea după muncă ore întregi. Se culca aproape mereu după miezul nopții, iar oboseala nu o mai simțea, pentru că sculptura îi dădea tot ce munca și depărtarea îi lua. A început să facă tot felul de obiecte pe care încrusta dorul de casă, dorul de copila sa. Le făcea cu gîndul că atunci cînd se va întoarce acasă le va dărui rudelor și va compensa lipsa sa.
Lecția 3. Curajul
„Domnul Dumitru m-a învățat să nu-mi fie frică să greșesc și să nu mă întristez niciodată, dacă un lucru nu-mi iese bine din prima”, povestește Alexandru Fiodorov, fost elev de-al lui Dumitru Oaserele. Alexandru acum e student la IT, însă poartă cu el fiecare lecție de la profesorul lui. Își amintește cu drag zilele pe care le petrecea în atelier, minunat de ceea ce putea să facă. Vorbește despre lucrul cu lemnul că ar fi asemeni unui joc în care trebuie să îndeplinești misiuni și să atingi scopuri, în care nivelurile reprezintă un nou obiect sculptat. Toate astea l-au făcut să realizeze, mai tîrziu, că la orele de educație tehnologică sau la cercurile extracurriculare nu a învățat doar să sculpteze, ci să aibă curajul de a-și fixa țeluri, pe care neapărat să le și atingă.
Primul an al secolului XXI l-a prins pe Dumitru în Cehia, dînd cu lac ușile și ferestrele făcute la atelier. Vopsea și simțea că nu mai poate să lucreze mult făcînd asta, iar tusea care venea după fiecare obiect vopsit îi tot spunea că ar trebui să renunțe. Știa că acasă nu-l așteaptă cîinii cu covrigi în coadă și mai știa că el vrea să facă altceva. Ceva care implica lemnul și dălțile. Și-a făcut bagajul. A luat uneltele pe care le meșterise acolo și tot ce cioplise. A luat chiar și ceea ce nu terminase, cu gîndul că le va termina cîndva. Încă mai are lucrări aduse atunci, pe care n-a apucat să le termine.
S-a întors în Moldova în 2001 ca să încerce să facă ce-i place. A avut curajul să renunțe și să-și pună un alt scop care credea el că merită. Cînd s-a întors, fiica lui era deja la școală și nevoile materiale crescuseră mai mult decît credea. Așa că a pus din nou visul său să aștepte și a început să lucreze la negru, sau cum glumește el, „la boieri”. Din 2001 pînă în 2006 nu s-a atins deloc de unelte și lemn, n-a mai avut timp să se răsfețe în modul ăsta. Totuși, în 2005 s-a gîndit să adune ce sculptase în Cehia și să meargă la un tîrg. A luat o masă cu el pe care a întins lucrările. Mai tîrziu avea să-și dea seama că o masă simplă nu-i cel mai bun mod de a expune lucrările și i-a mai adăugat niște margini pe care să le sprijine pe altele, ca să mai facă loc unora. Apoi participările la tîrg s-au înmulțit, în fiecare an. „La tîrg am văzut cum oamenii merg și cumpără dintr-o parte, din alta, de la unul, de la altul, dar și de la mine”. I-a trecut prin gînd că ar trebui să se reapuce de îndeletnicirea lui, dar nu oricum. Într-una din zilele din anul acela s-a dus la Direcția de învățămînt din Călărași și a depus o cerere ca să primească un loc de muncă în calitate de profesor de educație tehnologică. Știa că la materia asta, pe atunci erau două module, prelucrarea metalului și prelucrarea lemnului. De prelucrarea metalului se ocupase 20 de ani înainte, iar de cea a lemnului urma să se ocupe cel puțin 20 de ani după.
Lecția 4. Avîntul
„Da’ eu chiar am vîndut lucrări din lemn la tîrguri, aici, în oraș, în față la Executiv (Sediul Consiliului Raional Călărași în fața căruia se organizează ocazional evenimente – n.r.)”, îmi spune, printre altele, Oleg, elev în clasa a VI-a. Îl întreb curioasă cum a ajuns să facă asta și el începe să-mi enumere o listă de nume cu prieteni și colegi de-ai lui cu care a făcut bani împreună din acest meșteșug. Unii dintre ei își aud numele și sar să-mi zică: „D-apoi pe noi domnu’ Dumitru ne-a luat cu el și ne-a arătat că putem cîștiga și bani din asta”. Profesorul crede că e important să îi învețe cum să aranjeze o mini-expoziție, cum se vede un tîrg sau un festival din partea cealaltă a tarabei, chiar dacă poate n-o să ajungă niciunul să se ocupe cu asta la maturitate. Le dă avînt.
Talentul, descoperit la 40 de ani, i-a dat avînt lui Dumitru Oaserele. La un an după ce a depus cererea a primit și răspuns. Se eliberase un loc la Liceul Teoretic „Vasile Alecsandri” din Călărași. S-a bucurat mult atunci și s-a dus de îndată să vadă unde urmează să țină orele. A intrat în atelier și n-a fost surprins de ce a văzut, lucrurile nu arătau grozav, dar voia să facă și să dreagă în așa fel încît să arate totul ca la carte.
Acasă la el, în copilărie, părinții mereu puneau accent pe proverbul: „De șapte ori măsoară și o dată taie”. L-a urmărit toată viața și știa că atunci e momentul potrivit să-l dea și el mai departe. A luat o bucată de placaj, a pictat literă cu literă și l-a pus de îndată în fața clasei, ca nici elevii lui să nu-l uite și fiecare mișcare să o gîndească, să o realizeze cu multă precizie. „Domn’ Dumitru ceva nu-mi iese aici”, la care profesorul se uită atent și adaugă: „Andrei, uită-te un pic mai atent pe șablon, cu ferăstrăul de traforaj trebuie să mergi pe partea dreaptă, nu pe stîngă”.
Șabloanele a înțeles repede că-s foarte utile. Dumitru spune că el nu știe prea bine să deseneze, deși eu aș putea să-l contrazic. Dar a păstrat fiecare șablon, așa încât să aibă elevii de unde să se inspire, atunci cînd nu știu ce să sculpteze și, zice el, să nu piardă timp prea mult, că e păcat. Păstrează și fiecare șablon făcut de vreun elev și lăsat, păstrează și fiecare lucrare a elevilor pe care aceștia n-au vrut s-o ia sau să n-au apucat să o termine. „Nu are importanță dacă e bună, e rea, dacă e de valoare sau nu, e obiect asupra căruia a muncit cineva, a depus muncă, cum pot eu să-l arunc? Ș-apoi la gust și la culoare, omul n-are asemănare. Le păstrez eu pe toate”.
După ce și-a luat avînt Dumitru și a realizat cît de mult îi place zborul în care s-a antrenat, acesta a devenit lucru care îi preocupă tot timpul. De luni pînă vineri e la școală, în atelier, și la o bătaie în ușă distanță de toată școala. Acest lucru se vede și se simte prin toți oamenii care îi pășesc pragul fie ca să-i ceară un sfat despre cum să prindă vreun panou prin școală, fie să-i ceară un clește sau să-l cheme repejor să meșterească ceva. „Așa e cînd ești profesor de educație tehnologică, mereu e nevoie de tine”, spune el.
Viața ca o lecție
Sîmbătă, rămîne acasă, dar tot lemnul îl preocupă, iar duminică ori cînd e vreo sărbătoare sau cînd obosește citește. Din cărți spune că-și ia inspirația, în special din cărțile pentru copii, din care a cules o grămadă de idei. Din cărțile pentru copiii și de la copii, elevi ia tot ce-i mai bun. Tot de la unul dintre ei a ajuns să meșterească, azi, unul din lucrurile care-l reprezintă, lingurile de lemn sculptate. S-a trezit că, după o propunere de-a unui elev de a face o lingură cu un mîner special, îi place tare să facă asta, iar azi se poate lăuda cu sute de linguri care i-au trecut prin mîini și în care și-a încrustat ideile.
Proverbe, povești, poezii, vorbe din popor, simboluri sau chiar zodii poți găsi pe lingurile sculptate de Dumitru Oaserele. Pune povești pe cozi de lingură și privitorului doar îi rămîne să ghicească ce se ascunde acolo. „Cu vreo doi ani în urmă a venit un bărbat din România și a cumpărat toate lingurile pe care le aveam făcute atunci. Peste 70 aveam, le-a cumpărat pe toate”. Totuși, în colecția de acum, de vreo 150 de piese, încă se regăsește și una din primele sale linguri, decorată cu elemente tradiționale, sculptate geometric. N-a vrut să o păstreze, voia s-o trimită în lume, însă ea n-a vrut. A căzut pe jos, s-a ales cu un defect pe care Dumitru l-ar fi putut masca, dar s-a gîndit că ar fi frumos să o țină totuși.
„După deget nu te ascunzi, tare mi-a plăcut proverbul acesta, pe care l-am auzit la un festival în România, și am vrut neapărat să cioplesc ceva după el”, spune Dumitru, în timp ce flutură o lingură cu un bărbat îmbrăcat în straie populare care, aparent, se ascundea după un deget. Pe o altă lingură un cocostîrc stă într-un picior pe o casă. Spune că asta s-a născut dintr-o amintire din copilărie, cînd a auzit că locuința care are un cuib de cocostîrci prin preajmă e protejată de incendii și de rele. A mai sculptat păsări măiastre pe linguri, pești, iepuri, cocoși, a încercat să dea un aspect infinitului. A înțeles că oamenilor le place să vadă ce face și asta îl măgulește.
Ana Caraman predă educația plastică în același liceu și spune că dedicarea lui Dumitru Oserele nu se oprește la obiectele pe care le sculptează. El e și un bun prieten pentru toți elevii, inclusiv pentru cei cu cerințe educaționale speciale, care vin cu drag în atelier și cărora profesorul le dă tot ce are el mai bun.
În 2010, a scris într-un formular: „Vreau să fac lucruri de valoare, să demonstrez ce pot face astea două mîini”. Era formularul de aderare la Uniunea Meșterilor Populari, în care a intrat în același an. De atunci au urmat concursuri cîștigate, prietenii formate și invitații peste Prut. În anul în care a intrat a cîștigat un premiu la primul său concurs, a luat locul III la categoria „Cel mai bun cioplitor în lemn”, iar în 2014 a luat premiul mare la Bălți, la același concurs. În septembrie 2022 a aflat din presă că a primit titlu de cetățean de onoare al orașului Călărași. Încă nu i-a spus nimeni de la Consiliul Raional că i-a fost oferit acest titlu și crede că așteaptă cu toții o ocazie specială ca să i-l decerneze.
Înconjurat de copii și bucăți de lemn, așa-l găsește fiecare zi pe Dumitru Oaserele. S-a dăruit pe sine nu doar prin obiectele pe care moldovenii le-au dus cu ei, în țările în care muncesc, ci și prin semințele de lumină semănate în fiecare elev care a luat cîte puțin din profesorul lui și a plecat în lume. Și-a cultivat răbdarea și a avut curaj. Iar în final și-a luat avînt și a zburat. A zburat și a tot zburat, i-a făcut cu mîna copilului de pe malul Culei, i-a șoptit să privească peste deal, spre Călărași. Să se uite-n direcția aia și să nu-i fugă ochii în altă parte, iar de-i vor fugi să-i îndrepte înapoi, că acolo destinul avea să i se împlinească. Așa a fost.
***
Credit fotografii: Andrei Gavrilița
Niciun comentariu