Cum vii dinspre Pașcani, de pe dealul Costeștilor se vede în zare marea de solarii din Tîrgu Frumos. Pe partea stîngă, o alee nesfîrșită spune povestea miilor de lipoveni, arătînd munca pe care aceștia au moștenit-o din străbuni.

Tîrgu Frumos e locul unde există o mare comunitate de ruși lipoveni, care aduc orașului renume, căci doar aici vei întîlni cei mai pricepuți gospodari. Legumicultura reprezintă ocupația lor de bază, o tradiție pe care au păstrat-o de-a lungul timpului.

Situat în județul Iași, orașul Tîrgu Frumos este un nod rutier important, legînd orașele Iași, Roman, Hîrlău și Pașcani. Staroverii (de credință veche) s-au stabilit aici în urmă cu 165 de ani (atestarea documentară a unei biserici vechi datează din anul 1855). În prezent, comunitatea numără peste 1.000 de ruși lipoveni, cam 10% din populația orașului Târgu Frumos.

Cine sînt ei, de fapt?

Lipovenii reprezintă o populație de origine rusă. Ei au fost prigoniți în Rusia, pentru că nu au îmbrăţişat iniţiativa patriarhului Nikon al Moscovei, de la jumătatea secolului al XVII-lea, de a revizui vechile cărţi bisericeşti, după modelul cărţilor greceşti. Nikonienii au pornit o prigoană sălbatică asupra tuturor adepților ritului vechi. Pentru a-și putea practica nestingheriți cultul strămoșesc, mulți dintre aceștia s-au refugiat peste granițele Rusiei. Așa au ajuns și în Tîrgu Frumos. „În zona noastră au ajuns în urmă cu peste 200 de ani. S-au așezat în diverse zone, în general mai mlăștinoase, pentru că, fiind veniți din altă parte, nu puteau să stea în centrul orașului. S-au adaptat și ca principală activitate este cea legată de legumicultură. În decursul anilor au avut diverse meserii, acum sînt și profesori, și doctori, și oameni de afaceri”, povestește Neculai Feodot, vicepreşedintele Comunităţii Ruşilor Lipoveni din Tîrgu Frumos.

Povești de viață expuse pe tarabe

 În miezul amiezii, trecînd prin piața din oraș, întîlnesc la tarabe femei cu legăturile de verdețuri frumos aranjate. ,,Vă servesc cu salată?”, mă întreabă o lipoveancă, neștiind că nu sînt acolo pentru verdețuri. Mă opresc în fața unei tarabe, întrebînd de cartierul cu solarii și nu pot să nu observ mîinile trudite de muncă, fața cu riduri și speranța întipărită pe chip că cineva o să le cumpere marfa și că munca pe acea zi nu va fi în zadar.

Cartierul prosperității

Mă îndrept spre strada ce duce spre Jora, cartierul cu solarii. Ulițele sînt largi și drepte, casele sînt aliniate perfect, cu latură îngustă spre stradă. Curțile lor sînt adevărate grădini cu flori, pomi fructiferi și viță-de-vie, casele – realizate din materialele cele mai moderne, ceea ce mă face să cred că am pășit într-un cartier al prosperității, unde sărăcia și lipsurile vieții nu există. Prima oprire e la casa vicepreședintelui comunității. Îl găsesc în solar, muncind la răsaduri. „Acum piața e concurențială, și-au făcut și alții solarii, vin importuri foarte multe, nu mai este acea vînzare care era cu 10-15 ani în urmă. Trăim într-o lume globală și concurența își spune cuvîntul. Eu nu mai dezvolt, nu mai investesc foarte mult în agricultură și legumicultură, pentru că nu mai are cine să meargă la piață și să muncească pămîntul. Cine se axează și trăiește doar din asta, probabil că își face un cost beneficiu astfel încît să fie rentabil”, spune Neculai Feodot. Intrăm împreună în solarul cu verdețuri. Înăuntru e o căldură sufocantă; nu poți rezista mai mult de 5 minute. Salata, pătrunjelul, ceapa, morcovul, spanacul, usturoiul stau frumos aliniate în solar, așteptînd, parcă, să fie răsădite cît mai curînd.

Perioada prosperității acestor oameni a început după `89, atunci cînd lipovenii au început să cumpere terenuri lîngă oraș, pe strada ce duce spre Jora, în zonele limitrofe, unde și-au construit solarii și și-au extins producția. „Ei au început să facă solarii din nevoia de a produce mai devreme și pentru un profit mai mare. Una este să să aștepți să apară soarele, alta este dacă afară e soare și sînt 3°C, iar în solar 30°C; automat planta altfel se dezvoltă”, explică vicepreședintele comunității lipovenești, el însuși legumicultor.

Munca, pe primul loc

Nu există zonă în care să nu se fi auzit despre comunitatea de ruși lipoveni din Târgu Frumos. Oameni gospodari, muncitori de cînd se știu, aceștia alimentează cu verdețuri toată Moldova. Legumele lor ajung pînă în Botoșani, Suceava, Neamț și Bacău, peste 100 de familii din comunitate reușind să facă acest lucru.

Pentru comunitate mijlocul primăverii înseamnă foarte multă muncă și puține ore de somn. Așa l-am găsit și pe Neculai Feodot, preocupat cu răsadurile de semințe. „Se termină partea de primăvară, cu spanac, salată, ceapă și verdețuri și începe plantarea pentru vară-toamnă, însemnînd roșii, castraveți și ardeioase”.

Înainte, solariile erau mult mai mici, toamna se acopereau și primăvara se descopereau, folia fiind făcută din saci tăiați și lipiți. Solariile clasice erau din lemn – stejar pentru baza de jos, iar în partea de sus brad. Acum însă, cine vrea un solar pe termen lung îl face din metal, așa fiind mult mai rezistent. „Cel din lemn rezistă cam 10-15 ani, dacă nu necesită multe reparații sau întreținere, folia la fel. Acum e mai rezistentă, de la 4-5 ani pînă la 7-8 ani poate sta pe un solar”, spune lipoveanul. Desigur, sînt și avantaje și dezavantaje. Avantajul ar fi acela că producția iese mult mai devreme, cînd se încălzește folia protejează interiorul de temperaturile de afară, iar dezavantajele sînt cele legate de costurile foarte mari, dar și de faptul că, atunci cînd vremea nu e bună, riști ca solarul tău să fie doborît de gheață, de vînt, de furtuni.

Solariile din Tîrgu Frumos se întind pe vreo 60 de hectare în interiorul localității și pe 200 de hectare în cîmp liber, extinzîndu-se mai mult în lunca Bahluețului, pînă la Jora și Dădești, și spre Războieni, în partea de est a orașului, lucru posibil datorită zonelor mlăștinoase.

De obicei, în solarii se plantează verdețuri: pătrunjel, mărar, lobodă, leuștean, legumele pentru ciorbă, dar și cele de sezon – ceapă, usturoi, salată, spanac, roșii, castraveți. Celelalte legume, cum sînt țelina, morcovul, ardeii se plantează în cîmp. Un solar trebuie construit așa încît să fie așezat pe direcția est-vest, pentru ca planta să aibă lumină.

Loc de serii și solarii va tot fi, crede lipoveanul, însă anticipează că pe piață vor rămîne doar producătorii cu suprafețe mari. Cei care dețin solarii doar în spatele caselor încet-încet vor dispărea și nici cererea pe piață nu se știe dacă va mai fi, atît timp cît lumea se axează pe supermarketuri.

Apus pe strada Zorilor

Strada Zorilor pulsează de viață. Lipovenii foiesc în jurul solariilor, pregătindu-se de un nou sezon. Pe strada cu miresme de mărar se află și una dintre bisericile comunității, cu hramul „Uspenia” („Adormirea Maicii Domnului”), împrejmuită de solarii. Intru, curioasă, să văd cum e înăuntru. Biserica ortodoxă de rit vechi are intrări separate pentru bărbați și femei, are spații separate pentru bărbații care fac parte din cor și pentru ceilalți participanți la slujbă și un spațiu separat pentru femei. Paraschiva, o lipoveancă care pregătea biserica de slujbă, pe care mai c-am speriat-o cu prezența mea, nu mi-a permis să vizitez biserica, spunîndu-mi că acest lucru este permis doar cu binecuvîntare de la preotul locului. Însă am apucat să-mi potolesc puțin curiozitatea. Mi-au atras atenția albastrul picturilor, nemaiîntîlnit, scrisul de pe pereți, în slavonă, dar și cîteva detalii inedite – rușii lipoveni se închină cu două degete, slujbele se țin în slavonă, crucea are opt extremități, iar obiceiurile lor se găsesc în calendarul iulian. Cele mai reprezentative tradiții sînt cele legate de Maslenița (Săptămâna Brînzei sau a Laptelui), ce precede intrarea în Postul Mare, cînd petrec, cîntă melodii vesele și servesc preparate specifice.

Paraschiva e o femeie simplă, cu credință în Dumnezeu și greu încercată de viață. Din cauza condițiilor de trai a fost nevoită să plece în străinătate, la muncă, pentru a-și putea ține copilul în școală, iar mai apoi să-i fie ajutor în viață. A fost nevoită să se despartă de soțul ei, din cauza neînțelegerilor, lucru pe care ai voie să-l faci numai în cazuri excepționale. Rămasă singură și cu un copil a trebuit să învețe să se descurce. „Mie nu mi-a dat nimeni, eu singură am muncit; părinții mei nu mi-au dat nici măcar o cană cu apă. Am muncit pămîntul – jumătate de hectar – singurică. Aveam băiatul de 12 ani. Așa, cu zarzavaturi, cu morcov, cu pătrunjel am reușit să ridic casa. Mă sculam la 2:00 noaptea și mă duceam să vînd în piață”, povestește femeia.

A învățat să vorbească în rusă de la părinții ei, care vorbeau acasă. Își aduce aminte cu drag de vremurile de altdată, de perioada tinereții sale, de șezătorile la care a participat și de nunțile care durau cîte trei zile și trei nopți „Se făceau acasă, la cort, iar femeile în vîrstă veneau și făceau mîncarea; era mai mare dragul. Te duceai la fiecare, te închinai pînă la pămînt, făceai o plecăciune și implorai să vină la nuntă. A doua zi se închina darul de nuntă, iar în a treia zi închinau bătrînii și bucătăresele, nu ca acum…”.

Acum amărăciunea i se citește pe chip. „Cu pandemia asta e foarte greu, nu mai are omul bani să cumpere o lumînare. Fiecare se teme, ținem distanța”. Dar cu tot amarul vieții niciodată nu și-a pierdut speranța și credința în Dumnezeu. „Nimic nu se face fără bunul Dumnezeu, fără credință nimic nu se face”. Un crez de neclintit în comunitatea lipovenilor, un fir roșu între generații.