Pe nea Ion, toata lumea il striga Pacala. Inca de cand era flacau, prietenii se adunau in jurul lui, ca la sezatoare, ca sa mai asculte din povestile adunate din lume. Cand au vazut cat haz are si cu ce pofta le „infloreste”, l-au poreclit Pacala: Pacala din satul Arbore. De atunci si pana acum, cand l-au ajuns batranetile, nea Ion e vazut ca un Pacalici, ce starneste rasul oriunde se duce.

Chiar inainte de a se insura, „de gures si batos” ce era, s-a apucat sa umble prin batrani si sa stranga toate uraturile pentru nunti si dansuri populare. De atunci, Pacala a intrat in formatia de dansuri populare barbatesti, din comuna suceveana, pe care, de 15 ani a ajuns sa o si conduca. Tot de cand s-a insurat,aproape duminica de duminica, insira pe la nuntile gospodarilor, uraturi desprinse parca din basmele si povestile lui Creanga.

„Mai, eu is Pacala!”

Nea Pacala sta pravalit pe pat si se uita atent la o pereche noua de pantofi. Acolo, in bucatarie, unde focul inca mai arde, ochii lui nea Pacala se plimba atent dupa tanti Domnica, nevasta lui care se perinda cu treburile cand in casa, cand prin ograda. Din cand in cand o mai soarbe din priviri si-i spune „Domnica mea”. „Na… Noi ne iubim. Atatia ani, cu rele cu bune, am fost necajiti, am lucrat la Mangalia, ne-am facut casa, o venit copiii, eu am lucrat, ea o fost casnica. Sotia mea ii tot din Arbore. Noi faceam prohodul lu’ tata la biserica si ea era venita tot la biserica, boteza pe cineva. Si am vazut-o acolo si mi-o placut: era asa frumusica, durduliuca cum imi erau mie dragi asa. Am mers la ea si m-am dat in vorba. Sara ne-am intalnit la film, aici la Caminul Cultural, urmatoarea sara am mers la ea. Si mai odata, si mai odata si in doi ani ne-am luat. Dupa ce am venit din armata ne-am luat. Avem 40 de ani de viata si trei copii, cinci nepoti cu tot cu nepoate la un loc”, povesteste nea Pacala despre insotirea lui prin viata.

De-abia asteapta mosul sa-l intrebi cum de-a devenit Pacala, ca se asaza morometian la masa si incepe a-si aminti de „tineretile lui”. „Eu am fost dus in lume de tanar, m-am dus la lucru, pe la Constanta, pe la Calarasi, am facut scola de soferi si am invatat cate si mai cate uraturi, glume si am venit in Arbore, la 18 ani. Si ne adunam noi, prietenii si le spuneam cate poezii, glume invatate cand am fost plecat. Si o ascultat cineva si cand am gatit eu de spus, tati radeau de numa si o spus ca «Mai baieti, aista-i tat Pacala!». Si de-atunci tot Pacala mi-o spus. Si cateodata ma recomandam si eu: «Mai, eu is Pacala». Si uite-asa am ramas de la 18 ani. Si la baietii mei tot Pacala le spune si uite avem porecla in familie. Si n-aveam inainte.”

Daca il intrebi ce glume le spunea pe atunci prietenilor, de i-a facut sa-l strige Pacala nu mai stie nici una. Da vina pe memoria „care de-atunci si pana amu’ s-o invechit”. Tot ce stie e ca nici acum nu si-a pierdut hazul: „Eu cate spun… mie atuncea pe moment imi vin.”

Tropotul de-a Maruntica

Dupa ce-si pune mainile pe fata de masa alba, batranul isi fixeaza ochii pe geam si-ncepe a insira povestea cu dansurile populare. Isi aduce aminte ca a fost dat si la televizor, la TVR Iasi, unde i-a luat „unul interviu” si l-a pus sa-i spuna „istoria formatiei”. Pe langa asta, mai spune ca a fost dat si pe postul local de mai multe ori.

„Acuma sunt instructorul dansurilor. Eu m-am lasat normal de dansuri, dar m-o chemat inapoi, pentru ca i-o scociorat cineva pe astia de la primarie, ca nu mai avem echipa de dansuri in comnuna Arbore, comuna mare si o venit primarul cu vicele si m-o rugat sa merg. Eu de-amu is in varsta, n-as mai vrea sa joc la dansuri, nu-mi mai e drag. Mi-o fost drag de tanar, mai puteam bea, puteam cutare, mai puteam umbla dupa…” Deodata se opreste si-ncepe a se uita suspicios prin casa. Vede ca nu-i nimeni si-mi spune mai incet, zambind: „Sa nu ma auda Domnica…”

In echipa de dansuri a intrat chiar de cand s-a insurat. El spune ca era un batran „batos, cum nu era si nu-i nimeni ca el”, care a strans vreo 20 de flacai si a infiintat formatia. Nea Pacala spune ca era si inainte formatie „la noi in Arbore, dar eu spun de cand tin eu minte, de cand eram si eu”. De la 25 de ani a tot jucat dansurile populare si de cand „badita Bocu”, care a condus formatia a slabit de puteri, a preluat el comanda. Batranul a murit acum doi ani, la varsta de 98 de ani si dupa spusele lui nea Pacala, „el o jucat cu noi pana la 85 de ani si dupa aia o slabit si iesea asa ca solist dansator, in fata. De acolo am luat comanda eu, Pahomi Ioan. El spune ca de cand a intrat in formatie, jocurile s-au mai schimbat. Batranii de demult jucau alte jocuri. „Acum jucam dansuri populare barbatesti, dintre care Tantaroiul, Rata, Coasa, Trilisestiul, Batraneasca, apoi ne desfacem, formam un semicerc, tropotim tat timpul la podea, si la urma jucam Maruntica. Chiar acum avem un concurs la Botosana, cu juriu si cine castiga pleaca mai departe, la judet, la capitala.”

De cand e nea Pacala in frunte, formatia s-a perindat si s-a facut cunoscuta „peste tat locul”, la diverse concursuri si festivaluri de peste hotare: Franta si Ucraina si in judetele din Romania: Pitesti, Sibiu, Bucuresti, Galati, Suceava si in comunele din jurul ei.

Chiar daca spune ca nu-i mai e „drag sa joace” si la cei 63 de ani ai sai e cel mai in varsta membru al formatiei, nea Pacala se incurajeaza si spune: „Merem inainte cat om mai putea. Vrem sa ducem echipa mai departe. O mai plecat barbati mai in varsta si vinit tineret, vreo sase. Daca da Dumnezeu sa vrea feciorul meu sa joace i-as lasa lui comanda, ca are si picior si voce si-i baiat fain, dar nu prea vrea, rade.”

Obiceiuri „de pe cand era Stalin caporal”

Nici pentru uratul la nunti, de care se ocupa de tanar, de cand „a intrat la dansuri”, nu spera la urmasi. Ramas singurul urator din sat, nea Pacala e luat aproape in fiecare duminica, „afara de perioada postului” la casele gospodarilor pentru a le aduce urari de noroc si belsug tinerilor miri.

Ii place sa spuna ca a inceput sa ure „de cand era Stalin caporal”, si un ras hatru ii podideste in cute groase fata.  Apoi se uita lung la Domnica, cautand „ajutor”. „Sa videm poate stie ea”. Dupa o pauza in care amandoi fac socotelile in cap, batranul spune ca ura de 40 de ani: „Eu fac asta de tanar. Nu chiar inainte de a ma insura. Atunci umblam dupa pahar dulce la nunti, eram gures, batos inca de tanar, nu am fost molau. Nici nu mai stiu bine. Eu m-am insurat la 22 de ani si ur de mult. Cam de cand joc la dansuri ur si la nunti. Le-am pornit cam odata.”

De cand era flacau, inainte de a se insura si a pleca in armata, nea Pacala mergea pe la nunti, asculta uraturile batranilor, „vechi de 100, 200 de ani” si le scria pe hartie, fara sa stie ca dupa moartea lor se va folosi de ele.

„Le-am luat de la batranii din sat care-s morti acum: Ghindar, Julei. Eu le-am preluat de la batrani si le-am dus pana acuma, nu le-am format eu. Sunt uratori cam in fiecare sat: si in Botosana, Cajvana, Iaslovat. Si la noi in Arbore is singurul. N-o mai vrut sa invete nici unul. Cand am luat eu uraturile, urau multi. Fiecare cot de sat avea uratorul lui. Amu pe mine ma ia peste tot, ca nu-i nimeni. Are sa se piarda obiceiul. Daca eu mor sau daca nu mai pot merge nu mai are cine ura. Baiatul meu nu vrea sa invete, ginerele meu, Babalicu stie ceva, dar el ii mai rusinos, nu vrea. Lor nu li-i drag. Mie mi-o fost drag sa merg, sa ur, sa le spun.”

Uratura „iertaciunii”

Nea Pacala intrerupe pentru cateva minute firul povestii, se ridica de la masa, se duce in camera de alaturi si incepe a cauta de zor intr-un sertar caietul cu uratura iertaciunii, care, spune el „nu prea vrea lumea pe la noi sa o ur”. Dupa ce deschide caietul, el incepe a citi de pe trei pagini, o uratura „mai religioasa, cu Bunul Dumnezeu”, in care se povesteste crearea lumii in cele sapte zile si insotirea barbatului cu femeia, prin „Sfanta Taina a Cununiei”.

Cand o termina de citit, el recunoaste „ca asta nu trebuia citita, trebuia spusa din cap, dar daca nu prea o spun, nu prea se cere…” El spune ca lumea prefera uraturile mai comice, mai hazlii, adresate mirilor si socrilor.

Nea Pacala incepe a reconstitui cu patos fiecare moment si obicei al nuntii, de-ti da impresia ca te-ai afla in mijlocul ei. Dupa spusele lui, toate nuntile din Arbore se fac la fel. Dupa imbracatul miresei, se aduna mirele, nasii, socrii si toti nuntasii in ograda ei si se face iertaciunea: parintii se pun pe patru scaune, rezemati de perne mari, albe, iar mirii se pun in genunchi, in fata lor, plang sau nu si le cer iertare „pentru toate pacatele pe care le-au facut cat au stat acasa”. Dupa acest staravechi obicei, nea Pacala spune ca vine randul lui, cand trebuie sa ii ure pe miri. Acolo, in fata unei mese, pe care stau puse un prosop traditional si doi colaci, uratorul incepe sa le insire tinerilor versuri desprinse parca dintr-o lume de basm, cum numai la Creanga, in povestile tesute cu versuri si povete mai poti citi.

Cu mainile gesticuland si cu ders batranul incepe a spune uratura miresei „din ograda la parinti”. „Buna vremea, buna vremea cinstiti gospodari de casa,/ Buna vremea si dumitale, mai ales jupaneasa mireasa./ Seara o inserat si schimburile nu ti le-am inschimbat/ S-ar fi cazut mai de demult, dar jupanul mire a cam zabovit./ Ca jupanul nostru mire, de dumneata cand o aflat/ Tare mult s-o bucurat si la targ o alergat./ La targ la Radauti, targ cu multe curti./ Straie scumpe sa gaseasca/ Cu a dumitale chip sa le potriveasca./ Dar oricat a cautat, straie dupa al dumitale stat n-o aflat…” ÅŸi continua tot asa, minute in sir, pina ispraveste rostirea a zeci de versuri.

Batranul continua povestea nuntii, mergand pe urmele mirelui caruia, dupa ce ii recita versuri asemanatoare cu cele din uratura miresei, uratorul ii inchina darurile de pe masa. Cu acele daruri, mirii, socrii, nasii si nuntasii „scot dansul de dupa masa”, in care se canta uraturi de noroc si prosperitate pentru miri, dupa care ies din ograda si o pornesc la biserica, unde se si cununa. Dupa ce ies afara, se cinstesc intre ei „cu rachiu si prajituri” si „joaca, acolo, in fata bisericii”, dupa care nuntasii „se duc spre locul unde este masa”. Acolo ii asteapta uratorul cu un colac pe masa taiat, cu o sticla de rachiu, cu aghiazma si cu grau.Nea Pacala spune ca asta e partea lui preferata, uratura lui preferata, adresata socrului mare si mic, care „se urca acolo pe trepte frumos si uratorul ii ura, mai mult pe socrul mare”. Inainte sa incepa sa o recite, imi spune ca e cea mai lunga uratura dintre toate, „asta pentru socri”, dar ca vrea sa o recite pe toata, ca-i place tare mult. Pe masura ce o spune, ochii i se pierd in povestile nuntii. Se uita incolo, pe fereastra si rosteste uratura fara sa se incurce defel. Glasul puternic si gros i se pierde prin metaforele, comparatiile si personificarilor care alcatuiau o poveste hazlie, desprinsa din „ceea lume”, din vremea straveche a vietii de la curte.

Dupa ce termina de urat, nea Pacala spune ca „se ia colacul si-l pune pe trei bete de vatajel si mirele si mireasa se petrec de trei ori pe sub colac si dupa ce s-o petrecut se rupe colacul de voriniceii care-l tin si se arunca bucatile la oameni si copii. Cand se petrec pe sub colac, uratorul ia graul si arunca peste ei, in semn ca sa fie anul bun, pe urma ia strutul cu aghiazma si stropeste in toate patru colturi: rasarit, miazazi, miazanoapte si apus. Asta inseamna ca se uda graul, ca sa rasara si sa fie belsug. Asa-i obiceiul. Uratorul cinsteste mirele si mireasa cu cate un pahar de rachiu si intra in sala si se striga: „Foaie verde de cucuta/ Poftim gospodari la nunta/ Si iar verde de trifoi/ Pofti gospodari cu noi. Dupa ce se aseaza toata lumea la masa se spune „Tatal Nostru si apoi se apuca de mancat, de chiuit.”

Nea Pacala se opreste si spune ca s-a terminat si cu uratura mirilor si cu uratura coloacului sau a socrilor. Continua de povestit celelalte etape ale nuntii: hobotul sau gatitul miresei „in care nu ma bag eu. Asta-i treaba fimeilor” si strangerea banilor sau scosul paharului dulce, la care se striga uratura: „Paharas cu floricele/ Ce te-ar bea buzele mele/ Cele moi si subtirele./ Ia paharul si cinstea/ Scoate banii si platea/ Si la punga te gandea/ Lelea bea, badea platea/ Lelea bea paharele, badea da paralele/ Huiuiu… si tot asa se inchina pahar dulce la fiecare.”

„Inainte totul era mai original, mai autentic, erai mai bagat in seama”

Batranul zice cu ca „de cand lumea s-a mai modernizat” obiceiul uratului pe la nunti nu s-a pierdut, insa parca acum 20, 30 de ani nuntile erau mai „autentice, mai originale”. „Inainte, la nunti, lumea era mai amatoare de uraturile astea. Totul era mai original, mirele era imbracat in national, mireasa la fel. Acuma s-o mai modernizat lumea. Ii diferenta intre nunti. Inainte nuntile se faceau pe acasa, pe la casele astea mai batranesti, ca era mai larg. Mai multa lume venea in national. Acuma ii multa fudulie, se orneaza pe la restaurante si mesele si scaunele. Inainte era mai autentic. Erai mai bagat in sama. Amu’ tineretul nu prea mai asculta asa uraturile, numai o serie mai stau asa si asculta cu urechile ciulite, iar altii vorbesc si se uita in alta parte.”

Chiar daca s-a pierdut farmecul uraturilor de altatdata, nea Pacala spune ca „se cer din cauza ca fac casete, filmeaza si le ramane amintire pe toata viata lor, a mirilor.” Cele mai multe nunti se fac in august, septembrie, „cand vin baietii mai multi din strainatate. Dar nu numai atunci se fac. Uite, chiar si amu o vinit si m-o luat, dupa sarbatori. Pe 1 mai este iarasi o nunta si o zis ca vor sa ma inregistreze, sa le ramana uraturile.”

Catalina Caragea

***

In caietul care a ramas pe masa, nea Pacala a scris numai „uratura iertaciunii”. Celelalte pagini sunt goale. Uraturile pe care tocmai le-a recitat „din cap” spune ca nu le-a trecut pe hartie „Astea le stiu din cap si am sa le stiu pana pier”.

Inca mai spera ca cineva o sa i le scrie pe toate „asa, frumos la calculator”. Pana atunci, nea Pacala se gandeste sa scrie uraturile de mana, „sa scriu cate o bucata in fiecare zi: uratura la mireasa, la mire, la colac, la socrii, la pahar dulce, strigaturile toate la dansuri. Eu am sa las scris, tat absolut. Poate s-o gandi cineva sa le ure dupa ce n-oi mai fi eu.”