„Sa-i amintiti, va rog frumos, adresa mea, cind va intilniti cu fericirea”. Tine microfonul cu un gest elegant. Ochii se inchid la sfirsitul fiecarui vers, lasind in loc o dunga neagra, trasata in graba. Buzele rosii iau forma sunetelor melodioase, iar degetele scurte, cu oja sarita de pe unghii, rasucesc firul negru al microfonului. „Casa cu flori, strada Sperantei, la parter”. Milano, metroul de pe linia doi, vagonul cinci. Aici, fericirea o poate gasi pe tanti Elena, romanca ce cinta in subteranele Italiei.

E o femeie de-o schioapa, trecuta de jumatatea vietii, dar care mai pastreaza inca din frumusetea de altadata. De sub palaria verde i se zaresc cateva bucle roscate, care se pierd ciufulite in pelerina de toamna. „Cei de acasa stiu ca am plecat din Romania ca sa cint la nunti”, imi spune in soapta, cu nesiguranta oamenilor ce au secrete, „dar eu m-am descurcat cum am putut, ce daca cersesc? Eu macar le cint oamenilor, nu intind mina, asa, degeaba”. Coboara la prima statie cu pasi marunti. In urma ei, scartie pe cimentul lucios rotile unui carucior. De acesta, atent infasurate in scotch, stau o boxa neagra si un amplificator. Tanti Elena isi incolaceste firul microfonului cu grija, rasturnand ultimii marunti din pahar in buzunar. A fost o zi buna. „Fara banii ce s-au dus pe metrou, am facut azi 12 euro si 54 de centi”, spunea ea fara sa-i numere, zornaindu-i in buzunarul adinc al pelerinei.  Recunoaste, trei sferturi din banii pe care ii cistiga sint de la romani. „Ii recunosc imediat in metrou. Tresar cind ma aud cintind in romaneste, unii zimbesc, unii strimba din nas. Majoritatea imi dau citiva marunti. Cel mai mult am primit 20 de euro de la un roman. Abia venise in Italia si a zis ca-s pentru norocul lui, ca sint prima de-a lui pe care a intilnit-o”, spune tanti Elena.

Din statie in statie

Se aseaza pe una din bancile de metal. Caruciorul si-l trage protectoare pina linga picior. „Sint in Italia de 11 ani”, continua ea. Prima ei slujba a fost sa aiba grija de o batrina. „Dar si-au batut joc de mine. Ma puneau sa dorm cu baba, care horcaia toata noaptea. De mincare nu imi dadeau decit dupa ce minca ea. Baba mi-a murit in brate. Copiii ei au inceput sa tipe la mine, m-au dat afara si nici nu mi-au platit pe ultima luna”, isi aminteste tanti Elena. Citeva nopti a dormit pe cartoane, in gara. Acolo a cunoscut o alta romanca. Ea a ajutat-o sa-si gaseasca de lucru la o alta familie. „Ma plateau bine, eram fata de casa, faceam curat, spalam, calcam. Insa erau niste italieni ciudati, spalam si calcam in fiecare zi lenjeria lor intima. Erau doi soti, ea era casnica, el avocat. Faceau dus si de patru ori pe zi. Eu n-am mai vazut asa ceva”, spune femeia, scuturind din cap. Doi ani de zile si-a adunat salariul de citeva sute de euro. Cind a strins o suma frumusica, si-a cautat gazda, si-a cumparat boxa, microfonul si amplificatorul. Caruciorul il gasise linga un tomberon. Apoi, a plecat de la a doua familie. „Doar nu era sa le calc chilotii italienilor toata viata. Eu vroiam sa cint”, spune ea.

Milano, pe romaneste

In statia de metrou se aude doar vocea ei usor ragusita. Vorbeste rar, privind absenta reclama colorata de pe peretele din fata ei. „La scelta semplice, Kinder Brioss!”. Cind o intreb de ce a plecat din Romania, face o pauza lunga si-si leagana usor picioarele ce nu ajung la podea. „Ca era saracie”, imi raspunde scurt. Acasa a lasat doar un tata cu care locuia intr-o garsoniera. Ocoleste  numele orasului, limitindu-se la a-mi spune doar „din provincie”. „E mai bine, nu vreau sa stie nimeni de mine. Mai am prieteni in Romania, nu vreau sa ma recunoasca. Mie nu mi-e rusine, doar poate le e lor”. In Romania suna o data pe luna, iar bani nu trimite nimanui. „Lu’ tata de ce sa-i trimit? Ca sa-i bea? Eu n-am lasat copii in Romania, asa cum am auzit la televizor ca fac romanii. N-am la ce sa ma intorc”. Vorbeste fara emotii. De Romania nu-i e dor. „Am fost un om chinuit acolo. Mama a murit, tata ma batea, iar scoala nu am putut s-o termin pentru ca ma inchidea in camera. Am plecat cu prima ocazie, cu o cunostinta. Stiu ca puteam pati orice, dar ce mi se putea intimpla mai rau decit acasa?”, incheie tanti Elena, fara regrete.

„Numai melodii vesele”

Incepe din nou sa fredoneaze, absenta, parca bucurindu-se de ecoul din statie. Prefera sa vorbeasca despre muzica, nu despre viata ei. „Stiu toate slagarele romanesti, piese de la Gheorghe Gheorghiu, Angela Similea, Madalina Manole, Mirabela Dauer, pe toate le stiu. Cint numai melodii vesele, de asta au nevoie oamenii, tristete tot au”. Se indreapta apoi alene spre iesire, fredonind un refren doar de ea stiut. Se opreste doar pentru a raspunde la salutul supraveghetorului. „Alberto e ala buono, el ma lasa sa intru cind nu am un euro pentru bilet”, recunoaste ea.

Afara e deja noapte. In linistea orasului se mai aud doar masinile si zdranganitul ultimului tramvai. Tanti Elena merge vioi pe linga vitrinele luminate, stringindu-si din cind in cind pe linga corp pelerina umflata de vint. „Viata vindeca ranile toate”, se mai aude versul vesel tot mai indepartat.

Laura Baban