Satul resemnatilor e undeva, la 40 kilometri de Iasi. Un drum ingust, in panta, crapat, strajuit de o parte si de alta de padure, duce spre comuna. La intrare, pe partea stanga, ca o dama machiata strident, rasare cladirea primariei, colorata in roz si alb, imprejmuita de un gard inalt. Umar la umar, gard in gard, aliniate in ordine: posta, scoala si postul de politie. Centrul Tibanei e o rascruce de drumuri in care stau adunate afacerile comunei: citeva magazine si circiumi. In buricul satului, lume multa. Grupuri, grupuri, figuri triste, haituite a caror privire incolteste orice intrus. Oamenii de aici se uita curios la mine, vorbind intre ei. Drumul pietruit se opreste in mijlocul satul, prevestind parca blestemul pe care urmeaza sa-l descopar. De aici e „alt sat„. Un sat cu ulite care duhnesc a saracie. Si parca nu ar fi destul, in fiecare ograda aproape, Dumnezeu le-a dat si boala.

Despre Tibana, comuna cu cel mai mare numar de personae cu handicap din judetul Iasi – un reportaj realizat de reporterii CUZANET.

Tintuit in scaun cu rotile de 5 ani

Casa familiei Nicolau e undeva pe strazile fara nume ale satului. O casa modesta, nevaruita cu doua camere si geamuri mici este inconjurata de singura avere a familiei: o vaca, doi porci si cateva gaini. Batatura din fata casei, plina de paie iar in fata usii crizanteme aplecate de bruma. Deschid usa scrijelita si vopsita in verde. Din holul mic vad doua camere. Pe pereti agitate stau carpetele inflorate si din loc in loc tablouri cu figure ingalbenite de timp. Mirosul de ceapa prajita te invaluie de la intrare. Domnul Nicolau face prezentarile: „Soacra mea face mancare la copii, ca sotia e internata la Iasi, o facut hemoragie„. O batranica imbracata simplu imi zambeste si continua sa taie cartofii pe masa plina de farfurii insirate haotic. In soba arde focul, iar deasupra plitii ceapa se caleste.

In cealalta camera, pe un pat sta retras Ionut, baiatul familie Nicolau. Are 14 ani si sufera de distrofie musculara. Invelit cu o patura, copilul se joaca cu o capac si un pix. Ochii tristii ii tradeaza suferinta. Imi spune cum il cheama si se intoarce in lumea lui. Il intreb „Ce faci Ionut?„. Nimic. Astept cateva secunde raspunsul copilului de 14 ani, dar el se cunfunda intr-o mutenie totala. Evita sa vorbeasca cu mine, privirea ii este pironita asupra mainilor. Nu schiteaza nici un zambet.

Si mama a cazut la pat

Prietenii i-a pierdut din cauza bolii iar ziua face mereu acelasi lucru: tintuit la pat se uita la televizor. O data pe zi respira aerul rece de afara si atunci intr-un scaun cu rotile. Baiatul asculta atent din lumea lui spusele tatalui:„La 9 ani am observat ca mergea greu. L-am dus la doctor. Mi-a spus ca are distrofie musculara, muschii lui ii sunt atrofiati. De atunci nu am mai mers la scoala. Am observat ca mergea prost, iar intr-o zi a cazut si copii au inceput sa rade de el si sa-l lovesca. De atunci, nu l-a mai lasat la scoala„, poveste cu lacrimi in ochii tatal lui Ionut. Cu pantalonii ponositi de praf, barbatul isi tine mainile muncite si negre impreunate. Necazul care l-a lovit, l-a condamnat la suferinta.

„Mai am 4 copii, cu ei nu am probleme, insa cu el nu stiu ce pacate mostenesc. Si sotia s-a imbolnavit de cat il ridica. A facut hemoragie, putea sa moara. Eu mai plec sa lucrez cu ziua ca sa mai iau niste banii de pe la oameni sa-i pot lui cumpara medicamentele. Singura lui sansa este sa fac un transplant in China de celule sterm, dar posibilitati nu avem. Nici nu am ce sa vand ca sa fac bani„, spune cu amarciune tatal lui Ionut.

Minte de copil in trup de femeie

Gard in gard cu Nicolau, alt Nicolau. Frate-sau. Si alta nenorocire. Remus Nicolau o are in ingrijeste pe sora lui care sufera de o deficienta mintala. Are 40 de ani dar tot copil a rams. Doar trecerea anilor care isi lasase amprenta imprimata in riduri pe chipul ei iti poate indica virsta. Tot timpul gesticuleaza. Nu a fost niciodata la scoala. Toata ziua si-o petrece pe patul de langa soba cu picioarele stranse. Toata lumea o priveste ca pe o ciudatenie si din acest motiv nu iese niciodata din curte. Din cauza bolii, este mult prea scunda pentru varsta ei. Vorbeste cu ea si „cu ceilalti„dar nimeni nu o intelege. Isi indreapta privirea spre mine si ma intreba:„Ce cauti aici ?„O intreb cum se numeste si imi raspunde: Nicolau Liliana. Alta discutie e in zadar. Toata ziua este supravegheta de cumnata.„Toata ziua stau cu ea. Imi este frica sa nu se duca la soba, la priza. Ea, daca nu judeca ca un om normal, nu stie ce face. Trebuie sa avem grija de ea, nu o puteam lasa a nimanui„, povestete sotia barbatului. Barbatul sta rezemat de usa, in picioare si asculta cu atentie spusele femeii. Isi tine caciula in mana si cu privirea trista spune:„”Traim greu… nu ma pling, dar e multa nedreptate in lumea asta. Iar la mine in casa parca s-a strins mai multa decit oriunde. Si nu inteleg cu ce am gresit atit de rau in fata lui Dumnezeu.. Asta e crucea noastra, trebuie sa o ducem pana o sa murim”, spune barbatul scrisnind din dinti.

Doi din cinci sunt bolnavi

Pe o alta ulita a satului, bat la o alta poarta. Aici locuieste familia Ion. Pe o bucata de pamant barbatul a ridicat o casuta din chirpici in care se ingramdesc 5 suflete. Toti traiesc intr-o camera mica si nevaruita ingramaditi pe doua paturi. Gardul sta sa cada sub povara rufelor intinse la uscat. Dintre cei 5 membrii, doi sufera de un handicap grav: atat fizic cat si mintal. Barbatul are in jur de 30 de ani si impreuna cu sotia sa au grija de cei doi baietii bolnavi de 12, respectiv 14 ani. Ambii au deficienta mintala moderata si se deplaseaza destul de greu. Asezati pe pat, incapabili sa lege mai mult de doua vorbe, criticati de parinti, cei doi se cearta tot timpul. Baietii cu parul blond, asa cum li se spune nu stiu nici sa scrie, nici sa citeasca. De fapt nici parintii nu stapanesc prea bine aceste taine.Toata ziua se bat, se cearta si arunca cu tot felul de lucruri unii in altii. Acesta este si explicatia dezordinii din curte. Barbatul cu mainile murdare incepe sa povestesca: „Nici sticla nu mai am la geamuri. Tot ei au spart-o. Am pus ceolofanurile astea. Posibilitate sa cumpar alta nu este de unde. Traiesc din alocatiile lor si ajutorul social, iar la cat is de necajit, Dumnezeu mi-a dat si nenorocirea asta pe capul meu„, spune barbatul care mai spera ca printr-un miracol intr- o zi sa-si vada copii sanatosi. La fel ca toata celelalte familii din Tibana, unde in casele lor nenorocirea si-a facut cuib.

Secatura, un sat… fara cuvinte

La 4 kilometri de Tibana se afla e Secatura. La fel de saraca, fara drumuri doar colb, Secatura aduna alte nenorociri.
Cei opt ai familiei Sandu stau ingramaditi in singura camera a casutei de lut. Dintre cei 6 copiii ai familiei unul e surdo-mut. „E cam mizerie la mine. Acum pun podul ca asta care il aveam cadea.„, se scuza gazda. Usa de la intarare nu are clanta, iar geamul este plin de praf si murdarie. In camera supriza: patru copii mici, fara haine pe ei ma intampina: doua fete si doi baieti. Cel mai mic are doua luni. Parintii lui Paul, copilul surdo-mut nu stiu cum sa comunice cu el. Il ignora si nu-i inteleg nevoile, de aceea vor sa-l dea la un centru de plasament: „Ce sa fac cu el asa. Mai am inca 5 de crescut. Nu mai unde sa dorm. Ei or sa cresca si eu nu am posibilitate sa faca alta casa. Paul are 7 ani si s-a nascut surdo-mut. Imbracat in niste haine vechi si murdare, copilul isi tine in brate fratele de doua luni pe un pat plin de haine. Se uita la mine, printre firele de par care ii acopereau ochii, dar nu intelege nimic si nici nu poate sa spuna ceva. Cu mainile murdare isi leagana fratele care incepuse sa planga. Ceilalti copii se uita la mine. Incerc sa vorbesc cu ei, dar nu primesc niciun raspuns.

Mama – oligofrenie, copilul – malformatie la git

Alta ulita, alta casa, alta poveste. Bat la usa, iar o femeie imbraca in niste haine rupte si pline de praf imi deschide. Speriata de vizita mea abia isi gaseste cuvintele. Aceiasi casa trasa la xerox de lut cu stuf si acelasi caine slab care latra pana oboseste. Femeia are 4 copii, 3 dintre ei sunt in ingrijire la sora ei, iar cel mic, de 9 luni, il creste impreuna cu sotul ei care este plecat la munca cu ziua prin sat. Din spusele asistentului social, femeia sufera de oligofrenie. Nu a fost la scoala niciodata. Copilul pe care il are acum in ingrijire este subdezvoltat pentru varsta lui si pe deasupra sufera si de o malformatie la gat: „Trebuie sa-l operez. Doctorul mi-a spus ca il opreaza la un an si jumatate, ca acum e prea mic si ii este frica„, spune femeia care isi sterge fata plina de transpiratie. Dupa ce isi schimba copilul care sta culcat intre cele doua plapumi, se pune sa mestece in mamaliga.

Meniul zilei este alcatuit din „ciorba de tacam si mamaliga„, spune femeia. Pe un prosop intins pe pat, femeia pune mamaliga si se aseaza langa ea tinundu-si copilul in brate rostind „Suntem mult prea saraci ca sa facem altceva mancare.„Se uita la copil si adauga: „Am vorbit cu domnul doctor si zis ca copilul merge bine. Incepe sa ia in greutate„.

21 de persoane cu handicap la mia de locuitori

In comuna Tibana sunt 21 de personae cu handicap la mia de locuitori. Majoritatea traiesc din ajutorul social, alocatiile copiilor si pensia de handicap.

„Suntem a treia comuna din judetul Iasi care are cel mai mare numar de locuitori cu ajutor social si cei mai saraci. Aici nici pamantul nu tine cu oamenii, e un fel de pamant galben, iar oamenii nu pot cultiva nimic.„, explica Ovidiu Tutu, asistent social in comuna Tibana.Si din galbenul pamintului, alt blestem. Pe linga saracie, pamintul le-a dat si boli. Dar pe toate le duc tibanenii, si saracia si bolile, resemnati in „satul resemnatilor„.

Alina Iosub