Puțină lume a auzit de Tupilați, o comună din județul Neamț, înconjurată de rîul Moldova, cu multe tradiții pe care oamenii le istorisesc din generație în generație. Un loc cu oameni simpli, prietenoși, țărani care muncesc în fiecare zi pentru a-și duce traiul. La doar cinci kilometri de Hanul Ancuței are loc, în fiecare sîmbătă, oborul comunal, care adună oameni din părțile Neamțului, ba chiar și din Suceava, pentru a împărtăși experiențe de viață, pentru a schimba vorbe și produse. Am fost și eu acolo, să văd ce fac oamenii, ce vînd și ce povești duc în spate, uneori mai grele chiar decît marfa pentru vînzare.

De cum se crapă de ziuă, în comuna Tupilați, și mai ales în locul în care se organizează tîrgul, începe forfota. Soarele e ascuns după nori, parcă ar vrea să fie martor la discuțiile pe care o să le am și parcă nu. Cerul e gri. Mașini mari, albe și prăfuite, pline cu fructe, legume, haine și veselă trec pe lîngă mine. E ora 7.00. Vin din satul în care am crescut, care e la zece minute de mers cu mașina de Tupilați. Vremea e răcoroasă. Vîntul adie aspru și rece. După cîteva minute de mers cu mașina, ajung la șoseaua europeană. În stînga e Hanul Ancuței, iar în dreapta mea, peste pod, observ deja o mulțime de oameni și liniștea începe să dispară. „Acolo e”, îmi zic. Opresc și cobor din mașină. Inspir aerul curat, de țară. Mă uit în urmă și văd căruțe pline cu oameni urcînd dealul spre tîrg.

Bărbați cu mîinile crăpate de muncă și nasul roșu de la frig îndeamnă calul să meargă în galop, numai să ajungă în iarmaroc. Din căruță, o femeie firavă, să fi avut 30 de ani, strigă după mine și așa schimb cîteva vorbe cu ea.

– Unde mergeți?

– La tîrg aș vrea. L-am și văzut.

– Ohoo, lume nouă pe aici. O să vă placă și poate cumpărați și ceva.

Merg în urma lor.

Trec peste podul bătut de vînt, ploi și viscole de secole întregi. Sub el Moldova murmură și izbește valuri de zidul rece. Intrarea este plină.

Odată ajunse, femeile, suflînd în palme să se încălzească, pregătesc marfa. Scot din saci, pun pe tarabe, împart, socotesc, aranjează lucrurile, să ia ochii clienților, aruncă ce e stricat și zic un „Doamne, ajută!”, ca să le meargă bine.

Oameni grăbiți, copii ținîndu-și mamele de mînă se strecoară prin mulțime, cu privirea la cîte o jucărie sau haină în culori țipătoare. Știu că nu sînt bani, se află acolo pentru că părinții trebuie să le ia cîte ceva de îmbrăcat pentru școală.

„Lumea e necăjită, nu prea mai cumpără”

În „capul” tîrgului, pe partea stîngă, o femeie de vreo 60 de ani îndură frigul pentru cîțiva lei. Ana Morar are la vînzare cuverturi pentru pat, fețe de pernă roz, mov, cu floricele albe, cămăși de noapte lungi. Taraba e plină, și așa crede că o să fie și peste vreo patru ore, cînd lumea va porni spre casă. Îmi spune că vine tocmai de la Tîrgu Neamț, din Humulești. Îmi zîmbește cald și-mi amintește de Creangă. Îmi povestește că a avut de lucru într-o fabrică de cusut în oraș, dar s-a închis prin ’91.  De la 30 de ani vine la Tupilați, în fiecare sîmbătă. Soțul e bolnav, vine cu un băiat din sat și îl răsplătește cu legume din grădină, căci banii nu sînt mulți. Mă uit la ea și văd tristețe, dar în același timp obișnuință. „Lumea e necăjită, nu mai are bani și nu prea cumpără”, îmi spune cu glas domol.

Aud șoșoteli în spatele meu: „Ai luat cartofi? Trebuie să luăm băiatului o pereche de adidași pentru școală”. „Mă duc să văd ce preț au ardeii”. Mă uit în spate și trei femei caută produse cu un preț cît mai mic. Dezamăgite de unele răspunsuri de la vînzători, se întorc dintr-o mișcare și zic: „Mulțumesc, o zi bună!”.

Merg la o tarabă pe care sunt așezați, în linie, adidași. Albaștri, albi, gri, negri, mici, mari, mijlocii. „Uneori oamenii vînd un animal de pe lîngă casă și vin și iau de încălțat la copii”, îmi spune cu mîinile în buzunarele de la geaca neagră pînă-n talie, zgribulită și roșie în obraji, o tînără din apropierea Pașcaniului. 

E tot mai multă lume. Iarmarocul unește oameni. Se întîlnesc foști colegi de școală, de muncă, cei plecați din sat, tineri cu copii, bunici. Cu cîte o sacoșă ținută în mîna dreaptă, cu cealaltă în buzunar, vorbesc pentru că nu s-au văzut de mult. Își povestesc ce au cumpărat, ce planuri au, ce au mai făcut și cum în tîrg găsesc tot ceea ce le trebuie atît pentru casă cît și pentru copiii: rechizite, haine, încălțăminte la un preț mai bun, obținut prin negociere.

Văd din întîmplare cîteva tarabe goale, părăsite. „A mai plecat lumea la oraș. Că e altfel”, aud în spatele meu o voce de femeie. E înghețată de frig, vine de la Roman. La picioare, lîngă ea, stau culcați saci cu cartofi și ceapă. Ionela Timofte are 31 de ani, iar de cînd s-a măritat, vine la Tupilați în fiecare sîmbătă. Vinde producția proprie, socrii ei cu asta se ocupă. Îi zîmbesc și îmi povestește că are recoltă bună în fiecare an. Ba mai mult, vinde și în oraș la piață. Lumea e mulțumită de produsele ei. Uneori vine la Tupilați datorită comenzilor pe care le ia cu o săptămînă înainte. Are un băiat de patru ani, douăsprezece clase terminate și e măritată de cinci ani. O las cu multă speranță că astăzi va vinde tot ce a adus de la atîția kilometri distanță. 

Ceaunarul cu ochi blînzi

Mă strecor și mă fac nevăzută prin puzderia care s-a oprit la o tarabă cu pîine caldă. Miroase bine, îmi aduc aminte de pîinea pe care o făcea bunica în cuptor.

Mă îndrept spre un domn în vîrstă, zgribulit pe un scaun și îl întreb ce face aici. Vine din Piatra Neamț cu cazane de dimensiuni mari, găleți și cîteva oale, făcute chiar de el. Strălucesc, sînt curate și încep să le pipăi. „Cînd eram tînăr făceam un cazan pe zi. Acum nu mai pot. Îmi ia două – trei zile pentru a termina unul singur. Nu mai am îndemînare”, îmi spune cu un zîmbet cald, cînd vede că mă tot uit la ele.

Are trei copii, toți băieți. Nevasta i-a murit nu de mult, prin noiembrie. Îmi povestește, cu buzele tremurînd, cît de frumoasă era și că îi plăcea să vină în tîrg cu el. Ea se ocupa de lustruirea cazanelor. „Se pricepea atît de bine, mai bine ca mine” spune el. Băieții au învățat și ei meserie, dar au terminat facultatea și sînt angajați în Cluj, București și Bacău. „Cîndva oamenii cumpărau, mîncarea avea alt gust. Acum au apărut inox-urile”, povestește el, frămîntîndu-si mîinile cu emoție. Provine dintr-o familie de căldărari. A umblat cu corturile prin toate zonele Neamțului, pînă s-a însurat. Din meșteșugul cazanelor de fontă a trăit toată viața. Vorbește frumos și încet, apoi se ridică, își drege glasul și începe să caute o unealtă. A observat că un vecin este în necaz. Mă despart de el printr-un „la revedere” și „mulțumesc”.

Pornesc să mai trag o privire în mijlocul tîrgului. Găsesc tot mai puțini oameni, semn că în curînd locul va rămîne pustiu. Lumea începe să se îndrepte spre casă. Sacoșe pline cu fructe zăresc în mînile bărbaților. Femeile de lîngă ei au cîte un copil de mînă, grăbindu-i să meargă mai repede, că se face tîrziu. Negustorii strîng resturile de încălțăminte, legume, fructe, îmbrăcăminte, rechizite, lucruri pentru casă, biciclete, oale. Își salută „vecinii” și se îndreaptă spre ieșire. Tarabele ruginite încep să se golească. Mașinile albe, prăfuite, trec pe lîngă mine din nou. De data asta cu mai puțină marfă.

Un tîrg devenit tradiție

„Tîrgul e de mulți ani. Cei din Tupilați au avut locul lîngă Moldova. Într-o zi s-a dus acolo un localnic pentru a se întîlni cu cineva din satul vecin să îi vîndă vreo trei kilograme de mere. A fost văzut de alții și așa a început totul. Au vorbit cu primarul și li s-a permis să își pună la vînzare recoltele. Au venit alți oameni din Tupilați și au pus mese peste tot. Ba chiar și pe jos puneau legumele, așteptînd să oprească cei de la europeană să le cumpere marfa. Întîi a fost miercurea. Era greu, că oamenii de obicei munceau în timpul săptămînii, nu aveau cînd să meargă la tîrg. S-a mutat duminica, dar nici așa nu era bine, că oamenii mergeau la biserică. Prin urmare, după Revoluție s-a hotărît să se facă sîmbăta. E zi de lucru dar, dimineața, de cînd începe oborul, oamenii vin să cumpere ce le este necesar apoi își văd de treabă”, povestește Maricica Bogza, localnică din satul Verșeni.

Chiar dacă pentru cei mai tineri iarmarocul s-a îndepărtat de sensul inițial, bătrînii continuă să ducă tradiția mai departe. Se trezesc de dimineață, pornesc la drum: unii să vîndă, alții să cumpere. Și oameni din satele vecine vin sîmbăta la tîrg. Că e iarnă sau vară, cei mai mulți vin cu căruțe. Se știe că e zi de iarmaroc. Vineri seara își fac liste cu ce le trebuie, se gîndesc dacă să ia vreun copil cu ei, cu ce ajung în Tupilați, cu ce se întorc. Odată cu lucrurile trebuitoare, fiecare dintre ei capătă de la tîrg și cîteva amintiri de pus în „ramă”.