In Targu Frumos criza financiara inca nu a batut la usa Primariei. Insa targovetii o simt ca pe o parte din viata lor. Un virus injectat inca de la nastere, o condamnare perpetua la munca asidua, devalorizata. In glasurile lor scrasneste adaptarea. Maruntisul  curge prin buzunarele sparte ale localnicilor. Lipsa locurilor de munca i-a indrumat spre o alta metoda de supravietuire: agricultura. Dar nu orice fel de agricultura.
Cum se descurca localnicii din Targu Frumos in plina criza financiara, cititi in urmatoarele randuri.

Luxemburg la Targu Frumos

Un orasel mic in care intri si iesi in doua minute, cu masina. O mana de blocuri varuite, ingramadite de jur imprejurul parcului, unde pe cate o banca de lemn sta stingher cate un batranel, odihnindu-si carjele. Doua – trei magazine alimentare, o piata cu tarabe goale si o sosea de-a lungul orasului, indoita de camioanele de mare tonaj. Am ajuns in Targu Frumos.

Nu degeaba se numeste asa: pe marginea strazii, cateva fasii de verdeata dezleaga iluzia urbana pe care tinde sa o arate cprin cele cateva cladiri cu patru etaje. Primaria sade maiestuos, zambind de dupa varul portocaliu. Cativa muncitori robotesc prin curte, plantand flori de primavara. In timp ce isi sufleca manicile si indeasa radacinile in pamant, cate un trecator ii ocoleste. In Primarie se face curatenie generala. Peretii miros a var. Cateva candelabre agatate de tavan se aliniaza pe holul de la etaj. In biroul primarului, hartile inramate de pe un perete vestesc o mostra de incapere taiata din filmele americane. De la biroul lucios din lemn, Gheorge Tataru, primarul orasului (foto dreapta), isi vegheaza targovetii. Ii zambeste din piept steagul Romaniei: o insigna minuscula, discreta, dar foarte convingatoare. Un alt steag, real, sta pironit langa steagul U.E. in dreapta sa. O adunatura de pixuri sticloase, de culori si forme diferite aranjate pe masa, reflecta privirea primarului.

De la biroul sau, criza pluteste in agonia altor meleaguri: „Suntem parte componenta a acestei tari. Dar nu este la dimensiunea altor zone.” Obiectele decorative din vitrina dau cu austeritatea financiara de pamant. Vocea primarului infloreste proiecte de viitor, atat de necesare comunitatii din Targu Frumos: „Vreau ca targovetii mei sa aiba retea de apa pusa la punct, retea de canalizare pusa la punct, retea electrica pusa punct, sanatate pusa la punct, infrastructura pusa la punct; strazi, alei, trotuare puse la punct.” Poezia, care miroase a campanie post – electorala, rimeaza impecabil la sfarsitul fiecarui vers prin expresia „pusa la punct”. Cand toate aceste necesitati -care urla a paguba- vor ragusi, „in maxim zece ani, Targu Frumos va putea concura cu orice oras din Europa”. Intre timp, primarul orasului vrea sa faca patinoar: „poate nu in 2009, dar in 2010 tot il am facut. Daca as avea puterea necesara si mai ales banii necesari, as face toate astea maine dimineata. Vreau ca Tg. Frumos sa arate ca Luxemburgul.”

3 legaturi la 10 mii…vechi

In piata, cateva tarabe forfotesc. Vanzatori si producatori in acelasi timp, cei care vand la tarabe inca mai casca. Miroase vag a ceapa si zarzavat. Cateva femei inchircite de frig pe scaune isi netezesc baticurile pe urechi.

Doamna Timofte e din Targu Frumos. Sta la casa. Zarzavaturile atipite de pe taraba le cultiva in solariu. Are sotul paralizat si de sase ani umbla din usa in usa ca sa primeasca o pensie de handicap: ” Is hoti peste tot. Se spala toti pe maini.” La Primarie cererea sa a gasit un raspuns fulgerator: sa-si vanda pamantul! Invarte tacticos ata pe o legatura de patrunjel. Pe masura ce vorbeste, sangele ii zvacneste in obraji. Graieste dezamagita o furtuna de cuvinte: „Ce iau pe mere, dau pe pere. Samanturile astea cat is de scumpe. Un pachet de samanta pentru rosii e 2 milioane de lei vechi. Folia e foarte scumpa. Daca vrei sa cumperi o remorca de gunoi, e 3-4 milioane de lei vechi.”

In piata, valoarea banilor primiti din vanzarea de legume si zarzavat se dizolva in costurile de supravietuire. Maria Hritcu, o femeie energica, pacaleste varsta de 62 de ani. Pe taraba sa stau neclintite trei boluri de branza de vaci, o sticla de lapte,un borcan de 800 de grame cu smantana, cateva oua si o punga cu fasole marunte. Produsele sunt aduse de acasa, de la Braiesti. In gospodaria sa are trei vaci, dar numai una da lapte. Cei sase lei pe care ii da la autobuz o impiedica sa vina sa vanda in fiecare zi. De la rasaritul soarelui si pana la ora noua a vandut doar un kilogram de fasole- 5 lei- si 10 oua, 4 lei. Intr-o zi obisnuita, se intoarce acasa cu 20-30 de lei: „Ne mai trebuie si noua un ban, iaca lumina, iaca cablu’, iaca telefonu'”. Din pensia de trei milioane, „numa` la lumina am dat 1 milion trei sute”. Cu mainile batatorite de lucru la camp, gesticuleaza pe degete: „Ba n-am avut pensie, ba cheltuielile sunt mari. Noi la tara nu avem de unde face bani. Nu avem fabrici. Lemne trebuie, de mancare trebuie, de imbracat trebuie…Numa` ca sa cumperi o roata la un tractor cat e de scump. Criza nu ne afecteaza pe noi de acum.”

Targovetii, nascuti in criza

La un colt de piata, o femeie zambeste umil. Pe taraba ei sunt adunate gramajoare de urzici. Gabriela Parparita  locuieste in satul Jora, la 2 kilometri de Targu Frumos.Vine pe jos. A cules o sacosa de urzici dintr-o livada din sat. Astazi nu plateste 2 lei pentru ca ocupa taraba: „nu ne-a luat taxa pentru ca suntem necajiti”. In sacosa de rafie stau mahnite opt ore pierdute: patru de cules, patru de ales. Astazi mai pierde inca patru-cinci ore, stand in piata sa le vanda. Lumea nu prea cumpara urzici, desi e miezul postului Pastelui: ” Cine e necajit, il crede pe ala care n-are. Mai las si eu din pret cand cumpara un batran. Ne amagim unu` pe altu`”. Spune toate acestea cu un zambet linsat de grija de a pune ceva pe masa fetitei sale de 7 ani.

In fata biroului administratorului pietei, un tanar cu tenul brunet deschide o geanta si incepe sa imbie trecatorii, insirandu-le curele si tricouri cu brand-uri false. Lumea se uita nedumerita si trece mai departe. Un tricou ADIDAS contrafacut fosneste din punga: ” Am de toate: ADIDAS, ARMANI, „VERSACI”. 250 bucata.” In incaperea unde administratorul Dumitru Carabulea taie chitante pentru locurile la tarabe e cam intuneric. Un aer jilav, un dulap de lemn scorojit si cateva plante care trag sa moara in ghivece. Vanzatorul de tricouri contrafacute intra in camera, lasa bagajul si iese: „Tata am lasat geanta”.

Stand in picioare, administratorul ne explica pe un ton degajat de ce e piata goala. E marti. Abia joi e zi de targ. Fiecare piata are ziua ei de targ. Ne spune si o gluma: „-Cand e joi la Podu Iloaiei? – Luni.” Facand abstractie de reportofon, domn` Dumitru recunoaste ca : „Noi am existat in piata datorita celor care aduc si vand aici produse din alta parte(…) Lipovenii, care au afaceri mai mari, vand in Iasi, in Campulung, in Suceava. Aici vin astia mai batrani, care au surplusuri”. Mesele sunt toate inchiriate de la inceputul anului, chiar daca unii comecianti vin cand si cand cu produse: „Sunt care au mese inchiriate de 20 de ani. O masa e 22 lei pe luna. Sunt care au inchiriat masa pe un an de zile, chiar daca vin in august.” Cei care vin „cu ziua” platesc 5 lei. Cele mai „populare” tarabe sunt pe randurile 1 si 2. „Randurile 3 si 4 sunt numai cu societati”, ne lamureste administratorul.

Iesind din piata, vreo trei-patru cetateni mahmuri,se dreg cu inca o bere, sprijinindu-se de marginea unor scari. In Targu Frumos e greu de gasit o toaleta…ecologica sau nu. Poti pacali vanzatorii de la o crasma sau poti sa umbli pe strazi pana ti se subtiaza franele.

Indepartandu-ne de blocurile de la strada principala, ne afundam fara voie intr-un „sat”, carierul Gradinari. Trecerea brusca, fara granite, ne pune in fata unei privelisti greu imaginabile: in spate, blocuri cu patru etaje, sosea asfaltata, magazine, iar in fata o poteca pietruita si multe randuri de case intrepatrunse de sute de solarii. O puzderie de nailoane gri fosnesc surd cand bate vantul. Tot praful de pe ulita ne urzica ochii, ne infunda nasul si ne impodobeste dintii cu un strat amar, cu gust de pamant. Mergand ca trasi de sfoara pe ulita, ne ratacim printre case si solarii manjite de noroi, dupa randuri nenumarate de ploaie. Case mari, cu etaj, zugravite…altele in constructie, garduri trainice, curti cu alei pavate…toate hiberneaza in liniste. Nici un pai in departare care sa semene a om. Numai un latrat absurd de caine rugineste linistea.

Casa cu gust de salata

Doi oameni cara dintr-o Dacie papuc, parcata in fata unei superbe case cu etaj, lazi cu salata. O femeie si un barbat, imbracati in haine „de munca”, descarca verdeata, ducand-o in garajul casei. Proprietarul afacerii, un barbat cu chipul limpede, iese din garaj. Zambeste ca si cand ne-ar cunoaste. Au mai fost si altii pe la el. Nu vrea sa discute cu presa. A avut probleme cu primarul pentru ca s-a declarat nemultumit de activitatea lui:”cand te duci sa -ti puna o stampila…”.

Un camion albastru sta parcat in fata casei. Bicicleta galbena, sprijinita de temelie, e a fetitei sale. Deasupra curtii din fata, un schelet metalic sustine cateva mreje de struguri. Solariul sau, nelipsit de altfel la nici un vecin, ne asculta vorbele: „Vedeti casa asta: am facut-o pe timpul lui Ceausescu pe banii lu` tata. Cu un ARO de marfa cu ridichi am facut 2 treimi din manopera la casa. Cu un drum pana la Dorohoi. Acum daca ma duc, vin cu 8 milioane, dar nu zilnic.” Isi aminteste cu regret ca: „Pe vremea aia, tata mergea cu 3-4 saci cu marfa si venea acasa cu 3-4 mii de lei. Tin minte ca un salariu mediu era intre 800 si 1200 de lei. Cu 100 de lei mama venea de la piata cu o gaina sub brat, smantana, branza, parizer, un parizer incomparabil cu cel de acuma, si mie o ciocolatica si o prajiturica si mai ramanea un rest de 3-4 lei pe care eu il sterpelam. Acuma cu 100 de lei nu iei nimic”.

Daca ai teren si vrei sa ti faci solariu pe structura de lemn pe 250 de mp, peste impozite si declaratii care trebuie facute, te costa aproximativ 150 de milioane de lei vechi. Un solariu „traieste” 10-15 ani. Aceste locuri de expunere la insolatie a plantelor sunt slabe imunitar la vant. „Zarzavagiul” isi aminteste cum anul trecut, dupa un vant puternic, a gasit solariul vecinului peste al lui. Orice astfel de producator trebuie sa investeasca in cultura de primavara. Semintele „profesionale” sunt presarate cu mult piper. De aproximativ 50 de milioane de lei vechi „zarzavagiul” a cumparat in acest sezon 7000 de fire de rosii, 3000 de castraveti, 3000 de conopida: „Mai este nevoie de alveole, paharele, turba”. La inceputul primaverii se cultiveaza ceapa, ridiche,salata, patrunjel, marar, loboda. Vara, legumele se recolteaza inaintea rasaritului, pe la 4-5 dimineata. Oamenii fug de munca in solarii; ei spun ca „mai bine se duc si prasesc pe camp, dar nu stau in solar” .In miezul anotimpului cald, in solarii aerul ajunge la 45-50 de grade Celsius.

Toate legumele si verdeturile sale ajung in mana intermediarilor, care le ingroasa valoarea: „ei maresc pretul cel putin cu 50 la suta. Daca iau castravetele cu 10 000 il vand cu 15000″(lei vechi). Vinde produsele sale en gross, nu la o masa in piata: „Daca comerciantii nostri pun mana pe o masa, nu-i mai dai jos. Intermediarii au luat totul.”

„Zarzavagiul” spune ca nu simte criza, totusi „desi preturile sunt acceptabile, banul nu se vede. De multe ori nici n-ajung cu el acasa”. Tatal lui a dorit ca el sa nu faca agricultura, de aceea l-a dat la liceu si la facultate in Iasi. La randul sau, isi doreste ca fetita lui sa nu practice meseria asta. Castigurile sale sunt echivalente unui salariu mediu pe economie.

Un caine latra isteric in departare. De cand cu criza, nu a mai gustat nici un os slab de gaina. Doar malai fiert cu sare. De pe deal, unde stau in paragina casele construite dupa indundatiile de vara trecuta, se vad toate solariile. Noroiul de pe „strada” Maicutei, asteapta sa treaca cei zece ani pe care i-a promis primarul. In podul unei case fara tencuiala se zareste un calculator si unitatea sa centrala, manjite de lut. In curte, pe o sarma de intins rufele se gadila in vant cateva carlige rosii. Doi catei dorm la soare langa un lighean. O roaba se odihneste rezemandu-se de un perete al casei. Langa usa, o tinta asteapta sa fie sagetata. Un tarus metalic infipt in pamant sustine o antena parabolica…

Un localnic face o plimbare cu tractorul. Pe drum inapoi, cu sacosa tarata in spate, femeia care vindea dimineata urzici in piata se grabeste energic. Striga la noi razand dureros: „2 lei am facut azi!…”

Mihaela Uglea

Constantin Chifan