Transnistria, locul unde romanii nu stiu ce limba sa vorbeasca

In tinutul de la nord de tara noastra nu ajunge decat vantul siberian al schimbarii si bucuria de a visa la locuri ale fagaduintei. Cand strainii ne-au mancat pamantul, au inghitit si oamenii impreuna cu el. Astazi, romanii din Transnistria se simt inabusiti si numai dragostea ogoarele, pe care inca le simt ale lor, le da putere. Nu stiu sa citeasaca bine in nicio limba, nu se pot hotari in care tara le e sufletul, dar spera ca intr-o zi sa ajunga „la Romania”. Uneori sunt tristi, dar isi doresc sa isi planga amarul in limba romana. De ce se gandesc ucrainienii sa le-o fure si pe asta?

Hliboca, raionul romanilor si al noroiului

E cale de o jumatate de ceas si mai bine. Prin glodul lipicios al dealurilor care dezgolesc uneori rasaritul, incepe sa se vada Romania. Iti pui o streasina stramba la ochi, te feresti de priviri curioase si-ti scrutezi orizontul pana la granita. Pustiu peste tot. Si in fata, si la stanga, si in dreapta. In acelasi timp in toate locurile. Baltile se insira una dupa alta si departarea devine dureroasa pentru picioare. „Hai, bade! Sa mergem. De amu´ am vazut destule. Pentru aiestia de la oras noroiu nu-i treaba buna.”

E satul Streanga. Rasfirat si adormit in casele lui de lut varuite-n albastru. „Aceea care se vede in fata este granita de amu. Linia aia ne desparte.” Din locul pe care mi-l arata in zare cu mana incepe pamantul lor. Nu s-ar dezlipi pentru nimic in lume de el. Nici pentru bani si nici pentru rudele pe care le-au lasat in urma. „Asta e viata noastra. Traim in pace cu megiesii, ne facem un rost, mai plecam la Rusia, de ale noastre.” Nu mi-a zambit niciodata sigur pe el si cand vorbeste despre viata se arata peste masura de incurcat. Stelica are treizeci de ani si nu lucreaza. Sotia l-a parasit si a luat cu ea si copilul. „Mie nu mai imi trebu´. Sa ma lase. Am o fetiscana tanara care sta acolo unde ma duc dupa lemne.”Doar asa mai pleaca din gospodarie.”Ii cam greu sa prinzi un loc de munca in zona asta.” Singurul venit pe care i-l aduce „lu´ mamuca” vine de la padure. Merge cate trei luni pe an in nord, mai aproape de Rusia si tot ce strange se risipeste repede.

Ca el sunt cam toti megiesii. Putini au plecat si au adunat in Italia sau Spania. Ceilalti asteapta sa treaca iarna, sa iasa de dupa sobele zdravene si sa munceasca holdele, sa alunece mai cu usurinta dintr-o zi in alta.”Pe noi nu ne incurca namolul. Din contra, il iubim. El ne da mancarea. Namolul si barbatii.” Femeile ingrijesc casa si nu se boiesc decat la sarbatori. Le sta bine naturale si gatite cu broboade din Bazar, dar „de cand o venit moda de la Europa, nu-i una care sa nu se coloreze in cap.” Totul e simplu. Nicio masina nu urca cu usurinta rapele mari din hotarul Hlibocii, banii ii ocolesc si se duc repede, fatucele au la nunta cate treizeci si doua de feluri de mancare, la televizor asculta ruseste si toata legea cea noua care se anunta din vorba-n vorba ii aprinde la fata.

Pribeag in tara care ne da de mancare

„Nu mai e Romania. E Ucraina? Nu, nu…nu ne simtim ucrainieni. Suntem romani, dar nu vrem inapoi la Romania. Ne e bine aici. Ce e aici? Nu ma mai intrebati. Nu stim nici noi. E acasa, nu?” La vreme de seara se aduna toata familia. Intind o masa bogata pe care insira toate cate se gasesc la bucataria din dos. Acum ii gasesti mai dispusi sa vorbeasca. „Hai, mamauca! Sezi langa noi si spune-i la domnisoara cum l-o alungat aiestea pe badia.” Traiesc intoarcerea in timp de fiecare data cand cineva ii indeamna sa depene amintiri. Nu le mai este greu. Istoria nu le tine de foame si Kievul e prea departe sa-l traga de maneca. De altfel, mai marilor ucrainieni nu prea le pasa de pribegii romani inteleniti in traditiile mostenite de pe vremea bunicilor asupriti. „Ii tare greu aicea, fatuca. De amu, scuza-ma ca iti graiesc asa. La voi cred ca e alta limba. Ia! Stai olecuta ca sa-ti arat ceva.” Tatica Lucretia e mica si apriga. Pe ficiorasu, Stelica,vlajgan inca, il lasa la cai si la vaci si cat e plecat badia Milut la Cernauti sa munceasca, asculta la radio. „Se aude Radio Iasi, mamuca.  Ma spetesc cu munca, da´ imi place sa fac cate o pauza pentru dracia asta. Mai aud si eu ce-i pe la voi. La Romania.” Se arata amarata. Romania, asa cum o vad ei, e tinutul imbelsugat dupa care tanjesc in taina. „La voi la oras, muierile in varsta nu poarta batic,a?” Nu-i prea sigura. O singura data a trecut de graniceri. Dar asta s-a intamplat de mult. Foarte de mult. „Mi-as dori sa vin intre voi toti acolo ia. Sa va aud dimpreuna cum graiti. M-as minuna grozav. Aveti asa un grai curat!” Tare-i nostalgica. „Vrea cineva o cupa de ceai?” Nu-i raspunde nimeni si ii pare bine. „Ma ajuti cu ceva?” Imi intinde o bucata galbena de hartie dintr-un caiet mic, de scolar. „Ca sa treci dincolo ia trebu´ mai multe. Te duci la aiestia la Cernauti sa-ti dea acte, trebu´ chemare de la voi. Ai sa-mi faci chemare, tatica?” Ma indeamna sa scriu. „Spune asa. Va rog sa-mi aprobati deplasarea in Romania pe baza actului de chemare venit din partea rudelor. Eu, Lucretia din ´60 si cu Milut din ´59.” Ma urmareste din spate. „Ai scris cum ti-am zis? ” Ii intind sa se uite. Nu stie sa citeasca romaneste. „Am facut de mult la scoala. Amu ii mai mult ruseste pe aici. In romana graim intre noi, cu megiesii, da´ la oras, la Cernauti ii rar un om care sa graiasca la fel. Si se uita cam urat daca te aude.” Si asta cica-i lege noua.

Oamenii traiesc oricum

„Ce vorbeau, tatuca aiestia la tilivizor? Vor sa scoata limba nostra din scoli. Nu mai incap de noi, a?” Oleg e ciobanul negricios al familiei. S-a ajuns cu banii si se crede cel mai bogat dintre toti. Daca nu ar avea o muiere cu ochi bulbucati si doi copii care drept acum invata sa ure de An Nou, le-ar mai da si la ai lui. „Is cioban la unu din Afganistan sau cum ii zice. O fugit din tara lui si sta la noi fara sa stie militia. Am cumparat impreuna trei suti di oi, dar cum se zice, el ii sefu.”  Se da cu paharul de vin mai in spate si-i cuprinde pe toti cu privirea. S-ar urca in patul din spatele sobei, dar acolo e plin de copii. „Si? Spune, bre! Cum sta treaba?” Badea Milut e cam lenes. Nu-i prea filozofic ce zice, dar cand deschide gura, toata lumea tace. „Megiesii care-s mai informati ca mine mi-o spus ieri seara ca umbla legea la Kiev sa scoata limba romana din scoale. Sa nu mai invete aiestia mici ca nu le mai trebu´ de amu.” Oleg isi atinge pometii grena. „Da is nebuni? Cum sa faca bre asa ceva? Iese revolutie. Eu ii omor pe toti cu mana mea. Asta-i limba noastra si nu renut la ea nici pentru un amarat de ban rusesc.” De altfel, nici nu ai zice ca-i Ucraina. „Noi nu stim decat foarte putin ucrainieste. Ii grea tare si mai mult o dam pe rusnaca. Daca ne ducem la incolo, mai sus? Nu ne ducem ca nu avem bani. Pana la Kiev is cam o mie de kilometri. Mai mergem la Moscova cu trenul.” N-ar recunoaste ca e greu sa fii roman mai sus de Cernauti. E mandru. „Ma Oleg, lasa gura mica. Cine-i plateste pensia lu´ bunica si salaru lu´ badea tau?” Lucretia nu-i intelege nemultumirea. Daca ar avea cratita goala s-ar potoli. „Bre mamuca, matale taci. Tie iti place cum se poarta aiestia cu noi? Cand vine postasul ne vorbeste cum vrea. Uita ca e la mine in curte si pot sa-i fac ce am eu chef.” Pentru Stelica viata e mai simpla. „Suntem venetici, ma. Si daca ne interzic limba ramanem fara ea cum am ramas si fara tara. Ce-i asa greu? Nu vezi cum mi s-au crapat mainile la rusi? Asta ma doare pe mine acuma.”

Sorina este cea mai mica din familia Lucretiei. S-a maritat de curand cu un rus voinic si ii place sa se poarte ca maica-sa. „Si pentru ce vrei Oleg tara? Nu-ti mai convine aicea? Stai si te linisteste ca macar esti mancat si imbracat. Nu renuntam la nimica, dar sa nu te prind ca faci vreo nebunie. Crezi ca-ti da careva vreun premiu?”
Seara-i pe sfarsite. Badia Milut adoarme pe spate si Oleg continua sa fac politica singur. Ochii bulbucati ai neveste-sii stau inchisi pe jumatate.

O rusoica te invinge intotdeauna din priviri

In oras, la Bazar, am intalnit doar doua femei care vorbeau romaneste. Una isi indeasa mana intr-o cutie plina cu prune uscate si cealalta mangaie painea mare rumenita in cuptor de lemne. Grozaviile rusesti stau la intinse la tarabele de mai sus, din inima targului ingetat in ziua de iarna aproape polara. Toti negustori sunt indesati in cojoace enorme si grele. „Marfa e proaspata”, imi traduce Sorina. Rusoaicele mai gatite imi arunca priviri rautacioase si ma intreaba daca sunt romanca. Nu inteleg si le zambesc in continuare amabil. „Le-am spus ca esti de la Romania. Daca vrei sa cumperi ceva iti transforma grivnili in dolari.” Niciuna nu mi-a pomenit de euro. Dar cand m-am hotarat sa vad cum merge negotul, s-au multumit si cu hartii europene si mi-au zis un „multumesc” mai moldovenesc ca la mama lui acasa.

„Din scolile astea de la oras s-a scos de mult romana. Asa imi zice mamuca. Daca o mai ramas una, doua. De aceea nu reusesti sa te intelegi cu ei.” Am urmat asfaltul pana la iesirea din spate si apoi ne-am intors. Nu am banuit ca in tot Cernautiul nu aveam sa gasesc o vanzatoare care sa ma inteleaga. Abia mai tarziu mi-am dat seama ca doar banul le-a dezlegat limba.

Daca s-ar vorbi mai tarziu despre istoria romaneasca a orasului, doar pe  cei de la tara i-ar podidi plansul. Le place tare sa graiasca romaneste.

„De amu suntem ai lor!”

Badea Milut s-a intors mai tarziu decat noi de la oras. Ia un gat de palinca fiarta si-si atata nepotul la joaca. Pui mic de rusnac gras. „Sezi binisor aici langa mine si ia o inghititura”. Copilul pune mainile incrucisate la gura si strange din buze. „Tare-s rai rusii astia. Nici nu-i scoti bine din fasa si imediat se incrunta. Ce ti-a trebuit, Sorino alta natie?” Moldoveanca isi aseaza suvitele rebele si se arata multumita de ce aude. „Lasa, tatuca. Aista mic al meu are sa stie sa graiasca mai bine ca mine ruseste. Il ia tata-su cu el la Moscova, la scoala face romaneste si poate o prinde mai bine ca mine ucrainieste.” Milut ridica lenes spranceana. „Vrei sa-l faci carturar, cum spunea tata. Il dai la noi aici, in Streanga? Crezi ca ne mai lasa astia mult cu ale noastre? Nu, draga. De amu suntem ai lor.” Pe Sorina o impresioaneaza vorbele din urma, dar se incrunta in fata unei oglinzi mici. I-a iesit un urcior mic. Din spatele ei apare Lucretia galagioasa. „Cum sa-mi iei sa-mi duci odorul la cuscra. Da´ nu il da mama la nimeni. Fumosu´ tatichii!” Si ii lipeste cateva ventuze zgomotoase pe obrajii albi.

„Cum adica sunteti ai lor, bade Milut?” Face o pauza si imi raspunde. „Adica vor sa ne ia si ce ne-a mai ramas. O amarata de limba stalcita. Si-apoi, asa cum e, e a nostra. Nu-i de ajuns ca-i prea departe sa ajungi la Romania?”

Limba romana este interzisa de Constitutia transnistreana, iar legislatia prevede si o amenda de circa 30 de euro pentru cei care citesc sau scriu in grafie latina. Elevii sunt intimidati zi de zi de autoritatile transnistrene pentru dorinta lor de a vorbi, invata si a-si transmite limba si cultura urmasilor. Problema scolilor romanesti din Transnistria a inceput in vara anului 2008. De frica, parintii nu isi mai dau copiii la scolile romanesti.

Ana-Maria Durila