Aici, timpul pare să încetinească. O pădure încîntătoare străjuiește, ca un zid de cetate, cele cîteva căsuțe situate în mijlocul satului. Locuitorii trăiesc împreună ca o familie. Un singur copil le animă cotidianul. Este vorba despre satul Valea, unde în ultimii 13 ani nu s-a născut decît un singur copil. Un singur elev se îndreaptă dimineața spre școală. O singură bicicletă străbate ulițele satului. Un singur colind răsună de Crăciun. Un singur surîs zglobiu străpunge ca un ecou sufletele sătenilor. O singură copilărie bîntuie Valea.

De cîteva zeci de ani, satul Valea din Republica Moldova poartă povara singurătății. Cei opt locuitori trăiesc o viață departe de zgomotul și agitația lumii moderne, găsindu-și alinarea în liniștea pădurii și în clipele petrecute împreună. Evelina nu e doar o parte a satului, ci chiar inima lui, învăluind fiecare casă și fiecare suflet în căldura și lumină ei. Prin simpla ei prezență, ea transformă Valea într-un loc mai frumos și mai plin de viață, aducîndu-le locuitorilor săi un strop de fericire și speranță în fiecare zi.

Trei case și opt locuitori

Satul Valea se află la 15 kilometri distanță de localitatea mea de baștină, Tătărăuca Veche. Ca să ajungi acolo este o adevărată aventură. Mă simt o minge de ping-pong, săltînd dintr-o groapă în alta. Virez la stînga, pe traseul care știu că duce către Valea. De la șosea pînă în sat este mai mult de un kilometru. Nu există indicator. Pare a fi o localitate fantomă. Conduc pe un drum de țară care mi se pare mult mai bun decît traseul internațional (Soroca-Otaci) pe care am mers pînă acum. În depărtare, casele se ivesc ca niște siluete timide, presărate printre umbrele pădurii. Mă gîndesc cît de frumoase și verzi sînt verile aici.

O casă mare, cu două nivele, dar pustie se zărește printre copacii seculari. Îmi atrage atenția figura unei doamne gîrbovite, îmbrăcată în negru, care pare să fi ieșit dintr-o poveste veche, cu o basma la fel de întunecată, legată în jurul capului. Mișcările ei parcă oglindesc o poveste încărcată de mister. Opresc pentru a o întreba dacă știe unde locuiește Evelina, protagonista reportajului meu. „Mergeți pînă în capătul satului, veți vedea o poartă verde. Acolo trăiește fetița”, îmi răspunde ea cu un surîs cald și plin de bunătate.

O casă pustie și, în spate, cîțiva stupi de albine. Doi bărbați îmbrăcați în costume de apicultori încarcă rame cu ceară într-o dubă de un albastru închis. Îmi aduc aminte că, în timp ce documentam subiectul pentru reportaj, o cunoștință mi-a povestit despre o familie de tineri apicultori din satul vecin, Oclanda, care și-au stabilit prisaca în acest sat. Aici albinele găsesc un rai plin de bogății naturale. Se simt ca într-un palat al nectarului și polenului. Mă apropii pentru a-i ruga să mă îndrume către singurul copil din sat. Bărbatul îmi răspunde, în limba rusă, că va chema imediat pe cineva care mă va înțelege. Îmi dezvăluie că moșul Slavic locuiește aici de multă vreme și îmi poate răspunde la orice întrebare.

-Nea’ Slavic, aici o domnișoară vrea să vorbescă cu matale, strigă el în rusă, căutîndu-și vecinul prin spatele casei.

-Dacă e tînără, vin chiar acum, răspunde bărbatul glumeț, ivindu-se de după colțul casei.

Își cere iertare pentru aparența sa modestă, recunoscînd că l-am prins tocmai cînd lucra prin curte. Emană un fel de noblețe și demnitate care impune respect. O apariție care trădează trecerea timpului și experiența vieții. Ridurile de pe față trădează povestea unei vieți trăite cu intensitate. Veaceslav Dorogan este pensionar. Locuiește aici singur și se ocupă cu creșterea animalelor. Îmi povestește că este inginer constructor de meserie, dar aproape nu a lucrat în acest domeniu, pentru că nu-l satisfăcea salariul de 160 de ruble de pe vremea sovieticilor. Pînă a ieși la pensie lucra în construcții, atît în țară, cît și în străinătate.

„În cătunul acesta, Valea, în anul 1938 erau 82 de persoane, 16 case locuite. Acum au rămas trei și suntem opt locuitori”, mărturisește el.

Îl rog să mă însoțească pînă la casa fetiței. „Desigur, oricum voiam să mă duc. Le-am împrumutat roaba și am nevoie de ea”. Acceptă invitația mea și așează o mătură la ușă, în loc să o închidă cu cheia. Mătura în pragul ușii este un semn că stăpînul nu e acasă.

„Vorbim imediat, doar să-mi aranjez puțin părul”

Locuința fetei se află la doar o casă distanță de cea a domnului Veaceslav. Drumul durează trei minute, timp în care reușește să-mi împărtășească viziunea lui politică. Consideră că Republica Moldova trebuie să aibă un parcurs european.

Ajungem la destinație – o poartă de culoare verde, în fața căreia este parcat un tractor pe două roți. Intrăm în curte. Un cîine, legat mai la deal, latră parcă îngrijorat că-i punem în pericol locuința. Însoțitorul meu o strigă pe doamna Nina, bunica fetiței. În fața casei apare o doamnă cu păr blond și căciulă roșie pe cap. E plină de viață și energie. Cîțiva dinți de aur strălucesc în zîmbetul ei sincer. Îi povestesc intenția cu care am venit: ,,Intră în casă, că doar n-o să vorbim în curte”, îmi spune.

O văd pentru prima dată pe Evelina. Îmi dau seama că vom avea o discuție frumoasă. Se arată deschisă să vorbească cu mine. „Așteaptă un pic. Vorbim imediat, doar să-mi aranjez puțin părul”. Observ cît de ușor alunecă pieptenele prin părul ei lung și mătăsos. Este o adevărată domniță. Bujorii blînzi de pe obraji îi conferă o dulceață aparte. Privirea e jucăușă și curioasă.

„Au fost și zile în care am întîrziat sau nu am putut ajunge la școală”

Evelina Botnarenco are 13 ani. Este elevă în clasa a VII-a. Locuiește aici alături de tatăl său și bunicii ei. La vîrsta fragedă de doar cinci ani, fetița a fost martorul tragic al trecerii mamei sale în neființă, după o lungă și dureroasă confruntare cu cancerul.

Școala primară a făcut-o în Sobari, satul vecin. Distanța pînă la școală era de vreo cinci kilometri. ,,Se ducea pe jos pînă la școală. La început o petreceam eu”, povestește bunica Nina. E greu să-mi imaginez cum în fiecare dimineață această fetiță mică, de doar 7-8 ani, își începea călătoria de 5 kilometri către școală, traversînd drumuri lungi și deseori pustii.

Acum Evelina învață în satul Bădiceni. Merge la ore cu microbuzul școlar, care o ia de la marginea traseului, pînă la care străbate zilnic doi kilometri. ,,Cînd plouă, mă pornesc mai devreme și merg mai încet pentru a nu mă murdări. Cînd ninge, vine tractorul și curăță drumul, ca să pot ajunge la microbuz, dar, desigur, au fost și zile în care am întîrziat sau nu am putut ajunge la școală”, spune Evelina cu o voce emoționată. Îi place să locuiască aici și n-o deranjează impedimentele pe care le are. Este fericită să crească aici, în inima naturii, înconjurată de o comunitate pe care a ajuns să o numească „familie”.

– Ce faci în timpul liber?, o întreb.

– O ajut pe bunica, mă joc, mă plimb prin pădure. Uneori mai vin prietenele mele din Sobari la mine sau plec eu la ele cu bicicleta.

Îmi mai spune că domnul cu care am venit are și el o nepoțică cu un an mai mare decît ea. Vara, de obicei, venea aici și se jucau împreună. Acum, însă, a mai crescut și nu vine.

Discuția noastră a fost acompaniată de un pian blănos. Un pisoi alb-negru doarme și toarce în timp ce stăpîna lui îmi povestește farmecul copilăriei sale.

-Îl cheamnă Murik, spune Evelina și îl mîngîie. Degetele i se pierd prin blana lui lucioasă.

Observ că are o mulțime de animale de companie. Mi-a numărat două pisici și cinci cîini. Îmi șoptește la ureche că e pe cale să fete capra lui nea’ Slavic și vrea să adăpostească un ieduț.

-Da, vezi să nu fie ca și în cazul Gherdei. Dacă îl iei, să-l duci și să-l aduci, spune bunica.

Am înțeles că a tras cu urechea la spusele nepoatei.

Aflu mai tîrziu că Gherda este o cățea pittbul, pe care Evelina a adăpostit-o la ea.

,,Vreau să devin medic psiholog”

Evelina își scormonește în ghiozdan și, cu grijă, scoate la iveală carnetul de note. Îl deschide și începe să completeze cîteva rînduri cu o măiestrie aparentă, semn că este o sarcină familiară pentru ea.

-Îți place la școală?, o întreb observîndu-i concentrarea.

– Da, spune cu voce clară. Materiile mele preferate sînt biologia și istoria.

În discuția noastră intervine bunica. Îmi spune cu mîndrie că Evelina mai are și un frate. Este student în anul 4 la un colegiu din Chișinău. Își dorește ca și fetița să fie admisă, după absolvirea celor 9 clase gimnaziale, la Colegiul de Medicină din Orhei.

„Știți,” îmi mărturisește Evelina cu un zîmbet timid, „înainte îmi doream să devin avocat, dar acum îmi doresc să urmez calea medicinei, să devin medic psiholog”.

Cu  cîteva zile înainte, am vorbit la telefon cu directoarea gimnaziului în care învață, Angela Gumenco. A avut doar cuvinte de laudă pentru Evelina. Mi-a povestit că este o elevă silitoare. Se implică într-o mulțime de activități și are propria opinie pe care și-o argumentează de fiecare dată.

În timp ce își scotea rechizitele din ghiozdan, pentru a-și face temele, Evelina îmi povestește că urmează să aibă un concurs de talente la școală. „Eu și cîteva colege ne-am gîndit să facem un număr de gimnastică pentru concurs”, spune cu un zîmbet luminos pe chip. „Dar nu știu dacă ele vor fi sigur dispuse să participe. Sînt gata să fac numărul și singură dacă trebuie”.

Mai mult decît trei case locuite

Sunt la ieșire din Valea. Opresc pentru a mai face cîteva fotografii dealurilor înconjurate de pădure. Cotidianul la care mă întorc începe să nu mi se pară la fel ca altă dată. Realizez că dincolo de rutina noastră aglomerată există o altă realitate. Opt locuitori își găsesc pacea și liniștea într-un sătuc de la marginea pădurii. Trăiesc în armonie cu natura și ei însăși. Timpul pare să fi fost suspendat. Valea este mai mult decît trei case locuite – este un cămin, un teren de joacă, o duminică în familie.