Victor Mihăilescu Craiu, pictorul „culorilor astrale”

A transformat nostalgia copilăriei, muzica și suferința în artă. Rămîne o figură emblematică a Iașului, apreciat pentru peisajele sale tomnatice și hibernale, dar și pentru forța interioară cu care a traversat momentele grele ale vieții. Povestea sa este una a alegerii și a pasiunii, a legăturii profunde cu locurile natale și a unei creații ce a vibrat mereu între sunet și culoare, între lumină și umbră. În spatele tablourilor sale, descoperim un destin marcat de boală, sacrificiu și dragoste pentru frumos.

Conform certificatului de naștere, Victor Mihăilescu Craiu s-a născut pe data de 1 ianuarie 1908, în satul Ciorăni, comuna Belcești, județul Iași. Undeva, aproape de Cotnari, între Hîrlău, Tîrgu Frumos și Iași, cum descrie locația Claudiu Paradais în cartea intitulată Victor Mihailescu Craiu.

A fost primul copil a Elenei Popovici și al lui Ernest Mihăilescu Craiu. Părinții îl strigau Rică. Mama lui a fost originară din Belcești și a făcut parte dintr-o familie respectată. Bunicul matern a fost primarul comunei aproximativ zece ani. Tatăl era originar din Războieni, județul Neamț, bunica paternă fiind urmașa familiilor Donici și Neculce, în timp ce despre bunicul patern (Mihail/ Mihalache Craiu), pictorul spune (în interviul „Escala numită Craiu” cu Val Gheorghiu din 1974) că provenea din rîndul celor o mie de boieri care au luptat alături de Ștefan cel Mare la Războieni. Numele de familie a fost modificat de către notari, care au adăugat sufixul românizant „escu” la prenume, o practică frecventă în acea vreme, cînd se accentuează identitatea națională, explică scriitorul și jurnalistul Grigore Ilisei, în albumul Victor Mihăilescu Craiu.

După un an, în 1909, s-a născut fratele lui Victor – Mihai Mihăilescu Craiu, alintat Mișu. Copilăria pictorului a fost una obișnuită. Familia, în special tatăl, s-a ocupat de munca cîmpului, cultiva cereale și îngrijea o viță de vie veche. În același interviu, pictorul a descris această perioadă ca fiind una frumoasă.

Victor Mihăilescu Craiu și-a exprimat mereu atașamentul față de satul natal, pe care îl considera un loc de oameni gospodari și primitori, cu un peisaj variat, ce i-a stimulat imaginația artistică. L-a descris, într-un alt interviu – „La 70 de ani putem vorbi deschis despre iubire”, cu Aurel Leon, în 1978, ca fiind un orășel pitoresc, cu „aluviuni din toate părțile, cu verdeață, copaci de stepă … interesant pentru pictură”. A pictat locul natal și a donat și tablouri acolo, pentru a le putea admira și cei cu care a crescut.

Între muzică și pictură

Contactul cu pictura l-a avut înca de pe cînd „a bătut desculț hudițele satului” și „le-a măzgălit gardurile cu boieli (vopsea n.r.)”. La început a avut un interes mai mare pentru muzică. Nașul său avea o vioară, pe care o ținea sub pat și pe aceasta a învățat să cînte. A luat lecții de vioară mai întîi de la lăutari, iar mai tîrziu de la maeștri cu studii. A fost atras de ea pentru că de mic s-a simțit singuratic, iar vioara a fost un mod prin care se putea exprima.

Cu ajutor muzicii a intrat, în 1914, la Școala primară „Mihail Kogălniceanu” din Iași. Vacanțele le-a petrecut la bunicii din partea mamei, care s-au mutat la conacul din Spinoasa și la cei din partea tatălui din Războieni. Familia Mihăilescu Craiu s-a mutat definitiv la Iași în 1919, într-o casă de pe Aleea Copou, care azi nu mai există. Între 1919-1927, și-a continuat studiile secundare la Seminarul pedagogic universitar. A făcut parte dintr-un cerc de buni muzicanți, precum Radu Botez și frații Dodon, elevi la Liceul Internat. În perioada liceului, a crescut cu Bach, Paganini, Enescu și în special cu Beethoven, în fața căruia se închina.

Pasiunea pentru muzică a făcut să se înscrie, în 1927, la Academia Comercială din București, după ce a aflat că prietenul lui, Tuțu Dodon, a plecat să urmeze aceste studii. După un an a renunțat la chinul pe care l-a resimțit în domeniul respectiv și s-a întors la Iași, unde, între 1929-1933, a urmat cursurile Facultății de Drept și Filozofie.

În perioada studenției, pictorul a avut parte de prima dragoste. Fata provenea dintr-o familie distinsă din Iași. „Avea în casă picturi vechi pe care le admira și încerca să mă convingă de frumusețea lor. Mie nu-mi plăceau și i-am demonstrat cum înțeleg eu pictura”, a povestit artistul în interviul cu Aurel Leon din ’78. Atunci i-a pictat florile dintr-o vază, alături de grădina sa. Datorită ei și-a început drumul în pictură. Relația lor nu a rezistat, dar după aceea nu a mai existat o altă iubire „Ea m-a dus spre pictură, iar pictura nu a vrut să mă împartă decît cu muzica”.

Opțiuni grele, alegere potrivită

Două momente esențiale care i-au marcat existența au fost boala din tinerețe și decizia dificilă de a alege între pasiunea pentru pictură și cea pentru muzică, notează Claudiu Paradaiser în „Interviu postum cu Victor Mihăilescu Craiu”, din 1986.

Prin urmare, în 1931, s-a înscris în paralel la Școala de Arte Frumoase (care în același an a devenit Academie cu statut universitar) din Iași. Conform cărții lui Claudiu Paradaiser, i-a avut profesori pe Ștefan Dumitrescu, Nicolae Tonitza, Petre Troteanu, Octav Băncilă și Ioan Cosmovici. I-au marcat cariera în pictură primii trei profesori, iar în următorii ani tehnica lui a fost compusă din stilul lui Ștefan Dumitrescu, N. Toniza și propria personalitate. Artistul a rămas profund legat de cei doi maeștri ai săi, a considerat că influența acestora i-au modelat nu doar stilul, ci și sufletul artistic, și că desprinderea de aceștia ar fi însemnat o pierde pentru arta românească.

De la Ștefan Dumitrescu a învățat compoziția, a preluat „sobrietatea, dramatismul”, scrie Grigore Ilisei în album. În ceea ce îl privește pe N. Tonitza, a moștenit refuzul de a picta lucruri care nu-l inspirau sau nu-i stîrneau interesul personal, a creionat Claudiu Paradais, în timp ce Grigore Ilisei  spune că a luat „senzualitatea, palpitul zîcnitor al culorii (intensitatea și dinamica culorii n.r)”. P. Troteanu a predat arta decorativă și l-a impresionat pe Craiu prin acțiunea de a picta în fața studenților, printre care s-a numărat și el, fără a se teme de a greși în fața lor.

Chiar dacă artistul a trebuit să facă o alegere între muzică și pictură, nu a renunțat niciodată la vioară. Preocuparea pentru muzică l-a urmărit toată viața. Din punctul lui de vedere, există o legătură între cele două planuri artistice. A încercat să introducă muzica în tablouri „pe atunci pictam muzică… există o muzicalitate a picturii; tot ce am pus în culori cântă. Depinde dacă ai ureche muzicală și ochi acordat la auz”.

Claudiu Paradais susține în cartea sa că lui Craiu i-a plăcut să își „interpreteze” tablourile la vioară, iar uneor,i înainte de a trece la șevalet, „cînta” florilor pe care urma să le picteze.

În 1934, a terminat a doua facultate și a primit, prin concurs, o bursă de studiu în Italia, dar nu a plecat. A regretat această alegere și și-a motivat opțiunea în interviul cu C. Paradaiser din 1986 – din pricina unei boli care i-a marcat anii tinereții, i-a fost imposibil să urmez studiile în afara țării sau să cunoască galeriile de artă expuse în marile muzee ale lumii. Ulterior, nu a mai primit o altă șansă de a călători în străinătate.

La 20 de ani a descoperit că suferă de afecțiuni psihice. În tinerețe a avut des crize de schizofrenie, dar odată cu înaintarea în vîrstă acestea au început să se rărească. Nonica sora cumnatei sale, cu care pictorul obișnuia să meargă la filarmonică și teatru, i-a mărturisit lui Grigore Ilisei că se apuca greu de cîntat la vioară, dar după ce s-a declanșat această afecțiune interpreta de fiecare dată „Visare”, de Schumann.

„Comori de o sclipitoare originalitate”

În aceeași perioadă și-a expus pentru prima dată lucrările: peisaje, portrete, flori și naturi statice, la Salonul Moldovei și pe un perete al Librăriei Socec din Iași. Tablourile pictorului au fost remarcate de N. Tonitza, care a spus: „va zămisli comori de o sclipitoare originalitate”. În 1935, a participat la o altă expoziție, de această dată una colectivă, numită „Expoziția studenților Academiei de arte frumoase din Iași”. Anul următor, într-o sală de pe strada Lăpușneanu, a avut a doua expoziție personală, unde a prezentat în jur de 50 de tablouri, iar în perioada 1940-1947 s-a aflat în toate Saloanele Moldovei.

 La 35 de ani a fost primit în Corpul artiștilor plastici din România. De atunci pînă la 39 de ani a fost profesor de desen și caligrafie (cîte un an) la Liceul Comercial din Iași, Liceul Comercial din Brașov, Școala generală din PrejmeR, Școala Urbană de Gospodine și Liceul Industrial din Iași. În ultimul an de profesorat i-a murit tatăl, Ernest, în vîrstă de 75 de ani.

În 1950, s-a mutat împreună cu mama în chirie, pe Sărărie. Au locuit într-o singură cameră, cu bucătărie și un mic hol. Grigore Ilisei descrie în album, locul lui Craiu „cu mobilier bătrîn, cu macaturi pe podelele din scîndură și pe pereții înalți, cu paturi înalte acoperite cu cuverturi înflorate, mirosea a busuioc și domnea un iz de lemn ars în sobă și de plită încinsă”. Acolo a creat cele mai multe lucrări din întreaga lui carieră.

 Între anii 1948 și 1968 a participat la toate expozițiile regionale, interregionale și naționale, iar pînă în 1981 a expus, an de an, la expozițiile județene și naționale. La 57 de ani, în Sala „Victoria” din Iași, a avut o expoziție personală complexă, unde a prezentat peste o sută de tablouri în ulei și guașă(vopsea preparată din gumă arabică n.r.). După doi ani a primit Ordinul „Meritul Cultural” clasa a IV-a și Premiul special al Uniunii Artiștilor Plastici din România, iar la 64 de ani i se oferă Ordinul „Meritul Cultural” clasa a II-a.

Între timp, în ’64, i s-a repartizat un apartament în unul din blocurile de pe Splai Bahlui, unde a locuit pînă la sfîrșitul vieții. În 1978, și-a pierdut mama și, odată cu ea, golul singurătății, pe care îl simțea din copilărie, s-a mărit. În ultimii ani, s-a retras la Spitalul „Socola” din Iași, unde a fost îngrijit de doi doctori, Petre Brânzei și Tadeus Pirozynski, care i-au devenit prieteni. Bolile psihice care au început să îl afecteze și fizic, nemaiavînd control asupra picturii, i-au îngreunat această perioadă.

Pe 23 decembrie 1981, la 73 de ani, s-a stins din viață la Spitalul „Sfîntul Spiridon” din Iași și a fost înmormîntat la Cimitirul „Eternitatea”. După pierderea fratelui său, Mihai Mihăilescu Craiu a realizat diverse expoziții în memoria lui și a donat multe dintre tablouri în diverse orașe și muzee, o mare parte find oferită Muzeului de Artă din Iași.

Postum Craiu

Mihai a fost directorul  Fabricii de postav din Buhuși. Cînd a venit comunismul, a fost închis din cauza ultimei funcții. A fost ridicat de la conacul bunicilor din Spinoasa, cînd se ocupa de proprietățile financiare ale familiei. După ce a scăpat de detenție, a plecat cu soția la Piatra Neamț, apoi în Timiș, unde au predat amîndoi geografie.

În 1957, s-a întors în Iași, ca profesor la Facultatea de Construcții a Universității Tehnice „Gheorghe Asachi” din Iași și l-a ajuta pe pictor în a se afișa public la diverse evenimente artistice. „A creat un interes în jurul artistului, a format, cum se spune o masă critică”, a specificat Grigore Ilisei în albumul despre Craiu. După moartea acestuia, din 1984, apariția artistului a devenit tot mai rară.

Mulți critici literari ai vremii au spus despre pictor că ar fi un urmaș a lui Luchian „prin notații atît de calde și de vibrante cum nu am mai întâlnit de la Luchian încoace” ( Petru Comârnescu, 1958). Ion Frunzetti i-a comparat, de asemenea, spontaneitatea cu cea a lui Luchian. A fost pus alături de Sadoveanu. „Există între pictura lui Victor Mihăilesc Craiu și opera lui Mihail Sadoveanu o legătură de rudenie de grad superior”, a scris un admirator.

La centenarul pictorului, s-a realizat vernisajul Retrospectivei „Victor Mihăilescu Craiu” și lansarea albumului Pe tărâmurile desfătătoare ale artelor frumoase, dedicat artistului, scris de Grigore Ilisei. În acest context, a participat și criticul de artă, Dan Hăulică, care l-a și cunoscut pe pictor. Acesta a luat cuvîntul și a transmis că Victor Mihăilescu Craiu, deși a trăit într-un colț îndepărtat al țării, s-a remarcat printr-o libertate interioară și o forță de caracter specifică celor înzestrați cu un destin cu adevărat remarcabil. „Nimeni nu poate spune că … pictorul nu era mare și nu atinsese o altitudine sublimă”.

Pictorul prin ochii lor

În Pictori Ieșeni, Clauidiu Paradaiser a afirmat că Victor Mihăilescu Craiu este cunoscut ca fiind o personalitate prestigioasă a picturii ieșene contemporane. Este un peisagist al anotimpurilor, cunoscut, în special, pentru cele în care sunt ilustrate toamna și iarna. Zonele de ineteres au fost silvestre, urbane (cu aspecte noi sau vechi), industriale, rurale și altele. El excelează și prin ilustrarea florilor în vaze de lut și naturi statice în care folosește culori catifelate (textură vizuală moale, mată, cu un finisaj delicat), în nuanțe subtile de verde și roșu, de ocru și albastru.

Doctorul Victor Bejan, cunoscător și iubitor de artă, s-a întîlnit cu artistul Craiu. A povestit despre acesta că a fost unul dintre cei mai reprezentativi pictori ieșeni, în special între anii ’40-’50. În ultimele sale zile de internare, a continuat să picteze foarte mult. Numeroși medici au colecționat de la artist picturile lui. „Era un om blajin, amabil, însă a avut și momente mai puțin faste de sănătate psihică și de aceea a fost internat frecvent la Spitalul de Psihiatrie”, a mai precizat acesta.

Scriitorul și jurnalistul, Grigore Ilisei, l-a cunoscut pe Victor Mihăilescu Craiu în cadrul expozițiilor lui. Nu a fost foarte apropiat de el, mai ales că în ultimii ani de viață a fost foarte bolnav, dar a avut o legătură mai apropiată cu fratele acestuia. „Mihai Mihăilescu Craiu a reprezentat pentru fratele său, ceea ce Theo a însemnat pentru Van Gogh, doar că acesta chiar era impresar”, a explicat Grigore Ilisei. Acesta a apreciat că unele dintre lucrările sale sînt de o valoare remarcabilă, comparabile cu cele ale marilor artiști români, și că era un creator profund interiorizat, aproape rupt de concretul lumii înconjurătoare. De asemenea, s-a dedică intens picturii în guașă – o tehnică pe care nu o mai folosește nimeni în prezent.

Criticul de artă, Petru Bejan, spune despre Victor Mihăilescu Craiu că „nu este un pictor care să fi inovat, să fi schimbat în mod radical starea picturii de la noi, însă este atașat școlii ieșene de pictură – reprezentată de artiști importanți: N. Tonitza, Corneliu Baba, Liviu Suhar, Corneliu Ionescu, Constantin Tofan – cunoscută pentru felul în care a abordat genuri socotite clasice (pesaj, portret, natură statică). A avut o viață zbuciumată, marcată de singurătate și boală. Pictura a fost pentru el un mod de vindecare sau o formă terapeutică de a face față greutăților. Chiar dacă unele lucrări poartă amprentă ideologică, artistul excelează prin manualitate și un anumit dozaj foarte expresiv al culorilor. Este fără îndoială un nume important al artei plastice ieșene”.

Mihail Voicu, muzeograf în cadrul Complexului Național Muzeal „Moldova” din Iași, a explicat că, în contextul artistic al anilor ’70–’80, marcați de control ideologic și centralizare, peisajul a devenit pentru Victor Mihăilescu Craiu, ca și pentru alți artiști ai vremii, o formă de refugiu creativ, alături de temele inspirate din viața satului românesc. „Avem sute de lucrări în patrimoniul Complexului Muzeal «Moldova» din Iași de-ale lui Victor Mihăilescu Craiu”.

Ca mulți artiști izolați, care au resimțit apăsarea singurătății, Craiu a traversat perioade de fragilitate psihică, în care actul creației a devenit un mod de supraviețuire. A lucrat intens, cu orice mijloc pe care l-a avut la îndemînă – de la pix și creion, la cărbune și alte instrumente de desen – pînă la lucrările de amploare, majoritatea reprezentînd peisaje.

Ce a rămas din moștenirea sa

Laura Mocanu, șef serviciu la Biblioteca Academiei Române, filiala Iași,  a specificat că, după moartea pictorului, Mihai Mihăilescu Craiu a donat Academiei Române, filiala Iași 30 de tablouri. Deși ele au fost oferite între anii 1984-1985, în mai multe tranșe, au fost expuse publicului pentru prima dată în anul 2024, în cadrul unui vernisaj prezentat de profesorul Petru Bejan.

În comuna natală, Belcești, liceul îi poartă numele din anul 2002. Pînă atunci unitatea de învățămînt funcționa ca școală profesională. Odată cu introducerea claselor de liceu, s-a făcut o restructurare. Pentru că fiecare școală trebuia să fie recunoscută după un nume și se știa că pictorul s-a născut acolo, s-a hotărît să fie denumit după acesta. Așadar, astăzi grupul școlar (care cuprinde grădinița, școală primară, gimnaziul și liceul) poate fi găsit ca Liceul Tehnologic „Victor Mihăilescu Craiu”. Deși atît pictorul, cît și fratele acestuia au donat tablouri acolo, acestea nu au rămas. Au fost redirecționate către Muzeul de Artă din Iași, deoarece nu a existat un mediu prielnic de păstrare a unor asemenea obiecte.

Artistul nu a fost căsătorit și nu a avut copii. Nici fratele acestuia nu a avut urmași. În Belcești mai trăiesc azi doar două rude îndepărtate, pe filiație maternă.      

Inovația absolută – culorile astrale

Victor Mihăilescu-Craiu este apreciat pentru stilul său coloristic și tehnica de lucru bazată pe „desenul în culoare”. După cum a menționat chiar el, nu a folosit desenul liniar, clasic, ci a realizat schițele și compozițiile direct în culoare, în pastă. Într-un interviu pe care l-a acordat la împlinirea vîrstei de 70 de ani, a fost întrebat cum crede că va fi văzut peste 50 de ani sau o sută de ani și a răspuns: „Am să fiu văzut foarte bine. Pentru că nu semăn cu nimeni. Acesta e coșmarul meu, să nu semăn cu nimeni; ce să mai adaug, ce să mai scot, să nu semăn cu nimeni…”. De „frica” acestui fapt, în ultimii ani a inventat culorile astrale, pe care le-a descris ca fiind culori fosforescente. „Amestecurile mele nu le găsești nicăieri pe glob”. Prin această descoperire el considera ca a făcut supraarta pentru care a venit la Iași.

***

Surse fotografii: imagini din Albumul Victor Mihăilescu Craiu, de Grigore Ilisei, 2008; imagini cu tablouri păstrate la Biblioteca Academiei Române, filiala Iași