„Moldova e biroul meu”

Profund, ferm și jovial, Ștefan Susai este fotograful care și-a făcut dintr-o țară mică propriul său birou. Într-o lume care se grăbește să se tehnologizeze, el se străduiește să salveze autenticitatea și tradiția din satele basarabene. L-am însoțit într-o incursiune foto în sudul Republicii Moldova, la Cișmichioi, pentru a înțelege pasiunea sa pentru această țară, dar și pentru a-i cunoaște, îndeaproape, povestea.

Luni, ora 5:57. Soarele încet-încet se ridică pe cer. Păsările nu ezită să-și facă auzită prezența prin trilurile lor. Sînt lîngă Mănăstirea Frumoasa. „De ce oare o fi fost numită așa?”, mă gîndesc. Toate mănăstirile sînt frumoase, deși toate sînt diferite, însă oare aceasta o fi cea mai frumoasă? La ora șase fix se apropie o Dacia roșie. Oprește lîngă mănăstire. Un bărbat înalt, cu chip impunător, iese din mașină. L-am recunoscut pe Ștefan Susai. M-am apropiat și ne-am strîns mîna. Apoi am urcat rapid în mașină și am pornit la drum. Am lăsat în urmă Iașul, Mănăstirea Frumoasa din Iași și România.

Drumul spre sudul Republicii Moldova este lung. „Avem vreo cinci ore de mers pînă la Cișmichioi”, spune el. „Țara-i mică, distanțele-s mari”, completează apoi. Ștefan Susai îmi povestește despre interesul său față de fotografie încă de cînd era copil. Primul său aparat de fotografiat a fost unul sovietic, din plastic, Smena 8M. „Și costa 75 de lei”, subliniază amuzat și un pic melancolic. Vorbește tipic moldovenește și simt natural că accentul său este influențat și de sutele de interacțiuni cu moldovenii de peste Prut.

A absolvit Facultatea de Drept a Universității din Oradea și, ulterior, a obținut diploma de specializare în Radio Management după doi ani de studii în capitala Bulgariei. Cînd era copil, asculta foarte des radioul, fiind sigur că își dorește o carieră în presa audio. „După voce încercam să-mi dau seama cum arată oamenii”. Peste ani, și-a îndeplinit visul. A ajuns să muncească la Radio Contact (actualul Kiss FM), radio Nord-Est și Radio France Internationale (RFI), în calitate de corespondent. Din 2004, de la deschiderea sediului RFI la Iași, a fost director pînă în 2008, cînd postul s-a închis. A fost și doctorand la Universitatea de Stat din Moldova, interesat de Publicistica literară de la Rampa: Alexandru Robot și Liviu Rebreanu.

Pe lîngă fotografie iubește și literatura. Dragostea aceasta a apărut și ea în copilărie, fiind alimentată de lecturile de atunci. „Scrisul și fotografia pe mine mă definesc”. E membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova și a celei din România, prima fiind Ultima casă din URSS, publicată în anul 2009, la Editura Timpul din Iași. O altă carte de-a sa, Scrisori către Ion Druță, a publicat-o la editura CARTIER din Chișinău, în anul 2022. „«Aveți grijă ce scrieți, ce lucrări lăsați, că după un timp vă veți uita din nou pe ele, și să nu vă fie rușine!» mi-a zis o profesoară de la doctoratul din Chișinău. Și mie nu mi-e rușine”, spune Ștefan.

Arheolog al satelor basarabene

De la ora 7 dimineața, gospodarii sînt deja ieșiți prin grădini, aplecați peste pămîntul uscat, mînuind greble, lopeți și sape. Gospodinele se ivesc, printre copacii înalți și goi, cu un teanc de rufe proaspăt spălate, pe care urmează să le pună la uscat. Un nor imens de fum ne întîmpină pe șosea. Îl străpungem cu o viteză mare, timp în care mirosul său înțepător reușește, nu știu cum, să intre în mașină.

Ștefan Susai a călătorit în zeci de sate din Republica Moldova și a cunoscut multă lume. Ba mai mult, s-a și atașat de unele locuri și unii oameni. Indiferent de comunitatea în care a mers, întotdeauna a fost binevenit. „Consider că toți oamenii sînt buni. Chiar și în Transnistria și Găgăuzia, nordul Moldovei, oriunde. Nu judec oamenii; caut să le înțeleg trăirile, sentimentele”. Nu cutreieră satele ca să facă politică sau să încerce să le schimbe părerile oamenilor, dorința lui este să-i cunoască așa cum sînt. Ștefan îmi povestește apoi și despre una dintre întîlnirile cu scriitorul Grigore Vieru, în care acesta i-a mărturisit că toată viața și-a dorit foarte mult să treacă Prutul. „Să știi că cineva de pe celălalt mal al Prutului la fel își dorea să-l treacă”, i-a răspuns el, vorbind despre sine. Încă de mic copil fusese curios despre lumea din Republica Moldova. Iar acea curiozitate l-a transformat azi într-un fel de arheolog al satelor basarabene.

Ne apropiem de Vama Albița și Ștefan își amintește că într-una dintre călătoriile sale o femeie vameș din vama moldovenească i-a mulțumit pentru ceea ce face. Am zîmbit. Peste cîteva minute, unul dintre vameși se apropie de mașină. Am pregătit actele. Toate-s în regulă. Trecem Prutul. Următoarea stație: Republica Moldova.

Viața la sat – cu bune și cu rele

În satele basarabene tradițiile și obiceiurile trăiesc mai mult decît în mediul urban. Portul tradițional, vorbele cu tîlc ale bătrînilor, covoarele țesute manual din materiale naturale, casele din lut și pietre, vopsite în verde sau albastru, cu porți din fier asortate cromatic, măturile din paie (și aș putea continua lista cu alte zeci de elemente) – toate aceste obiceiuri frumoase au fost și încă mai sînt respectate. În perioada în care muncea la cartea Cioropcani 110 – o incursiune în comunitatea satului Cioropcani, raionul Ungheni – Ștefan a salvat „de la moarte” covoarele tradiționale din sat, vechi de zeci de ani. Cioropcani a fost cîndva cunoscut tocmai pentru covoarele realizate manual de săteni, iar vizita fotografului i-a făcut și mai mîndri pe localnici. Împreună au cotrobăit podurile caselor, cotloanele și casele nelocuite de zeci de ani, și au găsit adevărate comori – zestrea locală. Imediat ce a fost tipărit, albumul a devenit popular nu doar în Republica Moldova, ci și în Europa și chiar și în America.

Satele au și părți întunecate, pe care Ștefan le-a surpins de-a lungul timpului. Îmi povestește cum a fost în satul Chetrișul Nou, raionul Fălești, ca să-l viziteze pe Costea – ultimul locuitor al satului. E unul dintre multele „sate-fantomă” ale Republicii Moldova. „Moldova este ultima țară de țărani a Europei!”, crede el. În lipsa satelor, Republica Moldova ar fi doar o țară cu o populație. Atît.

Pe lîngă abandonul rural, Ștefan a observat și multă violența domestică. Îmi povestește despre viața cîtorva femei întîlnite în călătoriile sale. Prima, o doamnă inteligentă, cu studii superioare și un loc de muncă respectabil, care aspira și la un masterat, a renunțat la acest vis din cauza soțului ei extrem de gelos și posesiv. Apoi cazul unei alte femei, abuzată fizic de către soțul ei, dar care rabdă pentru că nu are unde să plece. Vieți complicate, vieți triste. Și ele parte din Basarabia. Se face liniște în mașină, dar continuăm să înaintăm spre Cișmichioi.

Ora 9:00. Am parcurs peste 150 de kilometri. Soarele dințat se ascunde după norii de un alb murdar. Mă gîndesc dacă nu cumva Baba Dochia și-a uitat din straie în Leova. S-o fi grăbit să treacă Prutul? Pașaportul îi era pe cale să expire? Sau a invocat, iarăși, plină de curaj, primăvara? Trecem prin orașul Leova. Un cuib de cocostîrci gol e asamblat pe doi stîlpi rezemați unul de celălalt. Altul e construit pe acoperișul unei case bătrînești, aflată pe un dâmb. Gospodarii sînt în  curtea casei. Bătrînul aruncă grăunțe găinilor, iar femeia îl privește așezată pe un scaun, sprijinindu-se de o cîrjă. Alte crîmpeie de viață.

„Ca să înțelegi o comunitate trebuie să o cunoști, să știi multe lucruri despre ea”

Ștefan s-a obișnuit deja cu călătorii atît de lungi, pentru că lucrează concomitent la mai multe proiecte care necesită prezența pe teren. De-a lungul timpului a avut parte de mai multe experiențe mai puțin plăcute. Odată a fost prins de o grindină puternică în timp ce era cu mașina pe drum. Altădată, cînd străbătea malul stîng al Nistrului, a căutat timp de trei ore un vehicul, în orașul Rezina, cu care să meargă într-acolo. Și totuși, rîvna pe care o are pentru meseria sa este mai puternică decît oboseala fizică. Acum documentează stațiile cu mozaic din spațiul rural al Republicii Moldova și se informează despre cultura norvegiană, pentru un alt proiect. Pentru asta citește multă literatură norvegiană și suedeză. „Ca să înțelegi o comunitate trebuie să o cunoști, să știi multe lucruri despre ea”. 

Fiecare album al său are o tematică aparte, specifică fiecărui sat, loc și subiect. Realizarea unui singur album poate dura ani întregi, pentru că e nevoie de o documentare temeinică a comunității sau a temei abordate. Apoi, nu în ultimul rînd, calitatea aparatului cu care lucrează trebuie să se poziționeze la același nivel ca și nevoile și așteptările lui. „Aparatul trebuie să-l iei în funcție de ce lucrezi, la ce îl folosești!”. Una dintre camerele sale foto îl ajută să gîndească, pentru că nu dispune de modul rafală, ci trebuie ca el singur să se gîndească cum să prindă cadrul. „Fotografia e un act de selecție, trebuie să te gîndești ce să fotografiezi”, subliniază acesta. După incursiunile sale foto, Ștefan selectează fotografiile care vor apărea în albume și/sau pe rețelele sociale, un proces foarte dificil. În privința editării lor, maximul pe care-l face este să le decupeze, atît. Dacă e nevoie, le modifică și luminozitatea, dar doar în momentul în care realizează fotografiile. Pentru el, o fotografie trebuie să aibă acea scînteie care să provoace o reacție, să trezească cel puțin o emoție în ochii privitorului.

În inima Găgăuziei

Ora 11:40. Ajungem în Cișmichioi, sat în Unitatea Teritorială Administrativă Găgăuzia, aflat la cîțiva kilometri de granița cu Ucraina. Soarele arde nemilos, iar vîntul rece bate puternic în fețele noastre. În plină zi este liniște. Alături de muzeu se află un parc, avînd în prim-plan monumentul lui Vladimir Ilici Lenin. Intrăm în muzeu. Obiecte vechi, tradiționale, specifice găgăuzilor, ne atrag atenția chiar de la ușă. Urmează covoarele tradiționale, unele din urzeală de lînă, altele din urzeală de cînepă sau bumbac, asemenea celor pe care le-am văzut și la bunici. La stînga vreo 15 rochii tradiționale; unele albe, altele colorate. Două femei pregătesc rochiile pe care odinioară le purtau miresele din sat. Urmează ca Ștefan Susai să realizeze o sesiune de fotografiat cu miresele din Cișmichioi.

– Здравствуйте! (în română: „Bună ziua!”)

Ne salutăm și ne prezentăm. Ștefan a mai fost aici încă de două ori, astfel că este recunoscut de cele două femei. Pe moment mă simt norocoasă că știu limba rusă și nu mă rușinez să o vorbesc. Ștefan cunoaște limba rusă atît cît să se înțeleagă, cît de cît, cu vorbitorii de rusă.

Ne-au propus ceai și cafea și ne invită într-o altă cameră a muzeului, tapetată cu zeci de fotografii alb-negru cu soldați și conducători importanți ai găgăuzilor. Cîteva medalii încă mai strălucesc discret. Alături, acte de identitate cu colțurile îndoite și fragmente de armament vechi, unele ruginite. În dreapta, o bibliotecă plină de volume diverse, de la cărți istorice pînă la scrieri literare, atît în limba rusă, cît și în limba găgăuză. Ștefan îmi arată o carte scrisă în limba germană cu  una dintre fotografiile sale pe copertă. „Autorul este din Republica Moldova”, îmi spune. În timp ce ne savurăm ceaiul și cafeaua, le aud pe cele două femei vorbind cînd în găgăuză, cînd în rusă. Apoi realizez că nu am auzit niciodată pe cineva vorbind limba găgăuză. Este o limbă frumoasă și elegantă, fiecare cuvînt sună armonios, aproape perfect. Deși sînt născută și am crescut în Republica Moldova, aici, în inima Găgăuziei, mă simt ca un oaspete în propria-mi țară. Graiul, obiceiurile și tradițiile lor diferă față de cele din centrul țării.

În scurt timp apare Dmitri Yanul, consilierul local al satului Cișmichioi, cel care l-a invitat pe Ștefan Susai în sudul Moldovei, după ce l-a urmărit, de multă vreme, pe rețelele sociale. Ne salutăm, eu mă prezint. Vorbește limba română. Îi spun că sînt de aici, din Republica Moldova, însă vin din zona estică a țării. Satul are propria sa pagină pe internet, de care se ocupă Dmitri, cesma.md. Acolo sînt publicate anunțuri, informații de interes public local, știri locale, interviuri ș.a. Ieșim din muzeu și ne îndreptăm spre Дом детского творчества (Centrul de Artă pentru Copii), aflat pe strada Șkolinaia. Ne întîmpină două femei, Lidia Boeva și Alena Daradur, care lucrează aici. Facem turul întregului centru local. Aici copiii își pot dezvolta diferite talente prin ateliere de dans, pictură, actorie și lucru manual. În atelierul de confecționare în gips pe care-l coordonează profesoara Lidia Boeva unele lucrări sînt în proces de realizare, altele deja pictate și uscate. Profesoara îmi arată niște cutii de depozitare mici, sub formă de carte, cu diferite motive tradiționale. „Выбери ту, которая тебе больше нравится!” (în română: „Alege-o pe cea care îți place mai mult!”). Aleg „o carte” pe care scrie Moldova, apoi ies recunoscătoare din atelier.

Peste o oră ne întoarcem în muzeu. Alena Gaidarly – director-adjunct pentru activități educaționale și de formare profesională, Natalia Mutaf – directorul muzeului, Ana Șcerban – director al bibliotecii rurale, și cîțiva elevi care vor participa în calitate de modele, sînt deja veniți. Pregătirile sînt în plină desfășurare, iar entuziasmul tinerilor se simte în aer. Rînd pe rînd, adolescenții veseli și lipsiți de griji se transformă, sub ochii noștri, în miri și mirese. Fetele își fac fotografii chicotind, în timp ce băieții își potrivesc pantalonii în cizmele înalte, ca de militar. Ștefan se gîndește la soarele puternic de la amiază, care ar putea să-i compromită cadrele. „Nu se întîmplă mereu să-ți iasă exact așa cum ți-ai imaginat…”, îmi spune el. Mai întîi își imaginează cadrele, apoi încearcă să le transpună în realitate. Bine că nu am venit iarna în Cișmichioi, pentru că, așa cum spune el, „iarna e moartea fotografiei! Dacă ai interior-exterior de făcut, trebuie să lucrezi cu două aparate”. Altfel, sticla obiectivului s-ar acoperi cu un strat de abur și nu ai putea realiza fotografii clare timp de cel puțin jumătate de oră. Încă de cînd era jurnalist, Ștefan și-a dat seama că trebuie să rămînă și niște fotografii, pe lîngă textele pe care le scria. „Fotografiile ne arată o epocă. Prin intermediul lor, descoperim o nouă lume”, obișnuiește să spună.

„Miresele” sînt gata, așa că plecăm la stația de lîngă intrarea în sat. Aceasta este una dintre zecile sau sutele de stații cu mozaic găsite de Ștefan în țară. El e profund atașat de tradițional, de autenticitate. Consideră că obiectele moștenite de la predecesorii noștri nu sînt simple lucruri sau „vechituri”, ci reprezintă istoria unei comunități, mîndria acesteia, ADN-ul său cultural.

Vîntul e puternic. Ștefan își pregătește aparatul cu care va lucra și face cîteva încercări de cadru. Apoi începe sesiunea foto. Fotograful îi îndeamnă pe „miri” și „mirese” să stea lîngă stație, alături de valizele vechi pregătite încă de la muzeu. Elevii nu cunosc decît limba rusă și găgăuză, așa că schimbul de replici e mai degrabă un dans de gesturi. Intervin apoi însoțitorii noștri, cu traduceri imediate, dar și cu ajutorul necesar, privind întregul proces cu multă căldură și mîndrie. Sesiunea foto durează aproximativ 30 de minute, apoi ne întoarcem în inima satului să lăsăm miresele și să ne luăm rămas-bun.

„Trei lumi într-o intersecție”

La întoarcerea spre malul drept al Prutului, am făcut o mică oprire la primăria din satul Albota de Jos. „Îți voi da un album”, mi-a spus Ștefan. M-am bucurat ca un copilaș și am schițat un zîmbet pînă la urechi. Intrăm în primărie și acolo ne întîlnește o femeie scundă și veselă. Lucrează aici. Ne-a deschis ușa unei camere și Ștefan mi-a spus: „Alege-l pe care-l vrei!”. Fără să ezit, înșfăc unul și ne întoarcem rapid la mașină. Îl răsfoiesc, iar el începe să-mi istorisească povestea din spatele fiecărei fotografii.

Peste cîteva minute oprim la o benzinărie, aflată chiar la o răscruce. „Trei lumi într-o intersecție!”, exclamă Ștefan, arătînd cu degetul spre cele trei drumuri din apropiere. Se referă la drumul care te duce în Găgăuzia, la cel care duce spre satele bulgarilor și la calea pe care urmează să o parcurgem noi, înapoi spre România.

Ștefan Susai îmi oferă posibilitatea să aleg eu pe ce drum să ne întoarcem la Iași. Am de ales între două drumuri: cel pe care l-am parcurs ca să ajungem pînă aici, adică prin satele din Republica Moldova sau cel prin satele din România. Îl aleg pe al doilea.

Se întunecă. Sîntem deja prin Vaslui, mai exact în localitatea Șapte Case. Pe moment, circulația este blocată pe ambele sensuri. Ștefan întreabă de alți șoferi ce se întîmplă, apoi unul dintre ei îi spune să ocolească pe un alt drum, să nu așteptăm prea mult. Ne îndreptăm într-acolo. Drumul e tare prăfos. Este atît de prăfos că s-a strecurat mai întîi în mașină, apoi în plămînii noștri, de parcă ne-am întoarce acum de la prășit.

În drum spre Iași, subiectele de discuție se epuizează rînd pe rînd. Pe alocuri se așterne tăcerea, nu una apăsătoare, ci una plină de gînduri și reflecții, întreruptă doar de zgomotul roților care calcă fără milă asfaltul.

Este noapte. Sîntem deja în județul Iași. Trecem prin satul Dumbrava. Aici drumurile-s mai aglomerate, așa că nimerim într-un mic ambuteiaj. Stau cu ochii înfipți în notițele luate astăzi; mai tai și îmi mai notez cîte ceva. Citesc și îmi aduc aminte de vorbele pe care mi le-a spus Ștefan pe drum: „Cred în munca mea și în ceea ce fac. Moldova e biroul meu”.