ALA SAINENCO: „Nu înțelegem esențele și devenim o cultură clișeizată”

După aproape un deceniu petrecut la Memorialul Ipotești, Ala Sainenco vorbește fără ocolișuri despre schimbările prin care a trecut instituția și despre misiunea de a-l aduce pe Eminescu mai aproape de publicul contemporan, dincolo de mit, clișee și ceremonii. Într-un dialog deschis, am reflectat asupra modului în care patrimoniul poate fi actualizat fără a-și pierde sensul și asupra momentului în care un manager trebuie să lase loc altei viziuni.

După aproape zece ani de activitate la Memorialul Ipotești, ce dimensiune a acestui loc a devenit, pentru dumneavoastră, una personală?

Depinde și cum înțelegem termenul de „dimensiune”. Dacă ne referim la munca nemijlocită de aici sau dacă ne referim la reflecțiile pe care le avem cînd mergem acasă și ne gîndim ce am făcut și ce nu am făcut la Memorialul Ipotești, sigur că lucrurile sînt diferite. Acum, ca dimensiune a managementului, că probabil la asta ar trebui să ne referim, gîndul meu este întotdeauna spre beneficiarii proiectelor culturale ale Memorialului Ipotești, în primul rînd, și ce facem, cum facem și pentru cine facem. Pentru că este important să nu bifăm niște activități, dar să facem ceva pentru un public foarte concret, cu niște rezultate foarte concrete. Acesta este gîndul meu, în primul rînd. Și, probabil, pot spune și grija pe care o port pentru programele și activitățile culturale ale Memorialului.

Altfel, bineînțeles că ne interesează și componenta muzeală, pe care îmi doresc foarte mult să o dezvoltăm, să avem și un discurs muzeal mai aplicat. Și mai aplicat nu doar pentru ce este la Memorial nemijlocit, ca expunere în spațiile noastre, ci aplicat pe ultimele cercetări din domeniu, pe ultimele descoperiri care se mai fac în legătură cu anumite date din biografia lui Eminescu sau a familiei Eminovici, pentru că ne referim la întreaga familie. Și, pe de altă parte, un discurs muzeal aplicat pe beneficiar, pe vizitatorul nostru.

Mi-aș dori foarte mult să reorganizăm puțin unele dintre spațiile muzeale și mă refer, în primul rînd, la Muzeul tematic „Mihai Eminescu”, care a fost gîndit cu ceva timp în urmă și necesită o actualizare a modului de expunere, o dotare cu mijloace tehnice noi. De asemenea, mi-aș dori o reamenajare a Casei „Papadopol”, a Muzeului Etnografic al Memorialului. Mai puțin probabil ar fi de schimbat la Casa Memorială, care reconstituie casa familiei, dar probabil și acolo anumite moduri de expunere pot fi îmbunătățite. Ne dorim o îmbogățire a Bibliotecii Naționale de Poezie și o vizibilitate mai mare a ei, iar spațiile de cazare pe care le avem să fie la nivelul pe care îl cere cel care vine să se cazeze la noi.

„Cultura este ceva viu”

Ați adus Zilele Eminescu, în ultimii ani, și în cafenele, librării sau pub-uri, în încercarea de a lărgi publicul și de a apropia cultura de generațiile tinere. Este aceasta direcția de care are nevoie cultura: mai multă deschidere și mai puțină formalitate?

Este exact întrebarea despre care vorbeam anterior și la care mă refeream cumva. Da, pentru că orientarea spre beneficiar contează pentru noi și contează să-l prezinți pe Eminescu și poezia, în general, cultura, în general, așa cum poate fi ea primită și acceptată, nu ca ceva static sau ca un muzeu în care sînt depozitate anumite obiecte. Cultura este ceva viu, care trebuie să fie pe placul celui spre care mergem și, în același timp, să crească valorile, să le cultive. Tocmai de aceea, programul Zilelor Eminescu s-a modificat în ultimii ani, ținînd cont de beneficiar.

Și da, am mers în alte spații, poate netradiționale pentru Botoșani. Altfel, în lumea mare asemenea evenimente se întîmplă în spații netradiționale, neconvenționale. Practic, în raport cu lumea mai largă, nu am făcut nimic nou. Poate în raport cu comunitatea din Botoșani, pentru că nu s-au mai întîmplat lecturi la cafenele, nu s-au mai întîmplat expoziții la gară, expoziții stradale, ca cea de la „Cornișa”, de exemplu. Dar gîndul nostru acesta a fost – să mergem spre un public mai larg și să răspundem așteptărilor lor. Chiar am întrebat, atunci cînd am mers în pub-uri, unde merg tinerii. I-am întrebat pe voluntarii noștri și ei ne-au implicat, că noi nici nu știam de asemenea localuri. Și am mers acolo unde merg și ei.

A fost un gest de curaj și de asumare. Reacțiile sînt diferite. Nu au fost încîntați toți de această idee. Am avut și critici, cum se întîmplă de obicei, dar pentru un anumit public vom continua activitățile la Memorial, pentru alții vom merge la teatru, pentru alții vom merge în cafenele. Ne-am asumat consecințele. Însă ne dorim ca evenimentele să fie gîndite bine, să nu fie improvizat nimic. Cred că asta contează. Chiar dacă mergi într-un spațiu neconvențional, produsul cultural oferit trebuie să fie unul de calitate.

Memorialul Ipotești a dezvoltat, în timp, numeroase proiecte și parteneriate, într-un context în care cultura este, știm bine, subfinanțată cronic. Privind în urmă, ce a contat mai mult pentru funcționarea Memorialului, sistemul sau oamenii?

Contează foarte mult oamenii. Sigur, nu putem spune că nu contează și sistemul, pentru că există un ordonator de credite, Consiliul Județean, care aprobă bugetul. Dar oamenii contează foarte mult. Și dacă vă refereați la ultimele ediții ale Zilelor Eminescu, au contat enorm oamenii care ne-au folosit alături și cu ajutorul cărora am dezvoltat aceste proiecte, că nu sînt doar proiectele noastre. Avem colegi care ne-au ajutat cu relațiile externe, de pildă Iulian Costache de la Ambasada din Berlin, prieteni ca Ștefan Teișanu, care ne-a ajutat cu organizarea unor evenimente în spații mai puțin convenționale.

Pe de altă parte, în timp, am încercat să ne apropiem cît mai mulți oameni, să îi facem prieteni ai Memorialului Ipotești și ei să-i aducă pe prietenii lor. Dar printre acești prieteni, cu ghilimele de rigoare, mă refer și la profesori universitari, studenții care veneau aici, scriitori, dar și mediul privat. Mulți agenți privați ne ajută în proiecte. Contează, de asemenea, și o pregătire foarte bună a angajaților Memorialului, pentru că sînt oamenii – cheie.

„Încercăm să prezentăm un Eminescu demitizat”

Ați studiat opera lui Eminescu ca filolog, într-un spațiu unde a luat naștere un adevărat cult al poetului. Ce ați învățat despre Eminescu din postura de manager al Memorialului Ipotești și nu din mediul universitar?

Mai întîi, ce am învățat de la vizitatori. Eminescu este tratat foarte diferit și privit foarte diferit. Unii vin la Memorial și, pe bune, se descalță la intrare și merg desculț pe iarbă, sărută pămîntul patriei. Există acest cult și nu îl putem nega, îl lăsăm așa cum este. Oamenii pot avea atitudini foarte diferite. Pe de altă parte, în extrema cealaltă, sînt cei care îl critică pe Eminescu. Oricum, oricine se raportează la Eminescu.

Noi încercăm să prezentăm un Eminescu demitizat. Că nu aceasta este menirea noastră – să ne închinăm și să spunem că avem un geniu al poeziei și un geniu al culturii române. Nu asta contează pentru cultura noastră. Contează să-l citim, să-i citim proza, poezia, scrierile jurnalistice. Și asta încercăm noi să facem: să îl prezentăm pe Eminescu puțin altfel, să ne apropiem de el nu ca de un monument sau ca de un mit.

Așa cum ați spus și dumneavoastră, mitul Eminescu este foarte bine conturat în Republica Moldova. Este vizibil acest lucru, vedem și creațiile de acolo legate de Eminescu. Pe de altă parte, acest cult există și aici. Din păcate, cultul lui Eminescu este folosit în diferite scopuri. Dacă ar exista un cult sincer al lui Eminescu, ar fi ideal, dar Eminescu este folosit în diverse situații, mai ales politice, ceea ce nu mi se pare în regulă. Nu trebuie folosit cu rea-credință. Dincolo, naivitatea care îi caracterizează pe unii oameni, nu cred că face tocmai rău. Acela este Eminescu al lor. Fiecare are un Eminescu al lui. Pe lîngă faptul că este cel mai cunoscut personaj din istoria culturală a României, fiecare oricum se raportează la el. Nu există om care să nu fi auzit de el.

Noi vrem să-l arătăm pe Eminescu fără clișee ca „poetul nepereche”, „Luceafărul poeziei”, „poetul național”. Să-l re-umanizăm. Nu există în alte culturi, nici în literatura germană, nici în literatura franceză, nici în literatură rusă, un cult atît de mare pentru poet, deși poeți mari au avut toate aceste țări. Este explicabil într-un fel. Spunea Mihai Zamfir că cultura română l-a ales pe Eminescu compensatoriu cumva, tocmai pentru că Eminescu întruchipează ceea ce se întîmplă foarte rar în cultura română – „un mare talent sau un geniu cu tot atît de mare caracter”, am citat.

Există riscul ca Eminescu să fie invocat excesiv și înțeles insuficient? Ce se pierde atunci cînd frecvența înlocuiește profunzimea?

Este cel mai mare risc, iarăși legat de mitul lui Eminescu. Noi la citări sîntem buni, cu cititul mai puțin. Se pierde din opera lui Eminescu și ajungem să ne îndepărtăm de el. Nu înțelegem esențele și devenim o cultură clișeizată. Botoșaniul cred că, într-un anumit sens, este un exemplu foarte sugestiv, pentru că de Botoșani tot spunem că este „județul geniilor” și îi numim pe cei patru. Dacă am intra mai în profunzime, nu știu dacă mai putem spune altceva. Vedem după participarea la activitățile culturale din Botoșani cît de mult ținem la aceste genii, că nu prea mergem nici la teatru, nici la lectură, dar fluturăm drapelul celor patru genii. Pe de altă parte, numărul personalităților care au contribuit la cultura română și la știință este mult mai mare. Sub nicio formă nu sînt doar patru sau doar cei care au busturi în Parcul „Eminescu”. Pierdem din esență și devenim o cultură plină de clișee.

Am o mare curiozitate, apropo de mitul Eminescu. Cum vă situați față de sloganul „Eminescu să ne judece”?

Cred că acest slogan și multe altele și-au avut timpul lor. E un slogan care vine din Republica Moldova, din perioada renașterii naționale, să zicem așa, cînd ieșeam în stradă și strigam: „Limbă!”, „Alfabet latin!” – că ăsta era sloganul, de fapt. În perioada aceea și-a avut cumva rostul, pentru că era perioada de conștientizare. Și a devenit aproape proverb la cît de frecvent a fost folosit. Adus în actualitate, mi se pare că nu are rost. Toate au sens la timpul lor și în contextul lor.

„Avem nevoie să nu uităm”

În cultura română de astăzi, ce credeți că ne lipsește mai mult: capacitatea de a continua firesc o tradiție sau curajul de a o chestiona?

Cred că ne lipsesc ambele. Tradiția în general, nu doar în acest spațiu, care a trecut printr-o perioadă comunistă, dacă ne uităm spre trecutul frumos – perioada interbelică, secolul IX și mai devreme –, a pierdut sens.

Dacă ne uităm cu „ochelarii roz” spre trecut, sînt foarte multe lucruri de readus în prezent. Nu se poate construi un viitor fără o tradiție istorică, iar noi o avem denaturată și acum încă. Iarăși mă gîndesc la Botoșani ca exemplu edificator. Mă gîndesc cît cunoaștem despre personalitățile orașului care au lăsat cel puțin clădiri de patrimoniu care le poartă numele. Să chestionăm botoșănenii dacă știu cine este Mavromati. Probabil nici angajații Spitalului Județean nu știu. Sau mergem pe strada Marchian și întrebăm cine o fi fost Marchian. Sau trecem pe lîngă Palatul Copiilor, o casă de patrimoniu lăsată de unul dintre primari. Și multe altele, care nu se știu. Deci avem nevoie de tradiție și de chestionarea tradiției. Avem nevoie să nu uităm, pentru că lumea nu începe cu noi și nu se termină cu noi.

În ce măsură Eminescu mai funcționează astăzi ca experiență culturală reală și nu ca ritual instituțional sau ceremonial?

Cu siguranță funcționează. Indiferent de modul în care te apropii de Eminescu. Pe de altă parte, noi am făcut un fel de sondaj, cînd am avut discuții cu scriitori invitați la Memorialul Ipotești. Una dintre întrebările obligatorii a fost raportarea la Eminescu, chiar și dacă îl neagă. În ultimul timp, observăm că ne ducem tot mai mult și spre publicistica lui Eminescu, chiar dacă se citează foarte diferit și fragmentar. Și probabil că această alegere compensatorie a culturii contează și ca orientare în viitor.

„Eu pun accent pe contextualizarea patrimoniului”

Care considerați că este cea mai periculoasă formă de modernizare atunci cînd este aplicată patrimoniului cultural?

Cred că scoaterea din context. Este foarte important, în cazul patrimoniului cultural, deși poate fi folosit și prezentat într-un mod foarte diferit, să păstrăm contextul. Și mă refer atît la patrimoniul material, cît și la patrimoniul imaterial – de pildă comentariile care se fac pe texte. Dacă ne referim nemijlocit la Eminescu, știm că i s-au adus anumite învinuiri absolut nefondate, pentru că nu poți scoate un text din contextul în care a fost scris și să-l interpretezi altfel. Eu pun accent pe contextualizarea patrimoniului, pe contextualizarea operei.

Pe urmă, sigur că pot fi aduse în modernitate. Și mai este important, cînd aducem în modernitate trecutul, să nu ajungem la un kitsch. Decît să ajungem la kitsch, mai bine să lăsăm cadrul originar. Și mai este important ca aducerea patrimoniului în actualitate să o facă cei care cunosc cu adevărat cum se fac asemenea lucruri. În orice domeniu, este foarte important să apelăm la profesioniști și să nu ne fie frică să recunoaștem, cînd nu ne pricepem suficient.

Dacă ar fi să identificați un deficit major al culturii române actuale, care ar fi acela?

Clișeizarea. Necunoașterea, de fapt. Noi vorbim despre o cultură care nu își cunoaște propria cultură. Cred că aceasta este problema noastră și cred că școala ar avea foarte multe de făcute în acest sens. Trebuie să ne cunoaștem istoria și cultura. Or, noi defilăm cu anumite lucruri pe care nu le înțelegem pe deplin. Și se cultivă oarecum o lipsă de interes.

Uneori cultura este o opțiune aleasă pentru aparențe, pentru că „dă bine”…

Da, nu trebuie să generalizăm, dar unele atitudini sînt foarte diferite. Cu siguranță sînt mulți oameni care merg la filarmonică și, de fapt, dormitează și așteaptă să se termine. Ar trebui să fim sinceri cu noi, în primul rînd. Și ar trebui să ne fie frică să nu părem mai mult decît sîntem. Cel puțin ca principiu.

Nu e nevoie să construim aparențe care oricum dispar la un moment dat. Pe de altă parte, sînt și oameni care material o duc foarte bine, ating un anumit nivel de trai, și atunci se apucă de poezie. Și cel mai ușor este să fii poet, pentru că limbajul este la îndemîna tuturor. Nu mai poți deveni muzician, după ce ți-ai construit în spate o afacere care prosperă. Nu mai poți fi pictor, pentru că aptitudinile astea se învață. Însă încercarea asta de a deveni și un om de cultură, doar pentru a completa o imagine, nu face bine.

„Se apropie un timp cînd trebuie să iau distanță”

Ați obținut constant evaluări foarte bune ale activității manageriale. Dincolo de notele administrative, după ce criterii personale știți că v-ați făcut bine meseria într-un domeniu unde performanța este greu de măsurat?

Întotdeauna mi-am dorit să am alături oameni care să-mi spună foarte sincer dacă fac sau nu fac bine ceva. Și cred că am asemenea oameni, la care țin foarte mult. Nu vreau să mi se spună ceea ce aștept să aud, ci ceea ce este realitate. Cred că un criteriu care măsoară succesul unei activități este reacția beneficiarului. Și nu cea de moment. Dacă oamenii mai vin, dacă mă mai contactează, dacă mai aduc și alți oameni, atunci este un succes. Sigur, există și criteriile formale care cuantifică o muncă făcută zilnic de o echipă întreagă. În spatele unei acreditări stă un dosar care înseamnă fișarea obiectelor, care înseamnă clasare, înseamnă activități, expoziții, deci o muncă foarte mare. Și criteriile acestea formale, că tot se discută și acum în privința Legii managementului, sînt criterii foarte exacte: cu număr de evenimente culturale, număr de publicații, cheltuieli pe beneficiar. Nu sînt doar niște cifre absolut formale. În spatele acestor cifre, există o activitate destul de intensă care te consumă.

După atîția ani petrecuți zilnic în preajma lui Eminescu, ați simțit vreodată nevoia să luați distanță de el?

Am avut această discuție cred că zilele trecute. Am simțit întotdeauna cînd a trebuit să-mi schimb locul de muncă, ca să zic așa. Nu obligatoriu locul de muncă, cît ocupația pe moment. Și cred că se apropie un timp când trebuie să iau distanță.

Cred că fiecare dintre noi – și trebuie să fim conștienți de acest lucru – cînd simțim că am făcut tot ce a ținut de noi, să lăsăm pe altcineva să vină cu o altă viziune sau să ducă mai departe proiectele începute.

Cred că două mandate de manager pe o funcție de conducere sînt suficiente. Eu m-am riscat mergînd la al treilea mandat. Pe de o parte, îți poți consuma viziunea de dezvoltare în domeniu și, pe de alta, te poate consuma foarte mult. E obositor. Cine crede că o funcție de manager este confortabilă, să mai cîntărească lucrurile. Pentru că managerul are sarcini birocratice, are de lucrat cu o echipă pe care nu și-o alege el, are de menținut relațiile externe și totul consumă resurse. Și o schimbare de management se impune la un moment dat, dacă ții și la instituția respectivă, și la tine. Trebuie să cauți un echilibru.

Cum ați dori să fie catalogată, peste ani, perioada în care ați condus Memorialul Ipotești?

Mi-aș dori să fie înțeleasă ca o perioadă de creștere. Și cred că toți ne dorim asta. Să fie văzută ca o perioadă în care Memorialul și-a făcut treaba, și-a atins obiectivele și nu a deviat de la scopurile sale. Că și-a lărgit aria de activitate și publicul fără să ignore ceea ce trebuie să facă.

Scurtă biografie

Ala Sainenco, născută la 25 octombrie 1970, originară din Republica Moldova, este o cercetătoare specializată în filologie și studii eminesciene. Și-a construit o carieră universitară îndelungată la Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălți, unde a coordonat lucrări de doctorat și a ocupat poziții de conducere, inclusiv pe cea de decan al Facultății de Litere. Din 2016 este managerul Memorialului Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”, instituție pentru care implementează programe culturale, editoriale și expoziționale menite să valorifice patrimoniul eminescian.

În plan științific, Ala Sainenco este autoarea unui corpus de studii, monografii și articole care abordează problematici eminesciene, istoria locului și contexte culturale conexe. Cercetările sale se bazează pe investigații de arhivă, analize ale presei istorice și studii genealogice privind familia Eminovici. Printre cele mai cunoscute lucrări ale sale se numără volumul Ipotești: dilemele unei identități, lansat în 2024, care a contribuit la nuanțarea interpretărilor biografiei lui Mihai Eminescu.