În spațiul public contemporan, subiecte ca spiritualitatea, religia și credința au ajuns să fie suficient de sensibile încît să stîrnească emoții puternice, polemici, controverse. Despre tensiunile dintre credință și reflecția critică am discutat cu prof. univ. dr. Ioan Alexandru Tofan, de la Facultatea de Filosofie și Științe Social-Politice din cadrul „Universității Alexandru Ioan Cuza” din Iași, specializat în filozofia religiei, teoria critică și teoriile secularizării.

Din experiența dumneavoastră, unde apare prima tensiune reală între credință și reflecția critică: la nivelul experiențelor personale ale unui individ sau la un nivel conceptual?

Trebuie să vă spun că răspunsurile pe care le dau se fac pe baza unor lecturi, nu a unor experiențe personale. Deci acum vă voi vorbi în calitate de profesor de filosofie. Pot să spun că acest conflict între credință și rațiune apare ca posibilitate încă din Sfînta Scriptura, unde Sfîntul Apostol Pavel spune că înțelepciunea acestei lumi este nebunie în împărăția lui Dumnezeu și invers. Deci există o incompatibilitate dintre modul rațional de a vedea lumea și virtutea credinței. Apoi se dezvoltă, nu la nivelul experiențelor personale, ci la nivelul unor poziții teoretice.

Cred că apare în special la nivelul conceptului, al pozițiilor intelectuale, nu atît al experienței personale. Experiența personală este greu de redat, iar în dialogul omului cu sinele lucrurile se rezolvă mai ușor decît în paginile unei cărți.

În ce moduri ar putea reflecția filosofică să fie mai degrabă un obstacol pentru credință?

După părea mea nu ar putea, dar de cele mai multe ori este. Credința și filosofia sînt de mai multe feluri. Ce pot să spun este că o bună bucată de vreme reflecția filosofică s-a bazat pe alte criterii, alte adevăruri, decît discursul religios, dar, din secolul XX, flosofia vrea să își reapropie datele credinței și datele fundamentale ale tradiției creștine. Cele două nu stau în opoziție; filosofia se hrănește problematic din datele credinței și funcționează ca o hermeneutică a acestor date. Aș fi mai prudent în a spune că filosofia e în opoziție cu credința. Depinde de filosof, de filosofie, de epocă mai ales, dar principial nu pot spune acest lucru.

Credeți că un creștin profund implicat în filosofie și format cu o gîndire filosofică riscă să fie perceput sau chiar să devină eretic?

Nu cred că asta este rădăcina ereziei. Ce este ereticul? Este cel care absolutizează o anumită latură a credinței în detrimentul alteia. Sînt erezii care pun accentul pe natura umană a lui Hristos și altele care neagă această natură și consideră că adevărata natură este cea divină. Adevărul Bisericii este că Hristos este și Dumnezeu, și om. Ereziile se nasc din această nevoie de absolutizare a unei laturi în detrimentul alteia. E drept că ereziile au, de multe ori, o latură intelectuală, o dorință de a înțelege, care acoperă ochii celui care dorește să înțeleagă, în fața tainei. Cei care nu acceptă taina și, dorind să înțeleagă, înțeleg mai bine absolutizînd mai mult o latură decît alta. Nu cred că un filosof care se ocupă cu credința sau un teolog care face filosofie este în pericol de erezie. Există însă această rădăcină a ereziei care este nevoia de a înțelege, de a descrie rațional și care elimină din adevăr taina.

„Credința e o luptă pe care trebuie constant să o recîștigi”

De ce credeți că noi, ca oameni, ne îndoim ocazional de propria credință?

Este în natura credinței să o facem. Credința nu este o certitudine intelectuală, nu este un adevăr cu care ne naștem sau pe care îl dobîndim și gata, este un act de viață. Tot Sfîntul Apostol Pavel spune că sînt trei mari virtuți teologale – credința, speranța si dragostea, care, de fapt, sînt unul și același lucru. La fel cum, uneori, îți pierzi speranța sau nu poți să te ridici la înălțimea propriei tale iubiri, așa poți cădea și în credință, dar la fel poți să te și ridici. Credința nu e o certitudine, e un drum, o pasiune și evident că ea cunoaște suișuri și coborîșuri. Și cred că tocmai aceste acte în care credința se pune pe ea însăși la îndoială sînt cele esențiale, sînt cele în care sîntem mereu vii. Credința e o luptă pe care trebuie constant să o recîștigi.

Așadar, am putea spune că îndoiala este un eșec al credinței sau este o etapă firească a maturizării ei?

Nicidecum nu este un eșec, dar nu e nici o etapă, e o umbră a ei. Nu e o etapă pe care o depășești, e o umbră care o însoțește mereu; credința va fi mereu însoțită de îndoială. Este ca viața însăși, nu e nimic cert. Gîndiți-vă cum ar arăta o lume în care totul este cert. Nu știm cu certitudine ce va fi. Asta este frumusețea creștinismului și anume că hrănește viața credinței prin această imperfecțiune a ei.

Doresc să fac o trimitere la Mircea Eliade și la studiile sale de istorie a religiilor. Cum vi se pare astăzi, raportîndu-ne la pluralismul religios al secolului XXI, ideea de a studia religiile și de a alege conștient una dintre ele?

Cred că nu e posibil așa ceva. Cred că nu e posibil să dobîndești o așezare religioasă în urma unui studiu religios. Eliade spune că a studia credințele religioase este o întreprindere periculoasă, deoarece te lași „sedus”, să spunem, de diferite întruchipări ale originalului, ale sacrului și poți să te pierzi pe tine. I-aș prelua spusa, spunînd că este periculos să te confrunți atît de des, ca un profesor sau un cercetător, cu esențialul.

Uneori, avem nevoie și de frivolitatea lumii ca să putem să funcționăm. Nu putem să stăm doar cu ochii ațintiți la soare, pentru că ne va arde. Întîlnirea cu mai multe religii și tradiții poate să rafineze propriile date ale credinței – înteleg mai mult despre mine însumi și ceea ce cred, uitîndu-mă și înțelegîndu-l pe celălalt.

„Pluralismul religios contemporan poate fi o șansă a credinței”

Expunerea la acest pluralism religios slăbește credința sau, dimpotrivă, o poate adînci?

Cel mai întîlnit răspuns este că o slăbește. Uitîndu-te prea mult la celălat, uiți de tine însuți. Eu, în schimb, tind să cred că nu e așa. Nu există raportare la sine fără raportare la celălat. Un monah de care m-am ocupat mai mult timp, părintele Andrei Scrima, spune că, în mod firesc, drumul către tine însuți trece prin celălalt. Pluralismul acesta nu e un fenomen care trebuie eliminat. Trebuie să credem în propria tradiție fără a deveni tradiționaliști, fără a o considera a fi absolută, fixă, definitivă. Pluralismul religios contemporan poate fi o șansă a credinței, a înțelegerii mai bune a propriilor date.

Cum credeți că ar trebui să evolueze cultele religioase pentru a rămîne relevante în societatea actuală, fără a-și dilua conținutul teologic?

Un răspuns pe care îl dă, din nou, părintele Andrei Scrima, spunînd că nu trebuie să cauți altceva pentru a găsi soluții în interiorul unei tradiții religioase, nu trebuie să te uiți în afară, trebuie să te uiți în sine.

Cultele religioase, Bisericile, tradițiile, trebuie să își caute în ele însele resursele apropierii de lume și, dacă se vor apropia de lume prin ele însele, atunci cred că ele pot să se angajeze într-un bun dialog cu lumea, fără să se piardă de sine. Cultele, Bisericile sînt, însă, în același timp și instituții. Nu sînt ca în Evul Mediu, concepute doar ca un corp mistic. În calitate de instituții trebuie să intri în acest mecanism al statului, al lumii secularizate. Aici cred că se fac cele mai multe concesii identității cu sine sau adaptabilității, așa cum spune cardinalul Henri de Lubac. Trebuie să te adaptezi din punct de vedere social, economic, cultural, pînă și geografic, dar asta ține de felul instituțional de a fi al unui cult, nu de substanța lui spirituală. În ceea ce privește substanța spirituală, eu regăsesc relația cu lumea adîncindu-mă în mine însumi. Nevoile statului și ale societății mă pot face să mă adaptez, dar asta este altceva, e o decizie istorică, nu una spirituală.

Există riscul ca adaptarea Bisericii la spiritul timpului să devină o formă de conformism cultural?

Există și de o parte și de alta a spectrului politic. Adică și un tradiționalism deșănțat, și un progresism zănatic; sînt ambele posibilități periculoase dar foarte aproape de noi. Există un conformism cultural și acesta face posibil pericolul – să devenim ori prea rigizi ori prea spectaculari. Cred că ține de harul pastorației să nu se întîmple lucrul acesta și cred că Biserica, atît ca instituție, cît și ca tradiție, deci nu doar în substanța ei mistică, cît și în făptura ei istorică, în modul ei istoric de a fi, trebuie să dea dovadă de înțelepciune și trebuie să se deschidă lumii, evitînd conformismul, pentru că el poate duce către extreme, care sînt ambele rătăciri cu totul.

În România există o tendința a unei încrederi mai degrabă reflexe decît critice în instituția Bisericii și în discursul religios?

Cred că da, dar acest fenomen trebuie explicat. Nu pot da o explicație sociologică, antropologică sau istorică, dar pot să spun că „de vină”, să spunem așa, nu este Biserica, ci lumea. Să ne uităm, de exemplu, la spațiul cultural francez al secolului XX, cît de viu a fost, cît de aventuros. Reflecția critică generală în societate a produs efecte în ceea ce privește asumarea critică a datelor tradiției religioase.

Noi am avut, mai degrabă, un spațiu cultural blînd, dialectic, cu pro și contra, dar asta nu e o poziție critică. Noi nu avem în societate o educație critică așa încît inclusiv datele tradiției să fie asumate critic. Nu cred că ține de adevărul tradiției că datele credinței sînt asumate mai mult în mod reflex decît critic, dar ține și de natura societății noastre, și de incapacitatea societății românești de a funcționa critic.

E drept, este și un soi de reflex discursiv al Bisericii. Pastorația Bisericii este mai degrabă de a alege calea sigură, în loc să aleagă riscul și atunci mesajul ei trebuie să fie unul care să producă efecte în construcția spirituală a credinciosului.

***

Sursă imagine cover: youtube.com