Omul care dă viață buștenilor

Era duminică dimineața, ora 7:30, cînd am pornit spre Cuhnești, Republica Moldova. Nu știam prea multe, nici despre loc, nici despre omul pe care urma să-l întîlnesc. Aveam, în schimb, la îndemînă tot ce credeam că-mi trebuie: pașaportul, agenda cu întrebări, reportofonul. Și emoțiile. Drumul s-a întins în fața mea cu sate care apăreau și dispăreau din geamul mașinii, case mari și mici și o dimineață la fel ca toate celelalte. Nu știam exact cum arată sculptorul Alexei Vidrașco, „despre care vorbește o Moldovă”. Nu știam dacă o să găsesc un artist sau doar un om cu mîinile crăpate de muncă. Dar știam că, undeva, dincolo de indicatorul acela ruginit, de la intrarea în sat, există o poveste.

Nu a trebuit să-l caut prea mult. A apărut în fața mea, ca și cum făcea parte din loc, un bărbat cu mîinile asprite de muncă, care abia își aprinsese o țigară. Fumul se ridica încet, iar el mă privea direct, fără grabă, cu o liniște care m-a făcut, pentru o clipă, să-mi uit întrebările. Nu mi-a spus multe. Nici nu era nevoie. M-a poftit dintr-un gest scurt în curte. Dar primul lucru care mi-a atras atenția n-a fost casa. Nici atelierul. A fost gardul. Un gard lung, din lemn așezat orizontal, pe care erau scrise versuri. Nu ordonate, nu „frumoase” în sens clasic, ci vii, ca și cum fuseseră lăsate acolo în grabă, dintr-o nevoie. M-am apropiat instinctiv, citind pe sărite, încercînd să le înțeleg. Nu am întrebat nimic atunci. Am intrat după el în atelier. Frigul m-a lovit primul, un frig care te ținea treaz. Pereții păstrau umezeala, iar în aer plutea un miros greu de pămînt, lemn crud și praf, un miros care nu se explică, dar care te face să înțelegi că aici se lucrează, nu se vorbește despre lucru. El și-a stins țigara fără grabă și s-a mișcat printre bucăți de lemn, unelte, forme neterminate. Părea că știe fiecare colț fără să se uite. „Spațiul ăsta e provizoriu”, spune, aproape ca pentru el. „Depinde de proiecte. Vara lucrez mai mult afară, iarna mai puțin… frigul nu prea te lasă.”

Din lutul copilăriei

S-a născut în 1991, într-un an de ruptură, dar pentru el începuturile nu au ținut de istorie, ci de locul în care a crescut, un spațiu în care arta era deja prezentă. „Cred că partea asta artistică vine și din familie”, spune Alexei. Mama lui este poetă, Lidia Vidrașco. Are doi unchi, unul pictor și altul sculptor, iar mai tîrziu, în familie a apărut și un verișor pictor, format în atelierul lui Igor Vieru. În timp, legătura asta s-a transformat și într-o colaborare de durată cu familia Vieru.

Dar, înainte de toate, a fost copilăria, în care nu a început cu lemnul și nici cu piatra, ci cu lutul.

„Eram mic, la școală, și, pe lîngă faptul că pășteam păsările, găseam lut prin rîuri și făceam tot felul de figurine. Aveam vreo 4-5 ani atunci.” Era doar un copil care descoperea lumea prin mîini, modelînd fără să știe că, peste ani, asta va deveni limbajul lui. A existat și o abatere. Muzica. Cîțiva ani în care a încercat alt drum. Dar nu a durat. Se oprește puțin, ca și cum ar cîntări momentul acela, apoi spune simplu: „Mi-am spus că nu vreau să cînt la nunți. Vreau să fiu artist.” Și, în felul acesta, fără să pară o alegere bruscă, s-a întors acolo de unde pornise, la artele plastice.

Între frig și formă

Revin în atelierul lui abia după ce îmi vorbește despre copilărie. Ca și cum tot ce a fost atunci, lutul, rîurile, păsările, s-au mutat, în timp, aici – bucăți de lemn sprijinite de pereți, unele deja cioplite, altele abia începute, peste care praful se așază ca un strat de timp.

Uneltele nu sînt expuse, sînt aruncate exact acolo unde au fost lăsate ultima dată. Dălți de diferite dimensiuni, unele tocite, altele încă ascuțite. Ciocane grele, cu urme de uzură. „Uneori încep direct”, spune, fără să mă privească. „Fără schiță.” Îmi arată o lucrare în proces. Lemnul e deschis la culoare, ușor, cu fibre vizibile. Îmi spune că e jar. Îl descrie simplu, fără termeni complicați: e ușor, dar se așchiază. Nu e cel mai „ascultător” material. Alteori preferă teiul sau frasinul. Dar nu pare genul care alege doar ce e ușor. Din contră. Lucrarea nu e terminată. Nici nu pare că ar trebui să fie. Îmi spune că urmează să intervină cu detalii fine, nuiele, vergi de lemn, poate chiar fire de argint. Îi caut forma, dar nu o găsesc complet. Și cred că nici el nu o știe încă. „Dintr-o idee apar alte zeci”, spune. „Dar dacă nu le prinzi… se pierd.” Îl ascult și îmi dau seama că atelierul e locul unde ideile apar și dispar. Unde unele rămîn și devin obiecte, iar altele se risipesc înainte să capete formă. Îmi spune că uneori lucrează continuu, fără pauză. Alteori pleacă fără să atingă nimic. Depinde de stare. De moment. De ceva ce nu poate fi planificat. „Cînd lucrez pentru mine, pun tot acolo”, și bate ușor în lemn. „Tot ce e.”

Cînd ideile se pierd

După absolvirea facultății, în 2015, a revenit în satul natal cu un proiect european, alături de artiști din mai multe țări. Întoarcerea a marcat începutul unei perioade în care arta începea să iasă din atelier și să se manifeste direct în spațiul public, prin intervenții, performance-uri și instalații mai puțin obișnuite pentru contextul local. În acea perioadă a început și activitatea de pedagog. Acum predă la școala de artă și își construiește treptat propriul mod de a lucra cu tinerii. Nu insistă doar pe teorie, ci încearcă să o transforme în practică, convins că aceasta este forma prin care informația este cu adevărat înțeleasă. „Vor să vadă ce facem și să aplice direct”, spune. „Nu mai reacționează doar la teorie.”

Primele sale succese au venit încă din facultate, inclusiv prin expoziții în Polonia. Totuși, adevărata dezvoltare a început după ce s-a întors la Cuhnești și a investit în proiecte culturale locale. A organizat tabere de sculptură pentru artiști, studenți și chiar copii. Consideră că este important să existe un mix între generații, pentru că experiența se transmite.

În paralel cu activitatea din atelier, predarea ocupă o parte importantă din programul său. Lucrul cu studenții presupune adaptare continuă, atît în ceea ce privește metoda, cît și modul de comunicare. Motivația diferă de la un cursant la altul, iar acest lucru influențează direct procesul de predare. Chiar și în aceste condiții, continuă să predea, considerînd că experiența acumulată trebuie transmisă mai departe, într-o formă practică, accesibilă și aplicată. După ani de lucru în atelier, tabere și proiecte, contactul direct cu natura a devenit esențial pentru felul în care creează. La finalul discuției, ieșim din atelier și ne îndreptăm spre mașină, urmînd să mergem către unul dintre spațiile în care își desfășoară o parte din lucrări.

Parcul de la Ciuciulea

Drumul spre Ciuciulea începe, de fapt, încă din momentul în care ieșim din curte. Ne îndreptăm spre mașină, iar, înainte să urc, mă întorc la un detaliu care mi-a rămas în minte încă de la intrare. Gardul. Îl întreb despre el, aproape dintr-o curiozitate pe care nu mi-o mai pot ține. Zîmbește scurt și, pentru prima dată, simt că intru puțin în spatele lucrurilor. Îmi povestește că, de-a lungul timpului, a lucrat cu artiști precum Alex Calancea, Ansamblul „Ștefan Vodă” sau Surorile Osoianu, iar mai tîrziu a continuat în cadrul ArtFest, alături de echipa lui Dumitru Clodu. Dar gardul nu era doar un gard. La Festivalul Lupilor, îl gîndise special pentru poeți, orizontal, ca să poată duce texte lungi, nu doar fragmente. Un spațiu în care cuvintele nu sînt limitate. Mi s-a părut, pe loc, un gest simplu și genial în același timp, să lași poezia să se agațe de lemn, exact cum vrea ea.

După vreo 15 minute, ajungem la Ciuciulea. Parcul apare liniștit, aproape retras. Dar odată intrat, simți că locul nu e gol. E plin de forme. Printre zecile de sculpturi împrăștiate în spațiu, sînt și ale lui. Nu ies în evidență prin forță, ci prin felul în care stau acolo, integrate, ca și cum ar fi crescut din acel loc. Îmi vorbește despre fiecare, iar vocea lui se schimbă ușor. „Ăsta era cel mai putred”, spune, atingînd lemnul. Din el au apărut, în timp, trei cai. Nu dintr-un plan clar, ci din încercări, din reveniri, dintr-un fel de dialog dus pînă la capăt cu materialul. Puțin mai încolo, o altă lucrare atrage atenția. „Regret”.

În interior, aproape ascuns, se află un zimbru mic. Un detaliu care nu sare imediat în ochi, dar care, odată văzut, schimbă tot. Îmi spune că este legat de memoria ultimului zimbru liber. Și, dintr-odată, lucrarea devine amintire.

Apoi ajungem la ,,Căderea lui Icar”. Figura este răsturnată, cu o aripă de metal care pare mai grea decît ar trebui. Nu spune din prima povestea. O lasă să stea puțin între noi. Apoi îmi spune că e făcută în memoria unui prieten. Nu a ajuns la înmormîntarea lui. Și, pentru prima dată de cînd am ajuns, nu mai știu ce să întreb.

Pădurea cu zimbri, egrete și un sculptor care le dă viață

După parc, drumul nu se oprește. Ne urcăm din nou în mașină, iar liniștea care se așază între noi nu mai cere întrebări. Nu mai e genul acela de început, în care simți că trebuie să umpli spațiile. Acum lucrurile par deja spuse, chiar și fără cuvinte. Mergem la ,,Pădurea Domnească”. Pe măsură ce înaintăm, satul rămîne în urmă, iar drumul începe să se deschidă altfel. Casele dispar treptat, înlocuite de spații largi, de cîmpuri și apoi de margini de pădure care par să tragă totul spre interior. Acolo, lucrările nu mai sînt adunate într-un loc. Nu mai sînt „expuse”. Sînt lăsate în spațiu, ca și cum ar fi apărut odată cu el. Zimbrul nu se arată din prima. Îl descoperi treptat, printre copaci, pînă cînd forma începe să se contureze clar. Este masiv. Aproape patru metri înălțime, întins pe cîțiva metri în lungime, lucrat din lemn de stejar. De aproape, suprafața nu mai pare rigidă. Are tensiune, are urme de lucru care nu au fost ascunse.

„Zimbru Împărat.”

A lucrat la el două luni. Fiecare detaliu separat, fiecare formă dusă pînă la capăt, fără grabă. Nu e doar cea mai mare lucrare din lemn realizată de el. E, probabil, cea mai mare de acest fel din țară. Mai departe, printre copaci, apar și alte lucrări.

„Egreta”, înaltă și subțire, aproape pierdută în verticalitatea pădurii. Nu domină spațiul, dar îl completează. Un lup dacic, mai compact, mai închis în formă. O „Veneră pierdută”, așezată într-un punct în care pare că a fost uitată intenționat. Iar mai departe, cerbii, integrați atît de natural, încît pentru o clipă ai impresia că sînt reali. Nu există o delimitare clară între natură și intervenție.

Am plecat din Pădurea Domnească fără să închid toate întrebările.

Îmi amintesc că dimineață am plecat la drum cu agenda, reportofonul și emoțiile strînse în grabă. Credeam că merg să adun răspunsuri. Dar unele lucruri nu se spun. Se lasă în urmă. Ca un gard pe care rămîn versuri. Ca un buștean care devine formă. Ca o sculptură uitată în pădure.