Fost decan de Bucovina, iar în prezent episcop al Diecezei Romano-Catolice de Iași, Preasfințitul Iosif Păuleț ne-a vorbit despre drumul care începe de la copilăria din Tămășeni, pînă la preoție și slujirea episcopală. În interviul pe care ni l-a acordat, am aflat despre cum își împarte timpul între rugăciune, munca pastorală și ascultarea celor care îi cer sfatul. Dincolo de titlul de episcop, am descoperit un om care ascultă, dialoghează și trăiește fiecare zi ca pe o misiune, împărtășind din experiențele și învățăturile sale celor pe care îi întîlnește.

Cum v-ați descrie drumul de la copilăria din Tămășeni pînă la slujirea de episcop al Diecezei de Iași?

M-am născut într-o familie creștină, iar o influență pozitivă deosebită a avut-o mama mea, care era foarte credincioasă și nu lipsea niciodată de la biserică. În familie trăiam intens credința noastră creștină, recitam rozariul (rugăciune, în Biserica Catolică, n.r.) în fiecare seară păstrînd poruncile și legile lui Dumnezeu; am primit această educație religioasă de la părinți, păstrînd un contact permanent cu biserica. Am fost ministrant (ajutor de preot, n.r.) încă de mic, trăind într-o comunitate catolică compactă la Tămășeni. Toate aceste lucruri au avut, fără îndoială, o influență pozitivă asupra vocației mele, îndreptîndu-mă spre sfînta preoție. Un punct forte, ca să spun așa, în urmarea acestui drum, au fost predicile pe care le-am ascultat la misiunile populare ținute în satul natal, în biserica noastră din Tămășeni, de către un preot numit Balint Andrei, trecut acum la cele veșnice. Am fost profund impresionat de zelul și sufletul pe care părintele le punea în predicile sale în timpul acelor misiuni. Atunci mi-a străfulgerat în minte și în inimă gîndul că, poate, într-o zi, voi ajunge și eu să-l predic pe Cristos, evanghelia sa, și să-i atrag pe oameni la credința în Dumnezeu.

După școala primară, pe care am urmat-o în Tămășeni, imediat după ce am terminat cele opt clase, în acel an s-a întîmplat să aibă loc admiterea la seminar. Pe atunci nu se primea în fiecare an, doar la patru sau cinci ani, deoarece era perioada regimului comunist, nu se dorea ca preoți să existe, chiar nici unul dacă se putea; pentru a-și susține ideologiile atee, așa au fost rînduite lucrurile. În vara anului aceluia, după finalizarea celor opt clase, s-au susținut examenele de admitere la seminar și din aproximativ 120 de candidați și 24 de locuri disponibile, am fost admis și eu. Am urmat studiile la seminarul mic, la Iași, pe Copou; pe vremea aceea funcționa împreună cu seminarul mare. Ulterior, cele două seminarii s-au separat, seminarul mic fiind mutat la Bacău.

Am parcurs cei patru ani de liceu, după care am susținut examenul de bacalaureat și am început studiile filozofice și teologice – doi ani de filozofie și patru ani de teologie. Am început studiile la seminar în anul 1969. Durata totală a formării a fost de zece ani: patru ani de liceu, doi ani de filozofie și patru ani de teologie. Am încheiat aceste studii în anul 1979. Din acel moment, am slujit ca preot în diferite parohii din Dieceza de Iași.

„Sfînta Liturghie este cel mai important moment din viața mea ca episcop”

Cum se desfășoară, de obicei, o zi din viața Preasfinției voastre?

O zi din viața mea de episcop se desfășoară cam în felul următor. Mă trezesc de regulă la o oră fixă, la 6 dimineața și ascult Radio ERCIS FM, în liniște, în tăcere. După vreo jumătate de oră, după ce mă pregătesc pentru Sfînta Liturghie, pe care o celebrez, cînd sînt acasă, în capela Palatului Episcopal, celebrez Sfînta Liturghie împreună cu alți preoți care nu sînt implicați direct în viața pastorală din Iași, cum sînt cei de la parohie și de la decanat. Sfînta Liturghie se celebrează la ora 7:30 fix, pentru cine dorește.

Mai vreau să amintesc că înainte de Sfînta Liturghie recit breviarul, laudele și oficiul lecturilor. Sfînta Liturghie este cel mai important moment din viața mea ca episcop, așa a fost întotdeauna. După aceea, urmează micul dejun. După micul dejun începe un program intens, sînt multe probleme care trebuie rezolvate, nu singur, ci împreună cu diferiți colaboratori: cu Preasfințitul auxiliar Petru Sescu, din Săbăoani, cu cancelarul Episcopiei, Iulian Robu, tot din Săbăoani, precum și cu alți preoți și laici care lucrează în Episcopie.

Programul de lucru se desfășoară după micul dejun pînă la ora prînzului, în jurul orei 13.00. În acest timp mă pregătesc și pentru vizitele pastorale: întîlnirile cu credincioșii din parohiile pe care le vizitez, predicile și catehezele din acele zile. După masa de prînz, uneori mă mai odihnesc o jumătate de oră, mă întind puțin, mă relaxez, iar apoi activitatea continuă.

Ziua este punctată și de momente de rugăciune: vizite în capelă, în fața Sfîntului Sacrament, recitarea rozariului. Seara ne adunăm la masă, după un program rînduit ca la mănăstire, împreună cu confrații episcopi și preoți. Înainte de masa de seară, recităm împreună vesperele, rugăciunea oficială de seară a Bisericii. După aceea luăm masa și avem un program mai liber, pînă cînd, după ce închei toate rugăciunile și recit completoriul, ultima rugăciune înainte de culcare, îmi pun căpșorul pe pernă și mă odihnesc, pentru a lua a doua zi totul de la capăt.

Cum v-ați descrie ca om, dincolo de titlul de episcop?

Ca om, mă simt împlinit cu alegerea pe care am făcut-o răspunzînd chemării lui Dumnezeu. Îmi trăiesc viața ca orice om: respir, mănînc, mă odihnesc. Caut să trăiesc împreună cu cei cu care mă întîlnesc, să-i ascult, să dialoghez, să socializez. Nu sînt o fire rezervată sau prea introspectivă. Îmi place să vorbesc, dar îmi place și să ascult.

Cei care vin la mine să-mi ceară un sfat sau să-și împărtășească necazurile și greutățile lor sînt mulți, pentru că problemele oamenilor sînt multe. În anii de seminar ni s-a spus mereu că formarea noastră trebuie să fie orientată pe patru direcții, iar prima dintre ele este formarea umană. Ca oameni, trebuie să știm să ne prezentăm bine în fața celorlalți. Acest lucru îl subliniez mereu și, cînd vorbesc cu preoții sau cu seminariștii, pun mare accent pe formarea umană. Dacă un preot nu știe să se prezinte ca om înaintea oamenilor, nu se poate aștepta la roade frumoase, la succes și la mulțumire în activitatea sa. Pe temelia formării umane se clădesc celelalte: formarea spirituală, care este cea mai importantă, apoi formarea intelectuală și formarea pastorală. În anii de seminar aceste laturi sînt mereu accentuate. Și eu, cînd am fost seminarist, am urmat îndrumările superiorilor mei, încercînd să mă formez ca un bun cetățean, ca un om bun și, pe cît am reușit și reușesc, pentru că lipsuri avem cu toții, ca preot, iar astăzi ca episcop. Mai departe nu știu ce va fi. Papă nu voi ajunge (rîde).

„Nu mă așteptam să ajung episcop”

Pe 6 august 2019 ați fost sfințit episcop al Diecezei de Iași. Ce ați trăit în clipa cînd ați primit vestea că veți deveni episcop?

Ca să fiu sincer, nu mă așteptam să ajung episcop. Mă pregăteam să ies la pensie, chiar atunci împlineam 65 de ani și eram la Suceava paroh, fost decan de Bucovina. A fost o surpriză și pentru mine, și pentru mulți alții. Papa Francisc, care m-a numit episcop, este cunoscut ca Papa surprizelor. Mulți care se așteptau să fie chemați nu au ajuns. Eu, surprinzător, am fost chemat la telefon în ziua hramului la Botoșani, după Sfînta Liturghie, chiar înainte de a mă așeza la masă. Am primit telefon de la București: „Ești chemat la Nunțiatură (Nunțiatura Apostolică, reprezentanța diplomatică a Sfîntului Scaun pe lîngă un stat, n.r.).” Trebuia să mă duc și acolo mi s-a spus: „Papa te vrea episcop, trebuie să dai un răspuns.” Niciodată Papa nu obligă pe nimeni, nu ne forțează. M-am dus și m-am rugat. Am spus da, răspunsul scris fiind că voi împlini, cu ajutorul lui Dumnezeu, această slujire în Biserică, renunțînd la pensie. De atunci, de peste șase ani, sînt în slujba Bisericii ca episcop al Diecezei de Iași.

Cum ați simțit trecerea de la a conduce o comunitate parohială la cea de a conduce o întreagă dieceză?

Am avut o bogată experiență pastorală, avînd 40 de ani de preoție cînd am fost numit episcop. Am activat în diferite zone ale diecezei, care este foarte întinsă. De la Vatra Dornei, Botoșani, pînă în Galați și Focșani, cuprinzînd în total opt județe. Am activat ca vicar în zona Romanului, apoi în zona Bacăului, în Trotuș, timp de 15 ani în parohia Onești, iar înainte în Cireșoaia, filiala Slănic Moldova, timp de cinci ani. În ultima perioadă, am fost paroh în Bucovina, la Suceava, și decan de Bucovina.

Fiecare dintre aceste zone are un specific aparte în trăirea vieții creștine, iar această experiență m-a ajutat enorm. Cînd am ajuns episcop, nu m-am speriat și nu mă sperii, pentru că tot trebuie să muncesc. Este convingerea mea, pe care nimeni nu o poate schimba, că cel care conduce parohia, dieceza și biserica întreagă este Dumnezeu. Și eu am pus și îmi pun în mîinile lui Dumnezeu întreaga mea slujire episcopală, la fel cum am făcut și cu slujirea mea preoțească.

Care a fost cea mai dificilă lecție pe care ați învățat-o în anii de slujire episcopală?

Sigur, cea mai dificilă lecție este că trebuie să ai răbdare să-i asculți pe oameni, cînd vin cu problemele lor. Primim email-uri, cuvinte, sesizări, plus vin persoane care cer audiență. Și este greu să ai răbdare și să-i asculți, dar am învățat lecția asta și sper să o duc mai departe pînă cînd voi încheia slujirea episcopală și voi ieși, poate, și la pensie, dacă dă Dumnezeu. Nu știm viitorul, îl știe numai Dumnezeu.

Pe timpul pandemiei, multe activități religioase s-au desfășurat online, schimbînd modul de apropiere față de Biserică. Care au fost principalele probleme cu care v-ați confruntat atunci și cum ați încercat să le gestionați?

Da, au fost doi ani de pandemie care ne-au paralizat, ca să spun așa, activitatea în biserică, la fel cum s-a întîmplat în toate domeniile. Toți s-au plîns de acei ani. Am încercat însă să o luăm ca pe o încercare, o cruce pe care am dus-o împreună cu confrații preoți și episcopi. Cu răbdare, am căutat să fim cît mai inventivi în acea perioadă. Am făcut transmisiuni în direct din catedrală cu liturghiile, chiar dacă biserica era goală. La un moment dat, ne-a venit ideea să punem lumînări în locul credincioșilor, candele aprinse în bănci, jos și sus, la balcon, în catedrala nouă. Nu a fost deloc ușor să stai de vorbă cu biserica goală, dar îmi imaginam că acolo sînt credincioșii, că mă ascultă și mă văd; la fel și pentru ceilalți preoți care ne-au fost alături.

A fost, într-adevăr, o mare încercare, nu numai pentru mine, pentru toată lumea. Ne rugăm lui Dumnezeu să nu se mai repete, pentru că a fost greu. Însă Dumnezeu ne-a luminat și ne-a ajutat să depășim acei ani, acele luni de grea încercare. Chiar și astăzi resimțim efectele pandemiei în prezența și în viața Bisericii în parohiile noastre.

Din experiența Preasfinției voastre de a lucra direct cu tinerii, cum ați descrie modul în care ei se apropie de credință și de Biserică în era tehnologiei?

În vizitele pastorale pe care le fac, întîlnesc, într-adevăr, dificultăți în a îi aborda pe tineri. Unii au curajul să se deschidă și să-și împărtășească provocările, alții nu. Atît eu, cît și credincioșii din parohiile pe care le vizitez ne gîndim la situațiile concrete în care se află tineretul de astăzi, la provocările lor pe care noi, cei în vîrstă, nu le-am avut și la dificultățile părinților și bunicilor de a le face față. Părinții mai în vârstă și bunicii nu au avut acces la mijloacele moderne de comunicare de astăzi, iar aceste provocări le dau bătaie de cap și lor, dar și nouă, ca Biserică.

Încerc să le explic tinerilor să fie atenți. Le spun să folosească aceste mijloace de comunicare pentru că ele sînt o descoperire a minții umane, pe care Dumnezeu a dat-o omului, minte care a inventat astfel de lucruri. Biserica ne îndeamnă să le folosim pentru a evangheliza, pentru a face cunoscut cuvîntul lui Dumnezeu. În același timp, îi atenționez că pe cît sînt de utile aceste mijloace, pe atît sînt și de periculoase, ele pot slăbi credința sau chiar o pot pierde, deoarece pe internet circulă multe știri false, ideologii și informații contrare învățăturii creștine. Păstrarea valorilor evangheliei și a creștinismului este o muncă grea, pe care trebuie să o ducem cu generația tînără; nu trebuie să ne descurajăm, știm că tot Dumnezeu este cel care coordonează și le dirijează pe toate.

Care este realitatea mai puțin cunoscută a slujirii episcopale?

Nu știu exact cum văd credincioșii misiunea și viața unui episcop. Mulți poate cred că episcopul are mereu dreptate și că trebuie să fie urmat necondiționat. Acum însă lumea este mai curajoasă, mai îndrăzneață și, dacă are ceva de spus sau ceva care nu-i place, o spune direct, la fel și preoților. A fi slujitor al altarului preot, episcop, diacon  nu este ușor în vremurile de astăzi, pentru că mentalitatea oamenilor s-a schimbat. Tot ceea ce se întîmplă în lume ajunge foarte repede la urechile lor, iar cazurile negative în rîndul clerului sau al bisericii, la nivel mondial, îi deranjează și, uneori, influențează negativ în trăirea credinței. Noi încercăm să le explicăm credincioșilor că și noi sîntem oameni, că nu trebuie să aștepte de la noi o viață angelică, neprihănită. Avem și noi temperamentele noastre, luptele noastre și încercăm să le ducem cu ajutorul harului lui Dumnezeu, așa am învățat de mici la catehism. Harul lui Dumnezeu este trebuincios pentru mîntuirea omului. Dacă sîntem ceva, sîntem, după cum spune Sfîntul Pavel, prin harul lui Dumnezeu.

Ce speranță păstrați pentru viitorul diecezei de Iași și pentru comunitatea catolică din Moldova?

Eu sper ca lucrurile să meargă spre bine. Am primit o întrebare de acest fel într-una dintre vizitele pastorale: „Lumea va mai fi credincioasă sau își va pierde de tot credința?” Le-am spus atunci și vă spun și vouă acum că depinde foarte mult de fiecare dintre noi. Totul pornește de la educație, de la educația din familie, pentru că acolo primim primii pași în credință, de la părinții noștri, din mediul familial și din mediul eclezial, parohial. Dacă părinții își vor face datoria și își vor trăi cu seriozitate vocația lor, ocupîndu-se și de formarea religioasă a copiilor, oricare ar fi vîrsta lor, iar apoi dacă Biserica, prin preoți, își va împlini bine și conștiincios misiunea, eu văd un viitor frumos pentru Biserică. Dacă însă aceste lucruri vor fi neglijate, singuri ne condamnăm la o viață în care Dumnezeu este pus deoparte, crezînd că omul poate rezolva totul mai bine decît Dumnezeu. Acest lucru nu va fi niciodată adevărat, pentru că toate sînt în mîna lui Dumnezeu. Aceasta este convingerea mea și încerc să o transmit și celor pe care îi întîlnesc, atît preoților, cît și credincioșilor. De aceea trebuie să fim optimiști și să privim viitorul Bisericii cu speranță, convinși că va fi bine. Dumnezeu nu ne părăsește niciodată. Noi sîntem cei care, uneori, îl părăsim pe el. Avem apoi ocrotirea și ajutorul Maicii Domnului, ajutorul îngerului păzitor, care este mereu lîngă noi și al sfinților, ca modele de viață.