MIHNEA MĂRUȚĂ: „Ce am încercat eu tot timpul a fost să fac lucrurile după capul meu și să rămîn un om liber”

Cînd vorbim despre inteligența artificială (AI), algoritmi și efectele rețelelor de socializare, este imposibil să nu ne gîndim la Mihnea Măruță, a cărui carte, Identitatea virtuală, precum și aparițiile sale în conferințe și podcast-uri, oferă răspunsuri la întrebări legate de universul virtual cu care interacționăm zilnic. În cadrul acestui interviu am aflat mai multe despre Mihnea Măruță – omul. Am purtat o discuție sinceră despre amintiri din copilărie, dezvoltarea profesională și maturizarea sa, dar și despre prietenie, principii și libertate. O discuție despre alegeri, curaj și despre ce înseamnă să rămîi fidel propriilor valori.

Ce răspundeați în copilărie la întrebarea: „Ce vrei să te faci cînd o să fii mare?”

O să fac o mărturisire, dacă tot vreți să facem un interviu așa… personal. Mă gîndesc că e mai cinstit să fiu sincer cu dumneavoastră. În principiu, eram destul de singuratic. Mama era la serviciu și petreceam foarte mult timp singur în casă.A fost o copilărie dominată de cărți și de trăit în imaginație foarte mult.

N-am avut un gînd așa – vreau să mă fac inginer sau pilot sau cine știe ce, dar ce pot să vă zic la întrebarea asta e că visul avea legătură obligatoriu cu cărțile, cu scrisul și cu cititul de cărți. Din perspectiva asta, ce mi s-a întîmplat acum cîțiva ani, cînd am reușit să scriu și să îmi apară prima carte – sper că-i prima și poate va mai fi măcar încă una -, a fost foarte misterios. În sensul că ceea ce visam eu în copilărie, să-mi văd numele scris pe o carte, s-a întîmplat după cincizeci și ceva de ani. Și asta mă face să cred că există ceva foarte adînc și ceva ce merită studiat cu privire la visul din copilăria fiecăruia dintre noi. De ce zic asta? Pentru că, dacă ceva care ar părea foarte fragil rezistă și, mai mult decît rezistă, îți dă combustibil și energie zeci de ani, înseamnă că avem de-a face cu una dintre cele mai mari taine ale omului.

Cum se naște visul din copilărie? Cum se explică faptul că el continuă să trăiască în sufletul tău zeci de ani? Uneori se împlinește, uneori nu se împlinește, dar faptul că el continuă să trăiască și te raportezi la el ca la o comoară, care e numai a ta, înseamnă că acolo e ceva ce merită să fie studiat filozofic, psihologic, poate chiar și sociologic. Uite o întrebare bună: cîți oameni, statistic, își împlinesc visul din copilărie și în ce măsură o societate unde visurile din copilărie nu se împlinesc este o societate frustrată?

Vă aduceți aminte ce carte sau ce gen de carte a pornit pasiunea aceasta pentru lectură?

Nu era un gen de carte. Citeam în principal romane și multă ficțiune istorică. Pot să zic, de exemplu, un lucru pe care l-am mai scris o singură dată și anume că unul dintre modelele care mi-au dominat copilăria, să zicem între 6 și 10 ani, este Ștefan cel Mare. Găsisem la țară, la bunicul meu din Gorj, niște manuale de la începutul secolului al XX-lea, manuale care erau foarte diferite de cele pe care le avem noi astăzi. În sensul că era o combinație de povestiri istorice romanțate despre domnitori, cum ar fi Ștefan cel Mare, Vlad Țepeș, Mihai Viteazul, exerciții logice, rugăciuni și descrieri de peisaje frumoase din țară. E ca și cum copiii erau crescuți să-și iubească țara, să se lege afectiv de cîteva figuri din istoria noastră, să fie credincioși și să gîndească cu capetele lor, care sînt, dacă stăm să ne gîndim și acum, niște principii foarte sănătoase.

Povestea asta cu Ștefan cel Mare îmi vine în minte imediat cînd vorbesc despre prima copilărie, de lecturi, să zicem. Îmi mai vine în minte ceva, ca să vedeți cît de singuratic eram. În anii comunismului, era o mare realizare dacă reușeai să cumperi dicționare. Dacă reușeai să faci rost de dicționare străine, era și mai și. Mama reușise să cumpere un dicționar în trei volume, Dicționarul Explicativ, însă ce-mi aduc aminte și era deosebit era că mama a reușit să aducă acasă faimosul Larousse, care era dicționarul general al limbii franceze. Să vedeți cum se întîmplă lucrurile…

Am avut o șansă extraordinară pentru anii ăia. Vorbim de anii ’70-’80, cînd bucuriile erau foarte simple și foarte rare din punctul de vedere a ceea ce puteai să faci rost. Una dintre bucuriile copilăriei mele a fost că, timp de trei ani, 1979, 1980, 1981, am fost abonat la „Pif”. „Pif” era o revistă franceză săptămînală de benzi desenate, editată de Partidul Comunist din Franța, dar eu nu știam chestiile astea pe atunci. Era cu tot felul de personaje, care n-aveau legătură cu propagandă politică manifestă. Poate că era subtilă în alegerea subiectelor. Ideea e că îmi venea în fiecare săptămînă, în poștă, o revistă cu benzi desenate, care avea la fiecare număr și o jucărie. Îți venea demontată, o făceai singur și aveai și satisfacția asta. De ce vă zic lucrul ăsta? Pentru că am învățat franceză uitîndu-mă la desene și încercînd să descopăr care-i legătura dintre ce face personajul și ce zice, în bulă, același personaj. Acest efort nu prea îl mai fac copiii astăzi, în sensul să te prinzi singur de „ce zice” combinat cu „ce face”.

La o vîrstă destul de bună a adolescenței, am ajuns la un nivel remarcabil, aș zice, de cunoaștere a limbii franceze, dar ce mi s-a întîmplat interesant e că, după aia, zeci de ani n-am mai folosit limba franceză. Pînă acum cîțiva ani, cînd, apucîndu-mă de teza de doctorat, am avut nevoie să citesc unele cărți care nu erau traduse în românește și nu se găseau decît în original, scrise de gînditori francezi. După o pauză de vreo 30 de ani de franceză, mi-am dat seama că încă pot să citesc, doar pe baza faptului că îmi făcusem temele, să zic așa, în adolescență și că atunci se sedimentaseră lucrurile așa de bine, încît, undeva în mintea mea, în memoria mea, rămăsese limba franceză foarte bine înrădăcinată.

De ce ați fost un copil singuratic?

Tata a murit cînd eu nu împlinisem patru ani și am crescut copil singur, doar cu mama, care, fiind cadru didactic universitar, era la școală, era la ore cu studenții, uneori și seara, pentru că preda și la seral. În vremea aia, se putea face o facultate la seral de către cei care aveau job în timpul zilei. Era această formă de învățămînt: tu lucrai, dar statul îți oferea posibilitatea să fii și student în același timp.

Mama preda și la zi, și la seral și eram mai mult singur acasă. Asta este explicația pentru care cărțile erau prietenii mei cei mai buni. Dar să nu vă imaginați că stăteam doar în casă. Jucam fotbal, mă jucam în fața blocului, ieșeam afară, dar eram mult mai confortabil eu cu mine citind, ascultînd muzică, stînd în camera mea, hălăduind cu mintea cine știe pe unde.

În momentul căderii regimului comunist aveați 20 de ani, o vîrstă la care un tînăr este în plină formare. Ce impact a avut Revoluția asupra dumneavoastră?

Asta e una dintre cele mai interesante discuții, pe care ar merita să le purtăm nu doar noi doi, ci societatea românească. Ce trebuie să știți dumneavoastră, și m-aș bucura ca lucrurile acestea să le citească colegii dumneavoastră, este că noi nu ne imaginam, cu cîteva zile înainte, nu zic săptămîni sau luni, că va cădea nici măcar Ceaușescu, darămite regimul comunist. Adică lucrurile păreau așa de stabile și așa de veșnice – ăsta-i cuvîntul, încît sperai, dar speranța era așa, ca un fel de lumină de lumînare; așa de firavă era. Nu speram că se va întîmpla asemenea minune, iar ea s-a întîmplat în decurs de cîteva săptămîni.

Ascultam Europa Liberă, toată țara asculta Radio Europa Liberă și aflam: a căzut regimul din Germania de Est, a căzut regimul din Cehoslovacia, a căzut regimul din Polonia, a căzut regimul din Bulgaria, a căzut regimul din Ungaria. Iar România era ultima în care rămăsese un dictator de tipul ăsta, stalinist, sovietic. Lucrurile s-au derulat în decurs de cîteva zile și, dacă stai să te gîndești și citești un pic, ce s-a întîmplat după Timișoara și după ce Bucureștiul a ieșit în stradă, un romancier n-ar putea să-și imagineze. Faptul că tu, Ceaușescu, dimineața, în 22 decembrie ești comandantul forțelor armate și în după-masa aceleiași zile faci autostopul pe o șosea de lîngă Tîrgoviște și te ia (cu mașina, n.r) un nene oarecare, te duce și după aia te prind… Este o imagine extraordinară!

Ceea ce mi se pare mie și m-aș bucura dacă foarte mulți din generația noastră ar gîndi la fel, este următorul lucru: am primit un dar minunat, neașteptat și de o anvergură uimitoare, pe care nici nu-l speram și pentru care nici nu știu dacă am făcut suficient încît să-l merităm. Adică nu fusesem luptători, nu fusesem curajoși, nu ne ridicaserăm. E ca și cum Doamne-Doamne a venit și a zis: „Luați de aici!”. Așa s-a întîmplat și așa de miraculos a fost. În România, n-au fost decît cîțiva oameni care au avut curaj cu adevărat și care și-au riscat viața să zică că nu sînt de acord. În rest, să fim sinceri, majoritatea a răbdat.

Darul pe care l-am primit noi și dumneavoastră, copiii noștri, și să sperăm că mai multe generații de acum înainte, a fost așa de minunat și, într-un fel, dacă sîntem sinceri, nemeritat, încît eu cel puțin, de atunci încoace, am încercat, cît am putut, să mă ridic la înălțimea acestui dar. Adică să nu-mi bat joc nici eu, nici cei cu care am lucrat de ceea ce am primit în Decembrie 1989. Din acest motiv a fost peste putință de frumos și de neașteptat!

„Pentru mine viața aceea din redacție a fost adevărata deschidere înspre lume”

În CV-ul dumneavoastră scrie că ați urmat Facultatea de Istorie și Filosofie a Universității „Babeș–Bolyai” (UBB) din 1992 pînă în 1997. Cum ați ajuns să lucrați în presă?

Eram student la matematică cînd a venit Revoluția. La începutul acelui an universitar, în septembrie, chiar în prima zi de școală, îmi aduc aminte și astăzi, coboram pe scările din clădirea centrală a Universității, unde se țineau cursurile de la matematică și era un panou în holul mare care zicea: „Redacția revistei «Napoca Universitară» așteaptă diseară tineri studenți la prima ședință de redacție din acest an.” „Napoca Universitară” era revista studenților comuniști, așa cum li se zicea, din Centrul Universitar Cluj Napoca, controlată de partid, dar în care se puteau publica și lucruri un pic mai jucăușe, mai rebele, mai despre literatură.

M-am dus în seara aia la acea ședință de redacție și cred că atunci mi s-a schimbat viața. „Napoca Universitară” s-a desființat după Revoluție, dar grupul de acolo a înființat ceea ce s-a numit revista „NU”, care a luat inițialele de la „Napoca Universitară” și a făcut o revistă independentă, pe baze comerciale. Ca să scurtez povestea, m-am reîntîlnit cu acest grup, deși nu publicasem nimic înainte de Revoluție, și m-au chemat, am fost ucenic cîteva luni și am rămas în redacție la „NU” pînă s-a închis, în 1993, în decembrie. Grupul ăsta de studenți, care a făcut revista „NU”, a fost școala mea de presă și să vă imaginați oameni care citeau și știau lucruri pe care eu nici nu le auzisem la vîrsta aia, deși aveam 20 de ani. Pentru mine viața aceea din redacție a fost adevărata deschidere înspre lume, în sensul că discutam în redacție filozofie, religie, politică, istorie. Acolo am învățat și acolo mi s-au deschis ochii.

Într-un fel, redacția de la „NU” a rămas locul ăla minunat, romantic, în care nu aveam bani, dar ne întîlneam de bucuroși ce eram, pierdeam nopțile, beam bere, mîncam salam și alune, eram fericiți că puteam să povestim toate lucrurile alea și credeam că noi o să schimbăm România și lumea și că nimeni nu-i ca noi. Deci așa să vă imaginați atmosfera, de aia ca în povești, cu fumat și băut și știut toate secretele celorlalți și neveste care vin și zic: „Bărbate, mai hai și pe acasă, mai lasă redacția”.

Care este cea mai puternică decepție pe care ați trăit-o, în ceea ce privește lumea presei?

Decepția cea mai mare, dar despre care nu o să vreau să intru în amănunte pentru că între timp m-am împăcat cu oamenii ăștia și ne-am iertat unii pe alții, s-a întîmplat după ce mi-am dat demisia ultima dată, în 2019, de la PressOne, unde eram redactor șef. M-am trezit singur, în sensul în care, deși credeam că decizia mea e bună, toți ceilalți au rămas. Și am trăit cîțiva ani în care n-am mai înțeles ce am greșit, unde am greșit. Am întors pe toate părțile această întrebare și am ajuns chiar la un punct în care mi se părea că toată traiectoria mea profesională a fost greșită și că trebuia să fac altceva. Bineînțeles că nu era așa!

Inclusiv la scrierea tezei de doctorat mi-a folosit foarte mult faptul că aveam aproape 30 de ani de presă. De ce? Pentru limpezimea pe care ți-o dă și te obligă să o ai. Pentru că presa te învață un lucru foarte rar și foarte important, dacă lucrezi mulți ani, anume cum din imensitatea de informații pe care le primești, chiar și într-o singură zi, să scoți doar ceea ce este esențial. Și nu doar să scoți ceea ce este esențial, dar să-i spui și unui alt om, în limbaj cît mai accesibil, de ce e important acel lucru pentru viața lui.

Primul meu redactor-șef, care mi-a devenit foarte bun prieten și care a murit anul trecut, Alin Fumurescu, m-a învățat un lucru extraordinar, mai ales cînd se întîmplă ceva de o importanță covîrșitoare, de importanță mondială sau de importanță națională. De exemplu, atacurile de la 11 septembrie, din SUA, Revoluția sau anularea alegerilor. Tendința ta, ca jurnalist, este să citești cît mai mult, să acumulezi informație, ceea ce e foarte bine, dar, de la un moment dat încolo, trebuie să zici stop, să te oprești, să nu te mai uiți la nimic, nici la televizor, nici pe rețele, să nu mai citești nimic, să te duci singur într-o cameră și să te gîndești: „Care este esențialul?”; „Ce le spun eu cititorilor?”. Acel moment cînd te duci și stai singur te ajută să rămîi cu capul limpede. Altfel, riscul este să te ducă valul, pentru că e așa de puternică avalanșa asta, e așa de mare cantitatea de informații și ispita „Repede, să dăm asta!”. Înainte erau ziarele și trebuia să te gîndești ce o să fie valabil a doua zi. Dar acum, cînd trebuie să pui imediat pe site, cînd trebuie să postezi imediat în rețea, ca să nu pierzi, că se duc în altă parte cititorii și publicul, e și mai mare presiunea. Pentru că în momente cînd se întîmplă lucruri esențiale, nu vin doar informații. Vine și o uriașă cantitate de dezinformare. Există oameni și grupări interesate ca tu să nu afli ce s-a întîmplat cu adevărat și atunci nu numai că-i foarte mare avalanșa, dar trebuie să judeci limpede, rece și să îi mai fii folositor și omului ăluia de acasă, care știe mult mai puține decît tine.

În anul 2009 ați fost moderatorul dezbaterii prezidențiale dintre Traian Băsescu și Crin Antonescu, chiar aici, la Cluj. Cum a fost să moderați un asemenea eveniment?

Oare exagerez dacă zic că și acolo s-a petrecut un mic miracol?

De ce? Eu eram șomer. Fusesem redactor-șef la „Cotidianul”, la București, cu un an înainte, în 2008, dar mă întorsesem acasă și nu aveam job. N-aveam nicio ofertă, aveam doar blogul. Imaginați-vă că nu existau rețele de socializare sau nu ajunseseră în România; nici măcar Facebook, era în fază incipientă. Deci lumea citea bloguri și asta făceam eu. Într-un fel, continuam să fiu jurnalist, dar scriam pentru un public pe care mi-l creasem. Scriam în fiecare zi, de trei-patru ori, despre ce mi se părea mie interesant, începînd de la cronici de cărți pînă la cronici de fotbal, comentarii politice, de toate.

Bineînțeles că era campanie electorală și scrisesem o analiză despre programele electorale ale celor trei candidați care aveau șanse: Băsescu, Geoană și Crin Antonescu. A venit ziua aia de sîmbătă în care, țin minte și acum, urma să vină toți trei la Cluj. Și chiar se discuta în mediile noastre, ale jurnaliștilor, oare cine o să modereze din Cluj.

Eu eram la mine acasă. Imaginați-vă o zi de sîmbătă. Te trezești, mănînci mic dejun și te gîndești la ce vei face astăzi. Și sună telefonul. Era Sever Voinescu, care atunci era șeful campaniei electorale a lui Băsescu. Și-mi zice: „Am vrea să vii să moderezi dezbaterea de la ora 15:00 și trebuie să-mi dai răspunsul pe loc”.

Eu eram om de presă scrisă, nu eram om de televiziune și nu mai făcusem niciodată asta. Pentru cîteva secunde, în capul meu a fost o bătălie – „ce o să faci?”; „o să ai curaj sau nu o să ai curaj?”; „crezi că o să-ți mai apară vreodată această șansă?”. Pentru că tradiția noastră, în jurnalism, este că dacă moderezi dezbaterea prezidențială este un fel de încununare a carierei. Cu toată frica pe care, nu v-o ascund, o aveam, am zis: „Vin!”

Bineînțeles că după aia am aflat că m-au „desființat” unii pe la tot felul de posturi de televiziune, dar cred că a fost decizia bună, mai ales din această perspectivă – că mi-am înfruntat această spaimă. Alege calea de care ți-e teamă, pentru că aceea te va duce înspre descoperirea de sine și, doi la mînă, devii un om mai puternic!

Tot în CV-ul dumneavoastră scrie că ați fost redactor-șef la mai multe publicații, precum „Clujeanul”, „Adevărul”, „Cotidianul” și PressOne. Toate acestea indică o carieră care părea să aibă o traiectorie ascendentă. De ce ați ales să ieșiți din presă?

Ce trebuie să înțelegeți este că eu nu văd parcursul profesional sub forma a ceea ce în Occident se numește carieră. Adică n-am avut obiectivele astea să ajung nu știu unde, să cîștig nu știu ce. Ce am încercat eu tot timpul a fost să fac lucrurile după capul meu și să rămîn un om liber. Din cauza asta, mi-am dat demisia de nu mai puțin decît de șapte ori. Le-am și numărat. Din cauza faptului că mi-am dat demisia, parcursul meu este așa, ca o funcție de aia care coboară, iar urcă, iar coboară, ceea ce, în matematică, se numește funcție sinusoidală.

Am avut și în anii ’90 și după 2000, și după 2010, perioade, unele foarte lungi, în care nu aveam job, în care eram doar eu cu familia mea. După care iar apărea ceva, iar mă întorceam în presă, iar urca funcția pe grafic, iar ajungeam undeva. Am fost, de exemplu, cum ați citit în CV, la București de două ori. Ambele dăți s-au încheiat cu întoarcerea acasă, la Cluj.

Am încercat patru ani proiectul PressOne. S-a terminat tot cu o demisie. Dacă m-ai fi întrebat atunci: „ce alegi?”, aș fi ales 100% presă. Dar uite cum lucrurile s-au petrecut foarte misterios și am ajuns într-o altă zonă a vieții mele, mai ales după apariția cărții Identitatea virtuală. Nu-i că nu m-aș întoarce în presă, dar nu mă cheamă nimeni! Poate să vi se pară surprinzător. Nu mă cheamă nimeni! Nu e nevoie.

Dacă tot ați deschis subiectul ăsta, nu e vorba doar de mine. Există o întreagă generație de oameni care au ajuns la vîrful profesiei acesteia și care, pentru că încearcă să rămînă liberi și să facă această profesie după mintea lor și după cum au învățat ei că e bine, nu mai au loc în presa din România. În sensul în care, dacă ai trecut de 45-50 de ani și nu ai un soi de continuitate, ci ai ieșit din presă, nu te mai vrea nimeni, deși, paradoxal, abia acum ai ajuns să stăpînești mijloacele acestei profesii, să ai maturitate, să ai înțelepciune, să știi să faci lucrurile, să livrezi materiale care sînt niște, să zicem, exemple de profesionalism. Am mulți prieteni și cunoscuți în această situație, care au trebuit să se reinventeze, să trăiască din altă sursă, pentru că nu mai e nevoie de ei în presă. Și aici discuția duce la întrebarea: cine-i mai învață pe cei din generația dumneavoastră? Răspunsul este: îi învață cei care au rămas, dintre care foarte mulți nu sînt ok, dintre care foarte mulți au învățat să supraviețuiască în orice condiții, dintre care foarte mulți sînt aserviți unor interese financiare sau politice.

Sînteți profesor acum, deci și dumneavoastră v-ați reorientat. De ce dintre toate meseriile pe care ați fi putut să le faceți ați ales-o tocmai pe cea de profesor?

După ce am plecat de la PressOne și după ce am susținut teza de doctorat, în 2021, eram în continuare șomer. Nu aveam job, nu aveam oferte și mi s-a deschis această posibilitate să țin un curs, bazat pe teza mea de doctorat, la Departamentul de jurnalism de la UBB. Și iar a fost o provocare. În sensul că, la 52 de ani, nemaifăcînd asta, m-am întrebat: „Oare mi se potrivește?”; „Oare o să mă descurc?”; „Oare e bine să fac asta?”. M-am dus și am ținut acest curs, dar, încă o dată, eu nu sînt nici la universitate angajat. Țin un curs la plata cu ora, nu sînt cadru didactic titular, nu sînt angajat al Universității.

E mai dificil să fii jurnalist sau profesor?

Nu știu dacă are rost să facem această comparație. Cred că, dacă vrei să nu-ți fie rușine și să îți respecți conștiința, ambele profesii sînt foarte grele. Probabil, în jurnalism, dacă o faci cum se cuvine, riscurile sînt mai mari, inclusiv riscuri de depresie, de alcoolism, inclusiv riscuri de existență, dacă te duci în zone foarte periculoase ale societății. În ce privește profesoratul, s-ar putea ca acolo efectele să fie mult mai mari, adică, indiferent ce materie predai, să înveți un copil sau un adolescent, un student, nu doar materia pe care o predai. Să-l înveți, de exemplu, să fie un om bun, curajos, onest. Tu nu ești doar cel care predă geografie, muzică sau matematică. Tu te duci în fața copilului sau adolescentului respectiv și ai posibilitatea să fii un exemplu pentru el – unu la mînă. Doi la mînă, ai posibilitatea să-i deschizi ochii asupra mult mai multor lucruri, începînd de la modul în care tu te porți cu el, dacă îți pasă de ce-l doare, dacă îți pasă ce potențial are. Este șansa profesorului. Este grozav dacă el își face profesia asta cu pasiune.

Fiecare are șansa să facă foarte mult bine și, pe de altă parte, poate să facă foarte mult rău, dacă își bate joc de ceea ce a primit. Le tot ziceam colegilor mei cu care lucram în presă: „E foarte mare riscul să faci rău, cînd ești jurnalist”. De ce? Pentru că orice publici la adresa unui om, dacă n-ai verificat cît mai mult, riscă să distrugă o viață, două vieți sau chiar mai multe vieți sau să facă rău pe termen lung. Responsabilitatea e uriașă. Atunci, ceea ce le ziceam era: „Dacă nu putem face bine, măcar să nu facem rău”.

Marea ispită este să te crezi extrem de puternic, să ți se urce la cap și să începi să fii un soi de cel care împarte dreptatea. Mulți jurnaliști se transformă în procurori-acuzatori și li se pare că ăsta e rolul lor. Ei bine, după părerea mea, lucrurile trebuie să se oprească în momentul în care ai publicat. Treaba ta este să publici adevărul pe care l-ai aflat, cît mai bine documentat, dar nu-i treaba ta să te asiguri că omul despre care ai scris că a făcut o faptă de corupție merge la închisoare. Nu mai e treaba ta. Nu ține de tine. Sînt împotriva acestui gen de jurnalism, care se transformă în jurnalismul activist. Nu numai că am scris despre „X”, dar vreau să-l văd băgat după gratii. Nu-i treaba ta. Treaba ta e să te ocupi de următorul subiect și există alte instituții care se sesizează sau nu cu privire la ceea ce ai scris tu.

„Singura variantă de a le salva copilăria e să mergi împotriva a ceea ce își doresc ei în acest moment”

Cum a apărut interesul dumneavoastră față de rețelele de socializare?

E foarte greu să îți dai seama, cînd citești pentru o teză de doctorat, în ce moment și cum se produce acel fenomen în care decizi – despre asta o să scriu. Dar ce îmi amintesc și pot să vă zic sigur, este că mi-am dorit să scriu despre un subiect care să fie de cel mai mare interes, nu doar să scriu o teză. Cred că în mintea mea era că voiam ca textul pe care îl voi scrie să fie citit, nu să rămînă undeva, într-un raft de bibliotecă. Am vrut și să încerc să înțeleg cum va fi lumea în care vor trăi copiii mei cînd ei vor ajunge adulți. Mi s-a părut că această influență a rețelelor de socializare, la momentul la care scriam teza, era cea mai pregnantă asupra minților lor.

Cum folosiți dumneavoastră rețelele de socializare, astfel încît să putem vorbi de o „dietă media” echilibrată?

Nu știu dacă eu sînt cel mai bun exemplu. Dependența duce la din ce în ce mai mult timp petrecut în rețea. Mi se pare că nu mai putem contesta asta. Dependența e absolut evidentă în cazul întregii planete și atunci întrebarea este: ce măsuri trebuie să aplicăm în cazul copiilor și ce măsuri trebuie să ia adulții, în ceea ce îi privește pe ei înșiși? Cred că, în cazul copiilor, lucrurile sînt mult mai grave și acolo trebuie să fim mult mai duri, în sensul de a interzice rețelele măcar în timpul orelor de școală, dacă nu cumva chiar în general, pînă la o anumită vîrstă.  

De ce? Pentru că toate studiile ne arată că îi distrugem pe copii din această cauză – depresie, anxietate și detașare de realitate, încă de la vîrste foarte mici. Efectul ecranelor și al rețelelor este incontestabil.  

În Australia a trecut legea prin care, pînă la 16 ani, copiii nu mai au acces la rețelele de socializare. Cum facem aceste reglementări fără să obținem efectul „fructului interzis”?

E clar că orice obiect interzis devine mai dezirabil. La fel ca în cazul drogurilor, pentru că e același mecanism, anume secreție de dopamină. Cu cît îi dai mai mult, cu atît vrea mai mult. Singura variantă este să ne asumăm un sevraj pentru o perioadă, dar să îi salvăm și să ne fie recunoscători cînd o să aibă 25-30 de ani. Nu zic să interzici telefonul mobil cu totul, nu mă aștept să se întîmple, așa că discuția, într-un fel, e doar teoretică. Singura variantă de a le salva copilăria e să mergi împotriva a ceea ce își doresc ei în acest moment. Bineînțeles că își doresc să stea cît mai multe ore pe TikTok, Instagram și jocuri video, dar asta înseamnă să crești niște generații care sînt foarte anxioase și foarte dependente de această extensie a organelor noastre, care este telefonul mobil.

Pentru că ceea ce se petrece este un fel de transfer către telefonul mobil și, mai nou, către asistentul virtual, de tip ChatGPT, a unor funcții pe care eu, omul, ar trebui să învăț să le fac pe cont propriu. De exemplu, memorarea. De ce mai ai, din naștere, capacitatea extraordinară de a memora, dacă tu o transferi unei tehnologii? Pentru că, în mod normal, în viață, cum v-am dat exemple mai înainte, vin peste tine evenimente în care ești tu singur cu destinul tău și trebuie să decizi. Nu poți tot timpul să-l întrebi pe asistentul virtual. Adică poți, dar după aia să nu te miri că ești nefericit și singur, și anxios. E ca și cum tu te golești pe tine de ceea ce ai primit din naștere, anume posibilitatea de a înțelege realitatea, posibilitatea de a lua decizii, posibilitatea de a învăța pe cont propriu, de a avea constituit pe dinăuntru un nucleu, o cunoaștere, o curiozitate. Cum de nu sîntem supărați că dispare această curiozitate?

„Cum faci ca viața ta să aibă un sens?”

Care este un principiu fundamental pe care nu l-ați încălca niciodată?

Răspunsul ar fi să încerci să fii liber, mai ales știind că te-ai născut într o lume unde există această posibilitate. Ce am mai încercat eu este să nu uit ce am primit, să nu-mi bat joc de minunile care mi s-au întîmplat; și au fost, nu exagerez cînd le spun așa. Prin asta înțeleg și să nu uit să le fiu recunoscător oamenilor care m-au salvat cînd îmi era foarte greu. Măcar să-i întreb din cînd în cînd ce mai fac. Măcar să le mai dau cîte un mesaj pe WhatsApp, din cînd în cînd. Pentru că toți sîntem foarte singuri, toți avem nevoie să ne fie cineva alături și e extraordinar să ai oameni care să te întrebe ce mai faci, fără niciun fel de interes.

În cartea dumneavoastră, Identitatea virtuală, vorbiți despre un lucru fascinant, anume că este pentru prima dată în istoria omenirii cînd, datorită rețelelor sociale, nu doar „numele grele” rămîn în memoria colectivă, ci și „simplii muritori”. Cum ați vrea să fiți amintit?

Știți ce-i ciudat? În momentul în care ți se pune această întrebare, tu, de fapt, te duci cu mintea într-o zonă pe care nu o cunoști și într-o zonă foarte înfricoșătoare, anume că ești deja mort. Știți că există în Teologie, de exemplu, acel interval de 40 de zile, în care sufletul se plimbă pînă ajunge la Judecata în care este repartizat, într-o parte sau în cealaltă. Și îți revezi toată viața și, eventual, chiar îi vezi pe cei dragi ce fac după ce tu nu mai ești printre ei, e foarte tulburător să stai să te gîndești. Adică, dintr-o dată ar trebui să ne schimbăm inclusiv noi, cei de aici, dacă stăm să ne gîndim că sîntem priviți.

Vă ziceam că mi-a murit acest prieten foarte bun, care a însemnat foarte mult și mi-a modificat viața într-un fel. El, printre altele, lucra la o carte în momentul în care a murit. Era avansat cu documentarea, cu scrisul și a rămas un text neterminat, niște cărți pe biroul lui și nimeni nu știe ce ar fi vrut să scrie. M-am întrebat unde se leagă, unde se continuă lucrurile astea. Ce rost are că a scris pînă la un moment dat și nimeni nu o să mai afle cum ar fi vrut să continue, la ce se gîndea, ce conexiuni făcuse? Nimeni nu o să mai afle niciodată și nici el nu poate să ne mai zică. Dar trebuie să existe, adică mintea noastră nu poate concepe că nu există un rost la povestea asta. E așa de misterios și știm așa de puțin, încît mă fascinează, pe mine cel puțin, ideea asta: cum faci ca viața ta să aibă un sens? Pentru că nimeni nu știe cînd vin toate sau multe se termină foarte brusc.

Într-un fel, și asta ne învață religia, trebuie să fii pregătit în orice zi. Ce înseamnă asta, dacă ne ducem mai departe? Să fii pregătit în orice zi înseamnă ca în fiecare zi să „închizi cercul”, să faci lucruri care să nu fie lăsate neterminate. Și uite cum ne întoarcem la începutul interviului: fiecare zi devine un miracol pe care l-ai primit și un dar neașteptat. Ce fac astăzi ca să aibă sens?

Scurtă biografie

Mihnea Măruță (n. 1969, Cluj Napoca) este jurnalist, cu o vechime în presă de peste două decenii. A fost redactor-șef al mai multor publicații, precum Cotidianul, Adevărul și PressOne. Pe baza doctoratului în filozofie, obținut în 2021, la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, a scris cartea Identitatea virtuală. În acest volum, analizează impactul rețelelor de socializare și al tehnologiilor digitale asupra identității și conștiinței umane.