Istoricul Stejărel Olaru a adus în prim-plan personalitatea și formarea marelui dirijor Sergiu Celibidache. Evenimentul a inclus lansarea cărții dedicate vieții artistului. Deși cunoscut pentru firea sa impulsivă și perfecționismul dus la extrem, Celibidache a impresionat lumea muzicii prin stilul său și prin viziunea sa artistică.

Vineri, 8 mai, la Universitatea de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa”, publicul a descoperit povestea dirijorului Sergiu Celibidache, prezentată chiar de istoricul Stejărel Olaru, autorul volumului dedicat vieții și personalității marelui artist. În cadrul conferinței „Descoperă spațiul Celibidache”, evenimentul a evidențiat atît geniul muzical al dirijorului, cît și firea sa impulsivă și stilul unic, care au fascinat lumea întreagă.

Scriitorul a mărturisit că a făcut mai multe vizite în Iași, în timpul documentării volumului, amintind și de legătura pe care Sergiu Celibidache a păstrat-o toată viața cu acest oraș, pe care îl considera „acasă”, chiar dacă a călătorit în întreaga lume. „De fiecare dată cînd întîlnea ieșeni aflați în exil, îi îmbrățișa și petrecea timp povestind despre orașul natal”, a povestit istoricul. Acesta a adăugat că pe măsură ce descoperea informații despre artist, a început să îl admire, însă a încercat să rămînă obiectiv și să prezinte atît calitățile, cît și defectele sale. Celibidache era considerat de mulți muzicieni un om dificil, iar personalitatea sa împărțea opiniile între cei care îl criticau și cei care îl admirau pentru modul în care înțelegea muzica.

Personalitatea dificilă a dirijorului

Potrivit autorului, Sergiu Celibidache nu a urmat o școală de muzică, ci a luat lecții de la mai mulți profesori, fiind ghidat de propriul talent. Cercetările din arhivele germane i-au oferit autorului detalii despre perioada studenției la Berlin a dirijorului. În corespondența profesorilor lui apăreau observații despre comportamentul său și despre conflictele pe care le avea în mediul academic. „Celibidache purta uneori o mănușă neagră și una roșie”. Era considerat chiar nebun și arogant, iar profesorii discutau posibilitatea exmatriculării sale. La un moment dat, cînd exista riscul exmatriculării, relația apropiată cu un ofițer responsabil de Conservatorul din Berlin l-a ajutat să își continue studiile.

Monitorizat de securitate 

La sfîrșitul anilor 1940, potrivit scriitorului Stejărel Olaru, Sergiu Celibidache devenise cunoscut la nivel internațional, iar în anii 1950 Securitatea a încercat să îl recruteze ca informator. Autorul a precizat că documentele din arhive arată că artistul și familia sa din România erau atent monitorizați. Securitatea îi bloca scrisorile către părinți pentru a-l determina să revină în țară și să accepte colaborarea, însă Celibidache nu avea probleme financiare și nu putea fi șantajat. La un moment dat, autoritățile au încercat să îl convingă să viziteze România, sperînd că succesul său va aduce o imagine favorabilă regimului comunist, iar răspunsul dirijorului i-a rămas autorului în minte: „Ok, dacă vreți să vin, acesta este programul meu, vedeți unde am loc liber.” Scriitorul a mărturisit că a fost uimit să observe că artistul nu avea niciun „timp mort”.

Dirijorul a revenit de patru ori în România și își dorea să deschidă aici o școală națională de muzică, fiind pasionat de relația profesor-student și de pedagogie. Prietenul său, Eugen Ionescu, l-a sfătuit însă să nu se întoarcă definitiv în România comunistă.

„Gaura în apă” lăsată de Sergiu Celibidache

După spusele autorului, în perioada studenției la Berlin, Sergiu Celibidache a intrat în contact cu un călugăr budist, relație care a durat pînă la moartea acestuia și care i-a influențat profund gîndirea. Filosofia, literatura, teatrul și spiritualitatea au contribuit la formarea sa ca artist.

Stejărel Olaru a menționat și mărturia unui student american care a participat la repetițiile dirijorului. O frază i-a rămas întipărită în minte: „M-am simțit atunci ca Iisus mergînd pe apă”. Toți cei care lucrau cu artistul erau influențați spiritual și intelectual, lucru care l-a făcut pe scriitor să creadă că Celibidache a fost un geniu.

Ultimul capitol al cărții încearcă să contureze portretul real al artistului dincolo de arhive și documente. Întrebat ce rămîne după el, Celibidache a răspuns: „Gaura în apă.”

La finalul conferinței, publicul a adresat numeroase întrebări autorului. Acesta a fost întrebat dacă a discutat cu rudele artistului din Iași și a confirmat că a vorbit cu o nepoată și cu alți apropiați ai familiei, inclusiv din Paris. A mărturisit însă că, dacă ar fi avut acces la toate aceste informații înainte de publicarea cărții, volumul ar fi fost și mai valoros.

Altă întrebare a vizat apariția cărții în aceeași perioadă cu filmul „Cravata galbenă”. Stejărel Olaru a explicat că filmul oferă perspectiva fiului dirijorului, însă conține mici erori de cronologie, în timp ce volumul său este construit pe baza documentelor de arhivă.

O profesoară din public și-a amintit că a asistat, în tinerețe, la un concert dirijat de Sergiu Celibidache și că experiența a fost „extraordinară”, chiar dacă timpul i-a șters multe dintre detalii. „Vreau să mă laud și eu”, a spus aceasta, stîrnind zîmbete și empatie în sală.

Conferința s-a încheiat cu o sesiune de autografe.