Drumul cu povești de pe Valea Trotușului

Mergînd pe DN12A, urmăresc cum pădurea de conifere se amestecă cu cea de foioase și apoi urcă dealurile către creasta munților acoperiți încă de zăpadă. Alături de mine, rîul izolează casele de pe celălalt mal de drumul principal. Născut din Munții Ciucului și apoi înecat în vîltoarea Siretului, rîul Trotuș a construit în decenii de viață o întreagă rețea socială în jurul său. Mă aflu pe valea unuia dintre cele mai importante rîuri ce străbate zona central-vestică a Moldovei, iar natura îmi demonstrează încă o dată cît de importantă este legătura omului cu muntele și apa.

Demult, oamenii foloseau rîul pentru a transporta butuci și diverse mărfuri în aval, pe plute din lemn legate cu sfoară sau metal. Cu timpul, plutele s-au transformat în trenuri și mai apoi în camioane, dar lemnul a rămas. Acesta a contribuit la supraviețuirea a sute de familii și încă rămîne o afacere profitabilă pentru oamenii de pe vale. Totuși, pe lîngă lemn, istoria și legendele nu au ocolit niciodată zona, așa că am devenit turist pentru cîteva zile pe meleagurile natale.

Mergînd pe firul apei, în fața mea apare o pancartă care îmi urează bun-venit în Gyimesbükk, comuna care a reprezentat granița dintre Moldova și Imperiul Austro-Ungar în timpul Primului Război Mondia. În acest loc, istoria se simte în pămînt și în aer, în fiecare piatră care a separat frați și familii. Acesta este locul unde acum 400 de ani s-a clădit Cetatea Rakoczi, singura cetate din județul Bacău, cu scopul de a servi drept punct vamal și de observație în timpul războiului. Ridicată de către principele Bethlen Gabor, moștenitor al unei vechi familii nobiliare maghiare, cetatea tronează pe dealul de lîngă Cantonul 30, cîndva parte a societății feroviare a Imperiului Austro-Ungar.

Privesc construcția din piatră și lemn de la poalele dealului. Este amplasată sus, pe un pinten de stîncă, un soldat parcă din vremuri demult apuse. Urcăm cele 96 de trepte săpate în stîncă, ultimele rămase dintre cele 113, iar înaintea mea se deschide peisajul întregii zone. Privesc rîul care curge pe la poalele dealului și trenul care zguduie șine în timp ce îl traversează, fiind atît de micuț de la altitudinea de la care îl privesc. Însoțitorul meu, primarul comunei, privește cu mîndrie locul și îmi povestește cum cetatea a fost recondiționată exact după schițele originale, desenele și măsurătorile fiind descoperite în arhivele unor biblioteci din Austria. Îl întreb dacă această investiție va ajuta la promovarea zonei, iar primarul își freacă încîntat palmele ,,Noi anual avem, la ce socotim noi, cam la 100 de mii de vizitatori, avînd în vedere că de Rusalii catolic vine și trenul din Ungaria și vin de Rusalii aici. Sîmbătă la Șumuleu și duminică aici și pe ziua respectivă avem undeva la 5-10 mii de vizitatori!”.

Vizavi de Cetatea Rakoczi se află ruinele ,,de la caranten”. Însoțitorul meu se simte dator să mă lămurească într-o română cu accent maghiar: ,,Aici, cînd veneau de obicei oamenii de afaceri sau cînd cineva trecea granița, aici se băga în carantină. Trebuiau să steie cincisprezece sau douăzeci de zile, sau cum era pe vremea aceea, aici ca să nu ducă vreo boală în celălalt stat. Aici era punctul de trecere”.

Urc dealul către ruinele fostei zone de carantină, iar vîntul nemilos îmi pătrunde prin haine. Pe partea stîngă a drumului îngust, amplasați din doi în doi metri, se află niște stîlpi din lemn, decorați cu panglici, iar o poartă masivă stă deschisă pentru orice curios ajunge prin apropiere. Îi trec pragul, iar primul lucru pe care îl observ sînt ruinele unei foste clădiri din piatră, asemănătoare cu o mică bucată de cetate. Pe peretele principal stă prins un mesaj: ,,CUM DEO PRO PATRIA ET LIBERTATE” („Cu Dumnezeu pentru patrie și libertate”, trad.), o cruce din lemn fiind vizibilă puțin mai în spate. Cetatea, ruinele și Biserica de la Șumuleu fac parte dintr-un circuit religios catolic numit Calea Fecioarei Maria sau ,,Via Mariae”, care desemnează un lanț de sanctuare din Europa, unde anual au loc pelerinaje.

Mă bucur pentru încă un timp de soarele care se revarsă asupra locului în care mă aflu, iar apoi îmi continui drumul. Trec pe lîngă monumentul dedicat lui Emil Rebreanu, fratele scriitorului Liviu Rebreanu și cel care a inspirat protagonistul din ,,Pădurea Spînzuraților” și îmi continui călătoria pînă la gara din Ghimeș. Construită în secolul al XIX-lea, clădirea este un monument de artă cu o mare nevoie de reabilitare. La momentul construirii ei, gara a fost punct vamal și cultural, datorită sălii de bal pe care o deține și amplasamentului la drumul principal. Fiind ridicată în timpul ocupației austro-ungare, în interiorul gării se află și un apartament amenajat pentru conducătorii imperiului din acea vreme, Franz Joseph I și Elisabeta, dar care niciodată nu a fost utilizat de către aceștia.  

Îmi continui drumul pe șoseaua principală, dar nevoia de o cafea mă face să mă opresc în dreptul unui semn pe care scrie ,,Biotour Camping & Restaurant”. Restaurantul se află într-o clădire nouă, mai jos decît drumul principal, ascuns printre căsuțe din lemn. Interiorul are aspect de hambar tradițional, înalt, cu grinzi din lemn și mobilier asortat. Fotografiile înrămate pe pereți îmi atrag atenția cît timp aștept comanda. Sînt poze vechi cu cetatea Rakoczi, mocănița, gara și cîteva biserici. Oamenii din Ghimeș țin foarte mult la istoria lor și nu sfiesc să o arate. Mănînc un desert cu specific unguresc, golesc ceașca de cafea și plec din nou la drum.

Spania, dar cu accent românesc

GPS-ul mă poartă către Iulian Budacă, un mic producător local din Asău cu o istorie complicată. Născut în zonă, apoi nevoit să se mute cu familia în Spania, Iulian s-a întors de puțin timp pe pămînturile natale, dar a reușit prin afacerea lui să atragă mai mulți turiști decît oricine altcineva. El realizează preparate din carne și pește, toate rețetele sale fiind inspirate după gastronomia spaniolă, dar adaptate gustului românesc. Iulian mă invită în magazinul său și ne așezăm la masă. În doar cîteva minute, masa se umple de pește afumat, pastramă de oaie, cîrnați și pîine proaspătă. În timp ce mîncăm, Iulian îmi povestește cum a pornit afacerea – de la un vis pe care l-a avut într-o noapte. Puțin rușinat, îmi descrie cum s-a visat pe el la 18 ani, întors în zona sa natală și cum și-a văzut casa bunicilor în paragină și vîndută altei persoane. Visul l-a bîntuit multă vreme, așa că s-a decis să se mute împreună cu familia înapoi în Asău. ,,După ce a trecut cam un an de zile de cînd ne-am mutat am implementat proiectul «Ospăț Haiducesc». Am încercat să avem noi ceva sănătos pe masă pentru familia noastră și de acolo am dezvoltat proiectul, în ideea de a se putea bucura și ceilalți. Oriunde am stat în lumea aceasta mi-am făcut o afumătoare. La Cluj cît am stat nu aveam loc să-mi fac o afumătoare, stăteam la apartament, așa că am făcut-o în marginea unui rîu. ”

Aflu cum afacerea a avut succes din prima, iar acum, Iulian primește cereri din toată țara, dar mai ales din străinătate. Promovarea afacerii a prins foarte bine în mediul online, iar mulți cumpărători aleg să vină chiar ei să își ridice comenzile, încîntați să descopere și zona cu acest prilej.

Pornim cu mașina printr-un scurt tur al locurilor sale preferate din comună –  niște vechi drumuri prin pădure, considerate a fi cărări pe care le străbăteau boierii din zonă cînd mergeau la vînătoare. Pămîntul este acoperit de un strat gros de frunze, atît de înalt încît mi se scufundă bocancii, iar printre copaci pot observa satul de sus. Însoțitorul meu adoră natura și legendele, fapt ce l-a determinat să promoveze zona și pe rețelele de socializare. Următoarea oprire este lacul Osoi, sau ,,Lacul fără fund”. Ascuns printre copaci, într-un vîrf de deal, lacul înconjurat de stufăriș găzduiește o familie de rațe sălbatice, care se scufundă precum niște săgeți prin luciul apei. Toți locuitorii din Asău și Comănești îl cunosc, fiind un loc ales frecvent pentru a încinge un grătar sau pentru a te bucura de natură, dar nimeni nu știe de unde a pornit povestea lui sau cît de adînc este cu adevărat, estimările fiind de peste cinci metri adîncime. Iulian povestește despre cum a fost copilăria lui în această zonă și cum a învățat să se descurce pe dealuri și cu ochii închiși. Ar vrea să reușească chiar el să atragă mai mulți turiști prin intermediul activităților și festivalurilor pe care le plănuiește.

Soarele se apropie de asfințit, așa că Iulian mă conduce într-un ultim loc de suflet. Oprește mașina pe un fost islaz și coborîm. De acolo, pot vedea pădurea și dealurile scăldate în lumina soarelui și tot ce îmi doresc este să imortalizez priveliștea. Poiana este liniștită și doar ciripitul unor păsări îndrăznește să tulbure vraja care pare că s-a așternut peste acest loc. Rămînem acolo, pe drumul prăfuit care urcă și mai adînc în inima pădurii și privim cum soarele dispare după dealuri.

Orașul unde urșii joacă pe scenă

A doua zi dimineață îmi beau cafeaua din vîrful dealului Goanța și admir priveliștea panoramică a orașului Comănești. În partea stîngă, drumul urcă prin pădure către Stația Lapoș, dar eu aleg să cobor pe partea opusă, spre fostul oraș minier. Prima oprire este la castelul considerat inima orașului. Palatul Ghika rupe monotonia cutiilor de chibrituri comuniste. Privesc construcția realizată în 1880 și nu pot să nu sesizez procesul de degradare în care se află. Urc cele cîteva trepte din piatră și o plăcuță metalică mă întîmpină lîngă ușă cu mesajul ,,Muzeul de etnografie și artă Dimitrie Ghika”. Deschid ușa grea din lemn și pășesc în holul principal al palatului, unde două capete de elani împăiate mă privesc de sus. În partea dreaptă, după un birou micuț, o doamnă îmi zîmbește și îmi urează bun venit. Achit taxa de vizitare și aflu că sînt singurul vizitator din ultimele cîteva zile, așa că se oferă să îmi facă un tur pentru a-și mai dezmorți picioarele. Doamna mă conduce într-o încăpere plină cu obiecte și unelte tradiționale, folosite de către țăranii români care au locuită în zonă. Ochii îmi fug peste costumele tradiționale expuse, masa cu trei picioare, uneltele agățate pe pereți și războiul de cusut pitit într-un colț.

Deși castelul este fosta reședință a unei importante familii nobiliare, nimic din interiorul lui nu mă duce cu gîndul la o casă. Însoțitoarea mea suspină și îmi dă dreptate, dar îmi spune că totul este din vina modului neglijent în care a fost utilizată clădirea în trecut. După ce regimul comunist a luat reședința în proprietatea statului, castelul a fost transformat în școală gimnazială, iar majoritatea obiectelor personale și de mobilier care au aparținut membrilor Ghika au fost distruse sau furate. În prezent, doar cîteva trofee de vînătoare și sobe pictate mai datează din epoca de glorie a palatului, restul mobilierului și exponatelor fiind donate de către oamenii din zonă. Explorez alte cîteva săli ale palatului, inclusiv salonul principal, în care se realizează conferințe ocazionale, iar apoi urc pe scara din lemn de mahon către etajul superior. Ajunsă la etaj, mă plimb singură printre picturile expuse în camerele castelui și mă bucur de priveliștea oferită din balconul principal asupra întregului domeniu.

Întemeietorul castelului și al parcului a fost un important om la secolului al XIX-lea, recunoscut pentru funcția sa de deputat în Parlamentul României, dar și pentru expedițiile de cercetare în care a luat parte. Dimitrie Nicolae Ghika a iubit natura și știința, iar în urma călătoriilor sale a adus numeroase trofee de zoologie pe care le-a donat muzeului ,,Grigore Antipa” din București. În portretul pe care îl examinez, Dimitrie Ghika este înfățișat ca un bărbat slab, cu o față ovală și o mustață impresionantă, dar ce îmi atrage atenția în mod special sînt ochii lui blînzi. Poveștile bătrînilor îl descriu ca fiind un om darnic, care nu se zgîrcea să împartă dulciuri copiilor din zonă atunci cînd se întorcea din capitală și care a contribuit masiv la dezvoltarea zonei. Dimitrie Ghika rămîne și astăzi un erou al orașului, bustul său din piatră tronînd pe aleea principală a parcului, cu fața orientată către gară. Ghidul meu îmi spune că ar exista un tunel secret care leagă castelul de gară, dar care se presupune că a fost blocat acum mulți ani. Atît castelul, cît și gara, au fost proiectate de același arhitect, Albert Galleron, recunoscut pentru schița Ateneului din București. Mă plimb încă puțin pe aleile parcului, apoi ies pe porțile din fier și mă îndrept la pas către centrul orașului.

Fiind un fost oraș minier, Comăneștiul nu s-a centrat niciodată pe turism, deși zona are un potențial turistic încă trecut cu vederea. Situat într-o depresiune, oriunde te uiți ești înconjurat de dealuri și pădure. Parcul din centru orașului este un spațiu destinat în mod special copiilor, dar o dată pe an Comăneștiul mustește de lume și tobe. În fiecare an, pe 30 decembrie, în mijlocul parcului este amplasată o scenă, iar toată lumea de pe Valea Trotușului se strînge pentru a celebra festivalul de ,,Datini și Obiceiuri strămoșești”. În ultimii ani, acest festival a făcut numeroase televiziuni să documenteze subiectul și să prezinte întregii țări jocul ursului. Cetele cuprind persoane de toate vîrstele, dar mai ales copii, mîndri să ducă tradiția neamului mai departe. Originea acestui ritual este încă discutată, fiecare comună susținînd că adevărul lor este cel corect, dar ceea ce unește masele de oameni este emoția. Festivalul este un spectacol, un ansamblu de muzică, mîncare și dans, care fac în fiecare an orașul dintre munți să vibreze de energie.

Legenda Uzilor din Dărmănești

Ultima mea oprire este în Dărmănești, orașul ascuns la poalele Munților Nemira. Începînd cu anul 2022, orașul poartă și eticheta de stațiune turistică de interes local, aspect ce a contribuit semnificativ la creșterea numărului de turiști. Pentru a descoperi mai bine zona în care mă aflu, mă întîlnesc cu Toma Constantin, primarul orașului și ghidul meu local. Împreună, ne urcăm în mașină și pornim către barajul de la Poiana Uzului, cunoscut în oraș drept ,,Diamantul din Carpați”, principala atracție turistică cu care se mîndrește Dărmăneștiul. Drumul șerpuitor ne poartă prin pădure, iar pe partea stîngă se zăresc porțile barajului. Oprim în dreptul unui refugiu și admir de sus întinderea lucioasă a apei. Traversarea barajului este strict interzisă, deși, în iernile geroase, cînd suprafața barajului îngheța suficient, oamenii obișnuiesc să treacă cu săniile peste acesta pentru a economisi timp.

Parcurgem cei cîțiva kilometri către coada lacului și nu pot să nu remarc pensiunile și cabanele răsfirate din loc în loc printre copaci sau pe marginea apei. Însoțitorul meu îmi mărturisește că și el a observat în ultimul timp, odată cu proiectele de modernizare, că tot mai multe persoane refuză să își mai vîndă casele bătrînești și aleg să investească în turism. ,,Încurajăm proprietarii de case vechi să le modernizeze, dar respectînd specificul de unicitate, ca mai apoi să cazeze doritori. Vin turiști din orașe mari care își doresc să doarmă într-o casă țărănească, exact așa cum era acum 100 de ani.”

Un indicator ne informează că trecem peste rîul Uz, așa că primarul îmi povestește despre tradiția Uzilor și cum a apărut jocul ursului: ,,În anul 980, la Dărmănești, a existat un trib de nomazi, care se numeau Uzi. Acești uzi au venit din stepele Asiei și aveau rolul de a păzi această trecătoare a Uzului împotriva popoarelor migratoare. Acest popor a stat aproximativ 200 de ani și a păzit trecătoarea, dar ce îi face remarcabili este organizarea lor. Exista un conducător religios numit șaman, ales pînă la moarte și un conducător militar care se alegea în fiecare an. Cel care dorea să devină conducător militar, pînă în ultima zi din an, trebuia să se ducă în pădure și să ucidă cu mîinile goale cel mai mare animal, adică ursul. Acesta îmbrăca pielea ursului și în bătaia tobelor și jocul irozilor, venea în fața comunității și a șamanului și cerea sceptrul, care era de fapt un topor. Prin această demonstrație de putere, individul arăta că este capabil să fie conducător în anul ce vine. După plecarea uzilor din vale, comunitatea locală a preluat această tradiție, iar în ultima zi a anului, tot în bătaia tobelor, oamenii îmbracă piei de urs pentru a demonstra că lor nu le este frică de nimic în anul ce urmează. Aceasta este tradiția adevărată a jocului ursului, iar faptul că noi sîntem legați de Valea Uzului, ne unește cu vechile obiceiuri.”

Ajunși în capătul lacului, însoțitorul meu îmi arată șantierul satului turistic care este încă în construcție și cîțiva arbori considerați de către experți ca avînd proprietăți medicinale. Dărmănești deține șapte zone protejate, cu peste 20 de observatoare pentru pasionații de natură și șapte trasee turistice omologate. Unul dintre ele pornește pe drumul din fața noastră, dar alegem să luăm o pauză și să mîncăm un bulz cu smîntînă la o cabană din apropiere. Pe drumul de întoarcere, în timp ce fotografiez natura, ConstantinToma îmi povestește cît de mult se axează orașul pe turismul de eveniment, fiind foarte mîndru de raliul în coastă care se desfășoară în fiecare vară și de festivalul de muzică blouse, care i-a făcut recunoscuți peste hotare. Îmi iau rămas bun de la ghidul meu și părăsesc orașul de sub munți.

Drumul meu se întovărășește din nou cu traseul rîului Trotuș. Mă uit la soarele care apune peste dealurile abia înverzite, iar peisajul montan se pierde treptat în urma mașinii. Las în urmă și poveștile de pe acest drum, spectaculoase în funcție de anotimp, pe care fiecare dintre noi ar trebui să le descopere măcar o dată în viață.