Pe peretele de la parterul sălii de conferință din Casa Rațiu, a fost pictat, împreună cu portretul său, cel mai frumos citat al lui Ion Rațiu: „Voi lupta pînă la ultima mea picătură de sînge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine.” Casa Rațiu aflată la Turda, în Piața 1 Decembrie 1918 nr. 1, este și sediul Centrului Rațiu pentru Democrație. Aici e locul în care, cel puțin pe teritoriul României, moștenirea vizionarului politician a rămas vie pînă în zilele noastre. Amintirea lui este încă la fel de valoroasă pentru sute de oameni care activează în presă, în istorie, intelectuali de seamă sau oameni care l-au iubit pur și simplu și îi duc valorile mai departe.
Ion Rațiu a fost politician, diplomat, jurnalist și scriitor, una dintre cele mai cunoscute voci care au susținut cu toată ființa democrația într-o Românie proaspăt ieșită de sub comunism. Născut pe 6 iunie 1917 la Turda, el a fost urmaș al familiei Rațiu de Noșlac (originalul maghiar: Ratz de Nagylak), recunoscută ca fiind una dintre cele mai vechi familii nobiliare din Transilvania, cu un arbore genealogic documentat încă din secolul al XIV-lea. Fiu al avocatului Augustin Rațiu și al Eugeniei, Ion Rațiu a studiat în Turda, mai apoi în Cluj, urmînd ca tot acolo să-și ia și diploma de licență în Drept la Universitatea „Babeș-Bolyai”, pe atunci numită Universitatea Regele Ferdinand. Mai tîrziu, în 1943, acesta a obținut și o diplomă în economie, la Universitatea Cambridge din Marea Britanie. Tot în anii ‘40, Ion Rațiu a intrat în conducerea organizației Comitetul Național Român, fondat la Londra în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cu scopul obținerii sprijinului occidental împotriva Statului Național-Legionar instaurat în țară.
După venirea comuniștilor, Rațiu a rămas în exil în Regatul Unit, iar în 1945 s-a căsătorit acolo cu Elisabeth Pilkington Rațiu (1921-2016). Atît de-a lungul anilor petrecuți în statul britanic, cît și după întoarcerea lui în România, a militat pentru libertatea presei. Astfel, în 1950, a lansat la Londra buletinul informativ săptămînal „Free Romanian Press” și a colaborat, în același timp, cu BBC, Radio Europa Liberă și The Voice of America. Ulterior, după căderea comunismului, la 10 mai 1991, Ion Rațiu a lansat „Cotidianul”, primul ziar privat din România. În data de 9 mai, acesta a scris în notele sale zilnice: „La 9.30 p.m. Elisabeth și cu mine mergem la tipografie. Stăm acolo pînă tîrziu. Multe probleme de ultim moment. Pe la orele 1.00 dimineața Elisabeth pleacă. Cîteva minute înainte de ora 2.00 a.m. ziarul iese de pe rotativă, curat. I-am pus pe toți cei care au ajutat la scoaterea ziarului să semneze un exemplar. Am semnat nenumărate alte exemplare pentru cei prezenți. […] Critica mea principală e că n-am dat destule știri. Știri și iar știri. Asta ne trebuie.” Arhiva ziarelor „Cotidianul” din vremea aceea poate fi găsită și astăzi la Casa Rațiu din Turda.
Președintele cu papion care n-a fost
Pe lîngă interesul său pentru presă, Ion Rațiu a fost un important politician. Chiar și în timpul vieții sale în exil, în Regatul Unit, acesta s-a preocupat de viețile românilor, fondînd, în 1982, Uniunea Mondială a Românilor Liberi. Însă, de cele mai multe ori el este amintit ca fiind „cel mai bun președinte pe care România nu l-a avut.” Membru al Partidului Național Țărănesc (PNȚ), devenit ulterior Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat (PNȚCD), acesta s-a aflat pe listele electorale în cadrul primelor alegeri prezidențiale de după căderea comunismului. Aflat atunci în competiție cu Ion Iliescu și Radu Câmpeanu, Ion Rațiu a obținut doar un procent mic de voturi, 4,29%, pentru că viziunile sale politice democratice și orientate spre Occident erau oarecum idealiste pentru un popor abia ieșit de sub regimul autoritar al lui Nicolae Ceaușescu. Lozincile de felul „Nu ne vindem țara!” și „N-au mîncat ei salam cu soia” i-au întîmpinat atît pe el, cît și pe Radu Cîmpeanu, amîndoi întorși după o perioadă de azil politic în Europa vestică. De la acele alegeri din mai 1990, ne-a rămas o fotografie unică a lui Ion Rațiu purtîndu-și papionul său iconic, și, pe deasupra costumului, o haină de lînă tradițională, specifică zonei Maramureșului.
Poate cel mai important gest făcut de Ion Rațiu în timpul carierei sale politice a fost în timpul mineriadei din septembrie 1991. Acesta scria în volumul său de memorii Din zilele unei «democrații originale»: „Minerii au sosit la București. La Gara Băneasa. Mii. […] Mulți parlamentari în fața clădirii. Toți aferați, pentru că minerii au atacat sediul guvernului în Piața Victoriei. Se pare că au aruncat și cu sticle incendiare.” Ziua următoare, joi, 26 septembrie 1991, Ion Rațiu scria: „Încet, încet au început să intre minerii în Cameră. Pronaosul era plin de ei. Zeci de mineri, foarte agresivi, chiar în cele două «logii» ale Camerei. Cred că eu am dominat situația. Eu i-am convins pe mineri să plece din Cameră și au ieșit, în cele din urmă, mulțumită repetatelor mele intervenții. Decisiv a fost anunțul meu că mă voi adresa mulțimii afară, în fața Camerei. Altfel ar fi fost vărsare de sînge. Erau înarmați cu răngi, bare de metal, bastoane, ciomege. S-a strigat «Jos Comunismul», «Jos Iliescu», «Rațiu, Rațiu». Necontenit.” Ion Rațiu și poetul Ioan Alexandru au fost singurii parlamentari care au rămas atunci să facă față maselor furioase de mineri. Cel dintîi, ridicîndu-se în tribună, le-a cerut acestora să plece spunînd următoarele: „Cum îndrăzniți să intrați așa, în această instituție a democrației? Ieșiți afară, imediat!”
La comemorarea a 10 ani de la moartea sa, jurnalistul Ovidiu Nahoi scria despre acesta în „Adevărul”: „A continuat să vorbească despre capitalism și despre Occident, atunci cînd aceste cuvinte sunau, pentru mulți, mai degrabă ca niște amenințări decât ca niște promisiuni. A susținut mereu că România are nevoie de reforme profunde, de o privatizare rapidă, de liberalizarea prețurilor și de un sistem politic deschis, bazat pe diversitate și toleranță. A fost unul dintre acei bărbați de modă veche capabili să poarte o discuție în contradictoriu cu zâmbetul pe buze și fără a răni.”
Cu nostalgie, își amintește de tatăl său și fiul cel mic al lui Ion Rațiu, Nicolae, care îmi povestește cea mai dragă amintire alături de părintele său: „În 1995, împreună cu fratele meu, Indrei, am fost cu el la Muntele Athos. Ne-am întîlnit la Salonic și apoi, cu un feribot, am ajuns la micul port Dafni. Am petrecut trei nopți la Schitul Prodromu; trei zile de viață monahală în care eram treziți la 4:00 dimineața de sunetul bătăilor de toacă, în care mergeam la rugăciune în beznă, urmînd să surprindem răsăritul de soare cum lumina călugării și interiorul bisericii prin vitraliile ferestrelor. Tatăl meu era pentru prima dată împăcat, separat complet de tumultul politic din România anilor ‘90. Se relaxa stînd de vorbă cu starețul, cu fratele meu și cu mine.”
O moștenire culturală de proporții
Ion Rațiu s-a stins din viață la Londra, în 17 ianuarie 2000. Dorința sa post-mortem a fost să fie adus în țară, la Turda și să fie îngropat în cimitirul Bisericii Rățeștilor, ctitorită de familia sa. Fiind greco-catolic, însă și Biserica nefiind încă retrocedată comunității sale religioase, politicianul a fost înmormîntat în cimitirul central din Turda. Actualmente, munca și viziunea îi sînt continuate de cei doi fii ai săi, Nicolae și Indrei Rațiu. „Tatăl meu a fost mereu conștient de faptul că istoria familiei datează încă din secolul al XIV-lea și, crescînd, am ascultat foarte multe povești despre strămoșii mei”, povestește Nicolae Rațiu. „Odată cu întoarcerea lui în România în ianuarie 1990, am venit și eu ca să asist la alegerile prezidențiale și la fondarea ziarului nostru, «Cotidianul». Atît eu, cît și fratele meu ne-am simțit ca acasă în România. Astfel am decis că e de datoria noastră să ducem mai departe moștenirea lui Ion Rațiu în țară.”
În 1979, Ion și soția sa Elisabeth au fondat împreună Rațiu Family Charitable Foundation, cea care are să rămînă o importantă parte a moștenirii culturale a politicianului. Fundația înregistrată la Londra, dar cu intensă activitate pe teritoriul țării noastre, a sprijinit dintotdeauna educația și cultura în România, oferind anual granturi pentru studenții care doresc să învețe în Marea Britanie. Totodată, activitatea lor a presupus și fondarea Rațiu Forum, un proiect regional realizat prin colaborarea cu un grup de experți de la London School of Economics și orientat către Europa Centrală și de Sud-Est. Prin intermediul acestuia, fundația sprijină dezvoltarea jurnalismului și a predării istoriei, dar și consolidarea viziunilor democratice. De asemenea, începînd cu anul 2015, în amintirea luptei duse de politician pentru libertatea presei, Rațiu Family Charitable Foundation a oferit Premiul „Ion Rațiu” pentru Jurnalism unor oameni de presă de renume precum Emilia Șercan, Victor Ilie, Diana Oncioiu sau Alex Nedea. Începînd cu 2024, acest premiu a fost transformat în Bursa pentru Jurnalism de Investigație „Ion Rațiu”, acordată în parteneriat cu Fundația Friends for Friends în cadrul Galei Premiilor Superscrieri. Importantă de menționat este și memoria lui Elisabeth Rațiu și a contribuției aduse de ea în sfera de advocacy pentru sănătate mintală. În cinstea ei, se oferă anual Premiul Elisabeth Pilkington Rațiu pentru Sănătate Mintală, distincție oferită persoanelor sau organizațiilor care își dedică activitatea acestui domeniu în România. Printre cîștigătorii acestui premiu se află și Daniel David, actualul ministru al Educației
Poate cea mai importantă parte a moștenirii culturale a lui Ion Rațiu este, însă, formată din experiența pe care omul politic a lăsat-o posterității sub forma unor memorii. „Tatăl meu a ținut un jurnal aproape zilnic, din momentul în care a ajuns în Regatul Unit, în martie 1940 și pînă cînd a murit, la 17 ianuarie 2000.” îmi explică Nicolae Rațiu. „Am reușit să publicăm toată această muncă de ani de zile, cu excepția perioadei 1978-1989, de care urmează să ne ocupăm în viitor. Vorbim despre o unică, obiectivă relatare a vieții sale politice și a rolului său în istoria României, așa cum le-a trăit ca român într-o perioadă de 40 de ani de exil. Punctul culminant se află în ultimii 10 ani ai vieții sale, în poveștile din miezul politicii românești de la întoarcerea sa în țară în anii ‘90. ” Aceste volume de memorii sînt plasate peste tot în interiorul Centrului Rațiu pentru Democrație și în spațiile de cazare din cadrul casei de oaspeți, pentru curioșii care doresc să afle mai multe despre viața și activitatea politicianului.
O amprentă de neșters
În cadrul mentoratului și masterclass-ului de jurnalism, al workshop-ului de istorie și al conferinței dedicate democrației, toate organizate de către Rațiu Forum și Fundația Rațiu, se întrunesc, an de an, foarte mulți experți și, în același timp, o nouă generație care se dezvoltă din punct de vedere personal și profesional în spiritul valorilor lui Ion Rațiu. Cadrul de pregătire și de evoluție asigurat de aceste proiecte a format și formează în continuare valuri remarcabile de oameni de presă și de profesori de istorie. Cel puțin în ceea ce privește presa, o bună parte dintre jurnaliștii la început de drum care au interacționat cu acest mediu sînt astăzi nominalizați la premii importante din domeniu. Exemplul și valorile democratice ale lui Ion Rațiu sînt conservate atît prin munca asiduă și continuă a urmașilor săi, cît și prin valul de tineri care se apropie de această moștenire vie. „Cred că putem fi de acord că și după 25 de ani (n.r.: de la moartea lui Ion Rațiu), este încă remarcabil de admirat și de prezent în amintirile celorlalți”, mai povestește Nicolae Rațiu. „Sper să trăiesc să văd eforturile în numele lui Ion Rațiu duse mai departe de către generația mai tînără, însă nu pot forța acest lucru să se întîmple.”
Niciun comentariu