BRUNO MAZZONI: „În România este o literatură nouă și plină de vitalitate”

Bruno Mazzoni, un italian veritabil, a „tradus”,  la o cafea tare, însoțită de un dulce, în centrul Romei, experiențele sale legate de România și de literatura noastră. Participă adesea la evenimentele culturale de la noi, fiind invitat în repetate rînduri la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere din Iași sau la Festivalul Internațional de Poezie din București. În prezent, predă Limba și literatura română la Universitatea din Pisa, unde e decan al Facultății de Limbi Străine. Este doctor honoris causa al Universității din București. A fost premiat de președintele republicii italiene pentru activitatea de traducător (2005). A tradus în italiană mai multe volume de Mircea Cărtărescu, Ana Blandiana, Max Blecher. Un interviu despre un prieten bun și discret al spațiului literar românesc.

Cum arată traseul italianului Bruno Mazzoni, fascinat de limba română și de România?

Într-un fel cu totul întîmplător, am abordat cultura română fiindcă profesorul meu de la facultate, care era profesor de filologie romanică, mi-a sugerat să mă duc la ore de română, la Institutul Universitar de Orientare din Napoli, fiindcă pentru un romanist este esențial să cunoască și această limbă. Deci, am urmărit acest curs, foarte scurt, de la care nu am învățat mare lucru, cîteva poeme mai degrabă, și apoi am primit o bursă la cursurile de vară din Sinaia, în 1967. Acolo am descoperit ceva mai mult și, atunci cînd a fost vorba să scriu o teză pentru diploma de terminare a facultății, am decis să scriu despre Școala Ardeleană. Am primit o bursă de șapte luni și le-am petrecut în București, am început să colind și să cunosc țara și am scris această carte – Ideologie și lingvistică în Școala Ardeleană. După ce am terminat teza s-a ivit șansa că lectoratul de la București se elibera. Colegul meu Marco Cugno, care a fost un romanist eminent și care, din păcate, nu mai este printre noi, se întorcea definitiv în Italia. Și atunci am concurat și am avut norocul să fiu numit lector de italiană la Universitatea din București.

Care este diferența dintre a traduce și a tălmăci?

De exemplu, poți traduce o carte de fizică, dar probabil un roman este mai bine dacă îl tălmăcești. În sensul că are și o nuanță de interpretare, de rescriere stilistică. Se poate tălmăci Biblia, dar o poți și traduce; totuși, este mai bine să o tălmăcești.

Ce vă diferențiază de ceilalți traducători din limba română stabiliți în Italia?

Aceasta este o întrebare mai dificilă. Unu, ca să fiu sincer, nu citesc traduceri făcute de alți traducători, nici nu am timp, dar prefer să citesc autorii români în limbă originară. Pot să spun că, într-un fel, modelul, pentru mine, a fost Marco Cugno. În Italia, în mediul universitar, ideea este că un profesor universitar nu trebuie să facă traduceri. Așa că și eu am așteptat aproape 20 de ani pînă cînd am început să traduc.

Venind dintr-o școală filologică, cel mai mult contează dicționarele. Bineînțeles, mă bazez pe cele două, român-italian și italian-român, dar și pe un dicționar monolingv. Și din fericire, aveți Dicționarul Thesaurus, în 23 de volume. Totuși, cred că cel mai mult contează competența în limba din care traduci. Limba țintă este mult mai importantă, fiindcă tu nu trebuie să faci greșeala de a schimba registrele. Adică, în anumite cazuri, un străin care traduce în italiană nu-și dă seama că dacă pui un cuvînt care aparține unui lexic din secolul al XVI-lea pe lîngă un cuvînt ce aparține secolului al XIX-lea este ceva care nu potrivește. Adică, sînt două lumi lexicale cu totul diferite cronologic vorbind. Deci, cel mai bine este ca cel care traduce să fie și vorbitor nativ din limba în care traduce și să aibă o cultură literară, adică să fie un domn citit sau o doamnă citită în domeniul literaturii.

Cum au perceput adolescenții italieni romanul lui George Călinescu? Ce diferențe culturale ați perceput între cele două lumi?

Romanul Enigma Otiliei a fost tradus de curînd, ca să fiu sincer, nu știu exact cum a fost primită cartea. Cînd a apărut cartea tradusă eram ieșit la pensie. Dar nu prea am observat diferențe între aceste două tipuri de adolescenți. Adolescenților români eu le predam italiană și aici celor italieni le predau româna. Aveam subiecte diferite de dialog, dar am impresia că tineretul de la noi nu este foarte interesat de literatura română clasică. De pildă, a fost tradus la noi, Craii de Curtea-Veche și a avut ecouri bune în lumea cultivată, dar tinerii din Italia nu și-au dat neapărat interesul de a citi Mateiu Caragiale.

„Eu sînt de părere că ideea de canon este o povestea utilă, pragmatic vorbind, dar nu pe plan valoric”

De ce unele expresii din limba română nu se pot traduce în limba italiană?

Eu cred că orice se poate traduce. Clar, sînt cazuri în care se pierde expresivitatea din original. Cum ar fi, get-beget. Nu știu dacă există o traducere care să exprime sintetic ce vrea să spună această expresie, dar se poate traduce. Tot așa sînt alte concepte dificile din anumite dialecte ale Italiei, formule lexicale care nu au un echivalent identic în italiana standard. Asta nu înseamnă că nu merită să încerci.

Care aspect al unei opere credeți că o face să fie canonică?

Din păcate, acest lucru nu se poate spune dintotdeauna. Dante Alighieri a fost un autor iubit și cercetat în anumite perioade. La fel și Shakespeare, autor iubit în anumite secole. Dar există și secole în care au intrat în obscuritate, în tăcere. Deci, depinde de perioadele despre care vorbim. Sînt mulți autori pe care noi în prețuim acum, dar eu cred că peste o sută de ani nimeni nu va mai citi aceiași autori.

Sînt de părere că ideea de canon este o povestea utilă, pragmatic vorbind, dar nu pe plan valoric. Harold Bloom a scris o carte renumită despre canonul occidental. Este scrisă cu ochelarii unui american care a văzut lucrurile, bineînțeles, cu ochelarii unui American. Fiecare cultură are alți „ochelari”.

Cum vedeți dumneavoastră limba și literatura română?

Îmi place limba, care are un farmec anume. Este o limbă care a păstrat ceva din vechimea latinească, care în alte părți s-a pierdut. Spre exemplu, sînt unele cuvinte pe care eu le iubesc enorm. A ierta vine din latinescul libertas – cînd un sclav a lucrat la tine în familie 30 de ani și și-a făcut treaba bine și tu vrei să-l scoți din sclavie, folosești acest cuvînt libertas și așa el devine libertus. Verbul a pleca în română înseamnă a porni la drum, a ieși, dar provine din latină, din plicare, care se referea la plecarea armatei dintr-un loc. Același verb, plicare, în spaniolă are un sens diferit, însemnînd a sosi (llegare). Era un alt jargon în Spania, era ceva legat de vase. Cînd te duci într-un port, trebuie să închizi pînzele. Același cuvînt latinesc plicare, din motive strict contingente, ce nu țin de fonetică, se schimbă semantic, reprezintă două lumi opuse. Prin urmare, lingvistică romanică și româna au multe elemente care te surprind.

Că m-ai întrebat și despre literatură, despre care cred că este, în momentul prezent, o literatură nouă și plină de vitalitate, în România există un mare avantaj. Nu s-au introdus, încă, școlile de scriitură, cum există și în Statele Unite, unde toți scriitori scriu aproape la fel, fiindcă urmăresc un curs de șase luni, un an și sînt învățați cum trebuie să scrie un poem, un roman. În România, fiecare scriitor scrie ce consideră el și ce simte, într-un stil propriu. În Statele Unite, în interiorul editurilor există editori care îți rescriu aproape toată cartea, pentru că mulți dintre scriitori au idee, dar n-au talent. În România, din fericire nu se întîmplă așa ceva.

„Cei 40, aproape 50 de ani sub comunism au creat o atitudine de rezistență a culturii române”

Printre italieni există cîteva stereotipuri despre români. Dumneavoastră ce români ați descoperit în cărți? Cum vi se par românii după ce ați trăit atît de mult printre ei?

Eu sînt mare iubitor de români, chiar dacă recunosc că nu m-am căsătorit niciodată cu o româncă; acest lucru este o greșeală. Dincolo de glumă, eu zic că există oameni de tot felul oriunde, nu sînt popoare mai bune, popoare mai slabe, culturi mai deștepte ș.a.m.d. Mediul în care trăiești te face să reacționezi într-un anumit mod.

Cei 40, aproape 50 de ani sub comunism au creat o atitudine de rezistență a culturii române. Îmi aduc aminte sintagma rezistență prin cultură – nu știu cît de adevărată a fost această rezistență. Desigur, valorile autentice au rămas. Există și astăzi, în România, un val de tineri talentați, care scriu cărți excelente.

Aveți studii despre Tudor Arghezi, Ion Barbu, Nichita Stănescu și alți poeți semnificativi pentru literatură. După atîtea cercetări, traduceri, ce vă leagă cel mai mult de România?

Dincolo de literatura, la care țin foarte mult, doi poeți care m-au surprins mult sînt Arghezi și cel mai mare poet român pe gustul meu, Nichita Stănescu. Bacovia a scris puțin și a avut o viață zbuciumată, dar toți poeții din anii ’80 erau bacovieni. Dar lucrul de care sînt cu adevărat atașat de România este partea etnografică, folclorică. În Italia aproape a dispărut, în timp ce cînd vin la voi mă pot bucura de această latură. Vizitez țăranii și mănăstirile vechi. Este această componentă originală, dar și originară, întrucît mai poți găsi o lume autentică. Îmi place să merg acolo unde mai se află un talcioc.

Ați mărturisit că cel mai aproape loc de sufletul dumneavoastră este Bucovina. De ce?

Se află niște păduri cu totul inexistente! Ceva similar, la noi, este în zona Dolomiți, dar acolo este multă stîncă. În România se află ambele – și stîncă, și pădure. Bucovina este o lume aparte, mai ales cînd este îmbrăcată în culorile toamnei. În plus, sînt cele șapte mănăstiri deosebite – Voroneț, Sucevița, Moldovița și celelalte. Dar pe mine cel mai mult mă fascinează Dragomirna, cu o arhitectură ce îmi aduce aminte de Georgia.

„S-a văzut că Hașdeu a exagerat”

Ce anume v-a fermecat la limba română?

Ca să fiu sintetic, ideea este că, între celelalte limbi romanice, care au un specific –  de pildă, spaniola are o componentă arabă mai dezvoltată, franceza este limba romanică care are o componentă germanică mai bogată –  româna este singura limbă romanică care are o componentă slavă. Prin aceste comparații, îți poți face o idee mai complexă despre cum s-a construit unitatea romanică.

Într-un interviu ați specificat faptul că aveți o simpatie pentru literatura lui B. P. Hașdeu. Ce curaj îi trebuie unei persoane ca să-l citească și să-l înțeleagă pe B. P. Hașdeu?

Pentru mine, la vremea respectivă, la sfîrșitul anilor ’60, era un curent, un fel de dacism. Ceaușescu a vrut să consolideze ideea cum că există o vechime a românilor, care precede venirea romanilor sau latinilor. Din acest motiv, am socotit că era interesant de văzut în ce măsură B.P. Hașdeu, care nu era originar, era un venetic în țară, a contribuit la această descoperire a substratului.

Este primul care a conturat această idee de substrat, în România. În Italia, pe vremea aceea era un mare lingvist, Graziadio Isaia Ascoli, care a fundamentat și el această parte a lingvisticii, care se numește lingvistica substratului. După Hașdeu, în România au existat mai mulți lingviști care au urmărit aceste idei și s-a văzut că Hașdeu a exagerat. Cum se întîmplă în toate domeniile, ca să afirmi o idee, trebuie să fii un pic mai îndrăzneț, ca să îi convingi pe cei din partea cealaltă că cei spui tu poate fi și interesant, și adevărat.

Cum vă alegeți următoarea operă pe care vreți să o traduceți?

De obicei, traduc numai după gustul meu; s-a întîmplat doar o singură dată să traduc ceva ce nu voiam. Am fost întrebat dacă sînt dispus să traduc o carte, care, ulterior, s-a dovedit că îmi place. Poate ați citit cartea Arheologia iubirii, ce aparține unui arheolog de la Universitatea din Constanța. Și în română, și în italiană a avut mare succes. Aceasta a fost singura carte pe care nu am ales-o eu, dar, de obicei, traduc scriitori care pentru mine reprezintă niște valori ale culturii române. Autorii care au talentul de a vorbi nu doar pentru o patură a unei societăți, ci ca să fie universali. Cum spunea J.W. Goethe, important este să existe literatură universală. De pildă, Arghezi este pe gustul meu, Ana Blandiana este și Max Blecher prezintă interes. Max Blecher este un autor român mai puțin frecventat în România, dar acum este un paradox – el este mai cunoscut în străinătate, decît în țara de unde provine.

„Stan Ioan Pătraș n-a făcut decît să reactualizeze o tradiție ce avea cel puțin două secole în spate”

În anul 1999 ați publicat cartea Le iscrizioni parlanti del cimitero di Săpînţa (Inscripțiile vorbitoare ale cimitirului Săpînța). Inscripțiile sînt scrise la persoana I, într-un stil propriu. Ce v-a atras să descoperiți lumea cimitirului Săpînța?

Este o chestie interesantă acolo. Ce am încercat să fac întotdeauna, cînd m-am apucat de subiecte românești despre artă sau despre scriitori a fost să nu accept stereotipurile curente din lumea aniilor ’70 – ’80 din România. Ce nu-mi plăcea la Stan Ioan Pătraș, adică la Cimitirul Vesel, era, unu, denumirea și în al doilea rînd că este „artist total”, cum se spunea pe vremuri. Consideram că denumirea este o invenție turistică sau jurnalistică. Ideea că el a inventat tot, de la imagine la texte și așa mai departe, mi se părea improbabilă. Așa că m-am dus la sursă. Am fost nu doar în cimitir, ci și în sate, case, dar și la diaconi și am descoperit că, de fapt, există o tradiție care are cel puțin două secole jumătate care se numește Versuri la mort, rostită în casa oamenilor care au murit sau în biserică. De fapt, Stan Ioan Pătraș n-a făcut decît să reactualizeze o tradiție ce avea cel puțin două secole în spate. „Artist total”, cum s-a spus pe vremea lui Ceaușescu, era o găselniță, în ideea că nu trebuie să fii neapărat un om civilizat sau să aparții lumii burgheze ca să fii un artist total. Și un țăran poate deveni un mare artist; acest aspect poate fi și adevărat. Dar nu trebuie să excludem filiera prin care anumite lucuri au ajuns la Ioan Stan Pătraș. Deci, partea lingvistică, în legătură cu epitafurile din Săpînța, în mare, este o urmărire a ce s-a întîmplat în Maramureș acum cîteva secole.

***

Fotografii: Arhiva personală Bruno Mazzoni; Eliza Coșofreț