Cătălin Urdoi este un fotograf freelancer și fotojurnalist din Rădăuţi, judeţul Suceava, care vede viața cum multora dintre noi nu ne este dat să o vedem. Îndrăgostit de arta fotografică, reușește să imortalizeze cele mai spectaculoase cadre. Ca promotor al Bucovinei, transmite ipostaze unice ale acesteia, dar ne reamintește și cele mai frumoase datini specifice zonei. Un om care nu stă niciodată în loc, dorind să descopere cît mai mult din tărîmul natal.
Cine este Cătălin Urdoi?
Cătălin Urdoi este un veșnic îndrăgostit de frumos, un bucovinean provenit dintr-un tată muntean și o mamă bucovineancă, un bucovinean care pînă acum cinci ani de zile, cînd Dumnezeu mi-a pus aparatul foto în mînă, recunosc, nu am dat atît de multă importanță zonei Bucovinei și peisagisticii vieții satului bucovinean. Dar de cînd am început să văd tot ce mă înconjoară prin prisma aparatului foto, universul meu s-a schimbat. Am început să mă reîndrăgostesc de România, m-am îndrăgostit la prima vedere de Bucovina, de tot ce presupune viața satului românesc de aici, din zonă, și am început să am o altă perspectivă asupra a tot ce ne înconjoară în materie de tradiție, în materie de peisagistică și de moștenire spirituală a Bucovinei.
Toți copiii visează de mici la anumite meserii. Ce își dorea Cătălin, să spunem, la 14 ani, să devină cînd își va lua viața în propriile mîini?
Ai să rîzi. Cînd eram mic, îmi doream să fiu tractor. Nu mi-a fost dat să fiu tractor, nici măcar conducător auto de tractor. Cred că undeva la terminarea gimnaziului – începutul liceului mi-am dat seama că am o pasiune pentru scris. Adică am realizat că nu aveam nevoie de foarte multă lectură, era suficient să trec cu o vedere peste o operă, ca în secunda în care să încep să fac un comentariu să am toate cunoștințele necesare pentru a-l duce la bună îndeplinire. Am cochetat puțin cu scrisul și mi-am dat seama că partea literară a liceului și mai departe, din anii de facultate a avut un impact foarte intens asupra mea. În facultate am fost pe geografie-engleză, dar să spunem că de pe timpul liceului am observat chestia asta, mai departe ajutîndu-mă la povești și texte pentru fotografiile pe care le documentez. Eu mereu am spus și mereu o voi spune – o fotografie, fără o poveste, este doar o simplă poză. Cînd fotografia respectivă vine însoțită de o poveste, de magia momentului și a situației care o caracterizează, atunci este pe deplin o fotografie.
Cînd a apărut dorința de a te exprima prin fotografie?
Acum cinci ani. Dar acum cinci ani a pornit așa, pe nepusă masă. Eram la Roma, administram o companie de transport. Într-o dimineață, în timp ce îmi beam cafeaua, dintr-o dată m-am întrebat: „Ce fac astăzi? Mă duc și-mi cumpăr un prim aparat foto”. Așa a apărut pasiunea pentru fotografie; efectiv a fost o dorință de a-mi achiziționa un prim aparat foto. Recunosc că pînă în momentul respectiv mai făcusem fotografii, dar la floricele, la cîte o albinuță care se așeza pe floare și poleniza, chestii din astea foarte amatoriale. Nu știu ce a fost în acea dimineață, nici în momentul de față nu pot să-mi explic. Efectiv am închis biroul, mi-am lăsat cafeaua neterminată și am plecat la primul magazin de electronice, de unde am venit cu primul aparat foto. Avea mai multe butoane decît anticipasem, era unul compact, fără obiective interschimbabile, și m-a prins așa, pentru două-trei luni de zile. Apoi mi-am dat seama, cînd am început să studiez mai multe pe zona de artă fotografică, că nu-mi satisfăcea neapărat așteptările pe care le aveam de la un aparat foto. Așa că la patru luni de zile mi-am cumpărat primul DSLR, primul aparat foto cu obiectiv interschimbabil. Ei bine, de acolo a început nebunia pentru că, în secunda în care am făcut trecerea de la un aparat la altul, în mine s-au activat mai multe situații și am început să mă informez, să citesc foarte mult, am fost un autodidact convins. Am „furat” fotografia, am „furat” compoziția de la mentorul meu. Sorin Onișor, căruia vreau să-i mulțumesc pe orice cale. Pentru că fiind atunci plecat din România, el a fost unul din motivele pentru care m-am reîndrăgostit de țară, de Bucovina și am avut acces la a observa, prin prisma aparatului foto și prin prisma pasiunii lui pentru fotografie, faptul că lumea văzută printr-un obiectiv are o altă intensitate.
„Fotografia, în momentele chimioterapiei, a fost mai mult decît un refugiu, a fost o stare de spirit”
Ai avut o formă de cancer care pe unii i-ar fi pus la pămînt sau i-ar fi demoralizat. „Te jucai” cu cadrele și înainte să dai de acest obstacol din viața ta?
Da, asta s-a întîmplat acum trei ani, cînd am trecut prin povestea cu cancerul și chimioterapia. Mi-am dat seama că Dumnezeu m-a ajutat să trec cu zîmbetul pe buze prin toată adrenalina momentului și fotografia a avut un rol foarte important. În toată perioada chimioterapiei nu-mi erau deloc indicate alte activități, ținînd cont că făceam cîte o săptămînă și o săptămînă aveam liber. Și acum să fac o paranteză și să-ți spun de ce nu-mi era indicat. În perioada chimioterapiei, organismul slăbește foarte mult, sistemul imunitar ajunge la niște cote de avarie și nu-ți mai permite să faci mișcarea pe care o făceai înainte, obosești mult mai repede, apar multe alte efecte secundare. Cu toate astea, cînd ajungeam acasă după perioada de tratament, bineînțeles că eram pe munte. Recunosc, îmi lua și 20-30 de minute să-mi vărs mațele pe munte, în spatele unui copac, după care eram înapoi la răsăritul soarelui sau la apusul meu. Vreau să spun că m-a ajutat foarte mult, mi-a oferit un echilibru pe care nu știu dacă orice altceva pe pămîntul ăsta reușea să mi-l ofere în momentul respectiv. Apropo de chestia asta, am să-ți fac o dezvăluire, pe care nu am mai făcut-o absolut nimănui. În momentul acesta lucrez la o carte, care se va intitula Fotografiile care vindecă, o carte care să redea toate trăirile și sentimentele pe care le-am avut în perioada chimioterapiei și modul prin care fotografia m-a ajutat să trec peste momentul respectiv.
Crezi că ai găsit un refugiu în fotografie sau un scop de a lupta și de a-ți continua viața?
Cu siguranță! Pentru mine, în momentele respective, fotografia a fost mai mult decît un refugiu, a fost o stare de spirit. E foarte important să nu cedezi psihic. E suficient să nu corelezi bine niște factori, e suficient să pici pe o pantă care să te ducă într-o zonă de nesiguranță și într-o zonă în care nu trebuie să ajungi și în momentul ăla te îmblonăvești mai tare decît ești. Ce trebuie să rețină toată lumea este că în situațiile critice e nevoie să ne agățăm de orice dram de speranță și de orice loc sau zonă de confort spiritual și mental pentru noi, iar la mine a fost fotografia.
Cu ce concluzii ai ieșitdin această perioadă care te-a pus la încercare?
Aici ar trebui să scriu încă o carte. E o experiență care te resetează ca spirit și ca persoană. Noi, oamenii, în perioada cînd suntem sănătoși, ne credem niște mici dumnezei: „nouă nu o să ni se întîmple niciodată”, „noi nu o să avem niciun fel de problemă”, „la noi este imposibil să se întîmple”.
Ei bine, toate chestiile astea te schimbă la 180 de grade. Ce am simțit eu? În momentul respectiv toată viața îți trece prin fața ochilor și la mine s-a lăsat cu niște regrete față de lucruri pe care nu le-am făcut pînă atunci. Mi-am dat seama că poate nu am spus de suficiente ori „te iubesc”, poate nu am mulțumit de suficiente ori, poate nu am petrecut suficient timp cu persoanele care, de fapt, contează, că poate nu am strîns în brațe suficient de mult pe cît aș fi vrut să o fac. Și, cînd simți că timpul îți este limitat, încep să se transforme toate părerile astea în păreri de rău. Și ți-ai dori să le schimbi. Mie mi s-a oferit șansa să pot face asta.
Alergăm o viață întreagă după cai verzi pe pereți, vrem carieră, vrem toate nebuniile din punct de vedere financiar, dar uităm de esența vieții, care stă în lucruri simple, în oameni frumoși; îi avem la îndemînă, dar nu profităm de acest lucru. Deci, să ne oprim din toată fuga asta și să ne acordăm timp nouă și oamenilor care contează, pentru că asta este bucuria cea mai importantă.
„Nu eu aleg momentele, ci momentele mă aleg pe mine”
De ce ai dorința de a fotografia Bucovina, în special, și nu explorezi și alte regiuni ale țării?
Pentru că, din punctul meu de vedere, este cel mai frumos loc din România, un loc binecuvîntat de Dumnezeu. Sînt atît de multe locuri și atît de multe povești care trebuiesc spuse și expuse prin fotografie, încît efectiv nu-mi permite timpul să mă duc în altă parte. Bucovina este vastă, înseamnă oameni, tradiții vii, o cultură și o zonă de moștenire culturală a României pe care o putem identifica doar dacă o batem la picior și dacă documentăm poveștile de la fiecare casă pe care o întîlnim și de la oamenii care abia așteaptă să le povestească. Încă o chestie care m-a oprit aici este că de la an la an parcă tot dispar din tradițiile din zonă și, cumva, am încercat să urgentez documentarea lor fotografică. Pentru că, poate, peste cinci ani va fi greu să mai găsim un cojocar, un fierar, o femeie care să coacă înainte de sărbători, deoarece globalizarea atinge și zonele tradiționale și depinde de noi să le conservăm și să le păstrăm în forma în care sînt acum.
Dincolo de asta, am considerat mereu că noi sîntem atît de vizitați și căutați pentru că, din anumite considerente, în Bucovina timpul s-a oprit în loc. Pentru un străin, de exemplu, care vine din state unde globalizarea a atins niște cote extraordinare și vede văcuțele, se plimbă pe imaș, îl vede pe badea Vasile că le mulge, este o chestie pe care a văzut-o doar în filme. Ei bine, noi le avem în Bucovina și trebuie să le păstrăm. Cu implicarea noastră, a „hoților de timp”, care le promovăm și le ducem cît putem noi de departe, pe culmile fotografiei mondiale, ar trebui să crească potențialul zonei.
Ce gînd te-a făcut să renunți la Italia și să revii pe tărîmurile natale?
Aveam deja microbul fotografiei. Am început să vin din ce în ce mai des acasă, simțeam nevoia să stau cît mai mult aici. Și Italia este o țară foarte frumoasă, pe care am avut ocazia să o calc de sus, din zona de nord, pînă jos, în zona Sicilia, și pot spune că și ea are multe de oferit. Însă Bucovina, pentru mine, este cel mai frumos loc de pe fața pămîntului și așa va rămîne.
Au fost mai multe considerente. Am mai avut și anumite probleme de sănătate cu mama, dar îmi și doream să mă întorc acasă, pentru că aici, în zonă, sînt atît de multe de făcut. Tot alergăm, tot plecăm, comunitățile de români din diasporă sînt din ce în ce mai populate și e trist. Eu le spun tuturor: „Întoarceți-vă!”, pentru fiecare se găsește cîte ceva de făcut acasă. Țara are nevoie de o reconstrucție ideologică, reconstrucție din punctul de vedere al viziunii de țară.
Ce te ține mereu în priză, în privința fotografiei?
Adrenalina și faptul că niciodată nu știi ce momente urmează. Adrenalina pentru că sînt fel de fel de momente – te împiedici, cazi, aluneci, te uzi, te plouă, te bate vîntul, îngheți; sînt fel de fel de condiții extreme prin care treci pentru a obține cadrele pe care le dorești, după care tînjești. Dar, în același timp, mie mi se mai întîmplă o chestie. Foarte multă lume m-a întrebat: „Cum dai de momentele alea, cum ți se arată?”. Păi, de o perioadă de timp am observat că nu eu aleg momentele, ci momentele mă aleg pe mine și nu o dată mi s-a întîmplat să ies la fotografie, să mă gîndesc că îmi doresc un moment anume și să-l am. Aici voi aminti de o fotografie premiată de National Geographic – cea a pescarului la copcă pe iazul de la Rogojești. Pur și simplu ieșisem cu prietenul meu, Dragoș, la fotografie, îmi doream acel cadru; era un fel de fetiș fotografic pe care mi-l doream de ceva luni. Ajungînd în zona respectivă, erau doar trei pescari pe tot lacul. L-am văzut pe cel pe care l-am fotografiat. Am oprit mașina și am spus: „Hai, Dragoș, să mergem la el!”. El, mai fricos: „Cătălin, dar e gheață, știi, se mai rupe”. Dar eu: „Bă, hai să mergem, chiar îmi doresc cadrul ăsta”. Am început să mergem pe gheață, în spatele nostru se auzea crînc-crînc, pînă am ajuns la pescar. Ei folosesc un fel de burghie pentru gheață, pentru a da găurile pe unde prind peștele și l-am rugat să ne arate și nouă cam cît e de gros stratul. Nu depășea 8-9 centimetri și noi eram undeva în mijlocul lacului; deci era o priveliște sinistră. Pînă în momentul respectiv, nu prinsese nimic, nici măcar un pește. Am scos aparatul și am început să-l fotografiez. Înainte să plecăm, a prins singurul pește. Care erau șansele să dau și de pescarul la copcă și să surprind și momentul cînd prinde peștele?! Și uite așa încă o poveste a unei fotografii care a făcut înconjurul lumii. Cam așa mi se întîmplă cu momentele în fotografie. Cred că, dacă ți le dorești suficient de tare, la un moment dat se finalizează prin a da de ele și prin a se materializa.
„Pentru mine valorile care mă delimitează ca om și ca bucovinean sînt foarte importante”
În cadrul Festivalului „TUTTO IL MONDO È PAESE” din Torino ai avut o expoziție fotografică cu tema „Bucovina-locul unde timpul s-a oprit în loc”. Ce ai scos în evidență din această zonă?
După cum spune și titlul expoziției, e zona unde timpul se oprește în loc. Să luăm, de exemplu, slujbele de duminică din Bucovina, cînd la biserici, la mănăstiri, încă se bate toaca, se anunță lumea să vină la slujbă, la care oamenii se duc în portul popular al zonei. Sînt fărîme de tradiții pe care nu le mai găsești în alte zone. Cînd în țară se întîmplă acest lucru la marile sărbători, în Bucovina ai toate șansele să găsești persoane care se îmbracă doar pentru că e duminică și merg la slujbă. Acestea sînt adevăratele valori, pe care trebuie să le păstrăm și să le ducem înainte, să nu le alterăm și în același timp să găsim tinerii care să vrea să le îmbrățișeze, pentru a nu pieri. De exemplu, să vină străinul în Marginea (n.r. – localitate din județul Suceava, renumit centru de olărit) și să vadă roata olarului, aceeași cu care se făcea olăritul acum sute de ani. Ei văd, poate, în muzee, dar noi le avem, le folosim și fac parte din viața noastră zilnică. Unde mai văd cum se înhamă boii la pluguri? Chestii pe care ei nu le au, noi le avem și e datoria noastră să le dăm o formă plăcută, pentru a atrage cît mai mulți vizitatori prin partea asta de arhaism.
Multe cadre surprinse de tine au fost publicate de cei de la „National Geographic” sau „The Telegraph”. În competiția „We are explorers”, în care au fost înscrise în jur de 13.000 de cadre, s-au ales doar 20, printre care și o fotografie de-a ta, cu Salina din Turda, mai apoi publicată în ediția tipărită a celor de la National Geographic. Ce crezi că i-a impresionat din ipostazele surprinse de tine?
Sincer, mi se ridică părul pe mînă cînd îți spun povestea fotografiei. Salina Turda are Puțul Tereziei, cel mai înalt puț care există în salină; e deasupra lacului de sare. Cu noroc, am avut acces chiar deasupra puțului Terezia. Aveam vederea exactă, din punctul de stație pe care l-am ales pentru fotografie; se vedea exact lacul de sare. Doar că spațiul era delimitat de niște bîrne de lemn, cu spații de aproximativ doi metri între ele. Deci, dacă picai pe acolo, cam aia era povestea. În condițiile alea mi-am instalat trepiedul; mă rog, a fost o instalare cu sfori, cu șireturi legate, o adevărată nebunie. Am făcut fotografia, din fericire nu mi s-a dus echipamentul în lac, cu toate că riscurile erau extrem de mari, nu m-am dus nici eu. Probabil că punctul respectiv de stație nu a mai fost aprofundat de niciun fotograf, adică nu a mai avut nimeni acces la zona aia pentru a surprinde exact ce am surprins eu. A fost elementul care a impresionat și chiar în România nu mai există o fotografie identică din Salina Turda. Am înțeles că a mai fost un singur fotograf din Ungaria, din ce mi-au spus cei de la salină, care a mai cerut să facă o fotografie asemănătoare, dar din România pot spune că este unică.
Cu ocazia Centenarului, o fotografie de-a ta trebuia să fie prezentă în expoziția organizată de „Bucovina FOTOgenică”. De ce ai avut inițiativa de a te retrage din expoziție, cînd ai aflat că este sponsorizată de compania Schweighofer?
Eu nu am știut nimic despre asta, decît în dimineața cînd am anunțat lumea care mă urmărește de faptul că mă retrag din expoziție. Dacă știam de la început că Schweighofer urmează să fie printre sponsorii proiectului, nu mă implicam deloc. În dimineața respectivă, intrînd pe pagina expoziției, observ puși sponsorii și, spre suprinderea mea, văd Schweighofer. Și-mi spun: „Băi, frate, ce caută călăul pădurilor din Bucovina?!”. Că toată lumea sare în sus că nu le taie austriacul, ci tot românul le taie. Nu contează că le taie românul, tot pentru un scop de a mînca ăsta lemn. Sun organizatorii și spun că nu e ok, eu nu pot să-mi asociez numele cu animalele astea. A fost momentul cînd informația a fost preluată de presa națională și a ieșit ditamai tămbălăul. Nu-mi pare deloc rău, dimpotrivă. În ziua respectivă, pe la prînz, cînd deja apăruse la toate televiziunile, mă sună de la Schweighofer: ,,Domnule Urdoi, nu vreți să bem o cafea?”. „Nu, mersi. Pot să beau o cafeluță, dacă vreau, fără să mă invitați voi”. Așa că nu reget. Sînt anumite situații pe care trebuie să ți le asumi, situații care țin de modul în care sîntem construiți fiecare dintre noi. Pentru mine valorile care mă delimitează ca om și ca bucovinean sînt foarte importante. Mi se pare că fiecare dintre noi, cei care ne asumăm titulatura de bucovinean, trebuie să ne însușim tot ce înseamnă viața noastră de aici, din Bucovina.
Am observat că la fiecare fotografie din mediul online atașezi un mic text. De ce faci asta?
E recunoscut că o imagine face cît o mie de cuvinte, însă dacă la acele o mie de cuvinte mai atașezi cîteva, nu faci altceva decît să creezi sau să dai o formă a ceea ce ai simțit tu în momentul cînd ai surprins imaginea. Fiecare vede într-o fotografie altceva, însă tu, ca artist fotografic, vrînd să redai exact sentimentul care te-a încercat, trebuie să induci omul, privitorul, în povestea pe care tu ai simțit-o în momentul acela. Și atunci ai la îndemînă textul.
Care a fost momentul memorabil pe care l-ai trăit în experiența ta de fotograf?
Au fost atît de multe! Foarte multe momente memorabile, multe momente cu emoție, multe care îmi stîrnesc amintiri frumoase. Cred că cel mai frumos este faptul că întîlnești oameni, înveți de la fiecare în parte, trăiești niște experiențe și tot universul începe să se schimbe într-o manieră liniștită, calmă și firească. Fiecare tură fotografică are intensitatea ei.
Dacă ar fi să mă gîndesc acum care a fost cel mai intens moment, cred că a fost în iarna 2017-2018. Eram pe Rarău, doar eu cu un prieten. Zăpada foarte abundentă acolo. Avem un loc unde merg foarte des la răsărit, e o zonă de creastă, care se termină abrupt, cu o vale foarte frumoasă. Apare des în fotografiile mele. Noi îi spunem La Hău. Prietenul meu, Alex, mi-a spus la un moment dat: „ Băi, dă-te la o parte, că deja nu mai ești pe pămînt, ești pe zăpada înghețată”. Deci, mă prinsese atît de tare răsăritul și mă dusesem atît de profund cu gîndul și cu tot ce simțeam pentru a surprinde cadrele în momentul respectiv, încît ajunsesem pe o crevasă de zăpadă înghețată. Nu mi-am dat seama că deja depășisem zona de teren, eram în zăpada înghețată, care risca oricînd să plece cu mine la vale. Am și fotografii din momentul acela. Chinurile facerii le numesc. Cînd mi-a arătat Alex imaginile, mi-am dat seama că am făcut cea mai mare gafă din ieșirile mele pe munte, pentru că muntele nu iartă niciodată, poți plăti cu viața. Am fost un norocos că nu s-a întîmplat ceva. Cu ocazia asta trag un semnal de alarmă să nu se facă tîmpenii pe munte, dacă nu ești atent sau echipat corespunzător, dacă nu ții cont de niște reguli care trebuie respectate.
Scrie pe șapca ta „Băgător în seamă”. Care este mesajul?
E personalizată față de toate mîrșăviile și toate porcăriile pe care sistemul politic din România își permite să le facă cu o societate de altfel obișnuită să plece capul, să tacă. M-am autointitulat așa, într-o societate în care nu ne mai pasă, în care tindem să ne ghidăm după sintagma „capul plecat sabia nu-l taie”. Dar oamenii trebuie să-și asume, să spună lucrurilor pe nume; îi îndemn să nu mai tolereze, să nu mai fie părtași la mîrșăvii, la porcăriile care se întîmplă pe fiecare ramură a societății românești. Poate ar trebui să ne trezim și să spunem lucrurilor pe nume. De asta mă consider băgător în seamă și voi fi mult timp de acum încolo.
Niciun comentariu