George Pleșu: „Este foarte important ca în următorii ani să existe o depolitizare totală a instituțiilor de cultură”

Fondator al Asociației Culturale AltIași, interesat de tot ce înseamnă cultură, George Pleșu vorbește deschis și cu multă pasiune despre orașul Iași și despre potențialul cultural al acestuia. Cea mai mare aspirație a sa este ca Iașul să redevină capitala culturală a României.

V-ați născut și ați copilărit în Iași. Cum vi se părea orașul atunci, în perioada comunistă, cum îl percepeați?

Chiar dacă aveam doar 10 ani, mergeam atît la Teatrul pentru copii și tineret „Luceafărul”, cît și la Teatrul Național. Am fost la cîteva spectacole – de operetă, concerte. Pe terenul de la Facultatea de Sport, unde jucam fotbal, se auzeau formația de la Casa Universitarilor și cea de la Casa Armatei, deci știu exact ce muzică se cînta la nunți. Era background-ul sonor pentru serile în care ieșeam și făceam sport cu prietenii. Sînt cît de cît familiarizat. Iașul, la fel ca toată țara, s-a dezvoltat, au apărut mai multe opțiuni, mai multe variante de a petrece timpul, chiar și de evenimente culturale.

Pe de altă parte, cred că era cumva mai unitar orașul din punct de vedere arhitectural, în sensul că existau doar două straturi – arhitectura din perioada interbelică și clădirile mai vechi, de secol XIX, și arhitectura comunistă. Nu era diversitatea de astăzi, care nu este tot timpul o diversitate în sensul bun. Acum este un oarecare haos urbanistic, care face ca orașul să nu arate foarte bine din punct de vedere estetic. Nu că pe timpul comunismului arăta mai bine, dar era mai unitar. Am prins o parte dintre clădirile care au fost demolate, dintre străzile care și-au schimbat aspectul și destinația. Era un oraș mai gri, dar mai uniform.

Erați atras de mic de partea asta culturală, de spectacole?

Da, eram, cît puteam să înțeleg la vîrsta respectivă.

Ați absolvit secția Bănci și burse de valori din cadrul Facultății de Economie și Administrarea Afacerilor a Universității „Alexandru Ioan Cuza”, ați studiat șase luni „Istoria artei contemporane” la Manchester Metropolitan University (Marea Britanie) și dețineți un master în „Management cultural” absolvit în Barcelona. Pe lîngă acestea, ați început și un doctorat în „Istoria artei” pe tema influenței noilor tehnologii asupra rolului muzeelor de artă, dar pe care l-ați amînat. Ce legătură există între cultură și economie – aceste două domenii care la prima vedere par total diferite?

Doctoratul nu l-am amînat; pur și simplu nu l-am mai terminat și nu știu dacă o să îl reîncep. Am niște referate scrise, am materiale, dar nu mi-a permis timpul să pot să fac genul de cercetare pe care îl aveam eu în minte cînd am început. Plus că nu este o miză, din moment ce nu mai predau.

Domeniile sînt diferite, dar, pe de altă parte, orice domeniu de activitate are nevoie de resurse – financiare, umane, materiale. Economia te învață cum să gestionezi cît mai eficient aceste resurse, pentru a obține un maximum de rezultate. Cultura este doar unul dintre domeniile în care poți să aplici ceea ce înveți despre economie.

Există o legătură și pe mine m-a ajutat foarte mult background-ul pe care îl am în economie ca să înțeleg mai bine cum funcționează domeniul cultural, ca să pot să scriu aplicații pentru a obține finanțări.

„În România sînt puține cursuri de management cultural”

Cum ar putea fi definit conceptul de management cultural?

Conceptul de „management cultural” a apărut undeva prin anii ’80. Pînă atunci era știința managementului. Ca domeniu de studiu, managementul era aplicat în principal în organizații, întreprinderi, firme, cu scop comercial. Vorbind de specificul ei, cultura are această trăsătură: nu tot timpul există o miză a profitului, ci de cele mai multe ori miza este de a ajunge la cît mai mulți oameni și de a disemina produsele și serviciile culturale pentru un public cît mai larg. Așadar, există mai rar această presiune a acționarilor ca scopul principal să fie profitabilitatea organizației. Din contra, multe organizații culturale nu sînt profitabile, sînt subvenționate și atunci scopul principal este folosirea cît mai eficientă a resurselor.

Managementul cultural asta încearcă să facă – să ia niște bune practici din domeniul comercial și să le aplice în cultură, ținînd cont de specificul acestui domeniu. Sînt multe aspecte care ar putea fi discutate: direcționarea organizației culturale către o anumită finalitate, de la producerea de valori – în sens estetic, artistic, moral spiritual, pînă la partea de difuzare și marketare a acestor valori. Pe lîngă acestea, mai este o latură cu care se ocupă managementul cultural: protejarea și punerea în circulație a patrimoniului cultural. Nu e vorba neapărat de a produce ceva nou, ci de a valorifica o moștenire. Pentru asta sînt studiate diverse modalități de organizare și experimentate modurile în care acestea au impact asupra unor organizații cu specific diferit.

Cum se face astăzi, în România, management cultural?

Se face în funcție de know-how, de cîte informații și cîte bune practici din literatură, din mediul academic, ajung sau în funcție de intuiția persoanei care conduce organizația respectivă. Din păcate, puțini manageri de instituții culturale publice din România, cel puțin private, au studii serioase în domeniu. Majoritatea au niște certificate obținute pe repede înainte. Așadar, modul în care instituțiile funcționează și performează ține mai mult de intuiția și de capacitatea de „gospodar” pe care o are echipa de manangement, decît de o anumită știință sau o anumită practică făcută după cele mai noi teorii din domeniu. Din punctul ăsta de vedere, în România sînt puține cursuri de management cultural, sînt puține universități sau facultăți care oferă specializări în acest domeniu și, de obicei, calitatea este destul de scăzută. Spun asta și din perspectiva unui om care a predat „Management cultural” timp de trei ani la un master din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” Iași.

Credeți că acesta este un mare minus pentru cultura din România?

În mod cert. Odată cu creșterea specializării celor care conduc instituțiile va crește și nivelul calității și, totodată, efectul pe care îl au aceste instituții în rîndul publicului larg. Sînt multe instituții care, din păcate, nu reușesc să comunice cu publicul sau nu reușesc să dezvolte noi publicuri. Au ori un public îmbătrînit, ori unul foarte specializat și nu găsesc un limbaj accesibil cu care să atragă tineri, nu reușesc să iasă dintr-un „turn de fildeș” în care s-au închis și de unde se adresează unei nișe foarte înguste. Modalitățile de exprimare artistică sînt discutabile, iar dacă vorbim despre muzee, în cazul multora display-ul muzeal, modul în care sînt gîndite expozițiile e foarte învechit, de pe vremea comunismului sau din primii ani de după Revoluție. Sîntem în anul 2020, iar digitalizarea și virtualul au ajuns la niște cote de penetrare și de acceptare atît de mari, încît, dacă nu le folosești, nu mai poți fi acceptat de generațiile tinere.

La nivel de mari orașe, în ce măsură există management cultural performant?

În general, marile orașe au instituții mai active; există o concurență mai mare sau vizibilitatea acelor instituții este mai mare și automat și pretențiile sînt mai ridicate. Această presiune generează niște așteptări din partea managementului.

În același timp, diferă foarte mult. Dacă e un management stabilit politic, fără niște concursuri reale la nivel național, rezultatele sînt de multe ori slabe. De asta cred că este foarte important ca în următorii ani să existe o depolitizare totală a instituțiilor de cultură. Astfel, ar trebui să fie lăsați specialiștii să conducă, nu oameni selectați doar pe criterii subiective, care nu au legătură cu capacitatea lor de a conduce o instituție, de a crea un plan, o viziune de dezvoltare pe termen mediu și lung și de a implementa această viziune. Pentru că sunt lucruri diferite: poți să știi ce ar trebui să faci, dar să nu ai capacitatea să faci. Pe de altă parte, sînt manageri foarte buni, adică reușesc să implementeze niște obiective dacă le au, dar nu au capacitatea intelectuală, de înțelegere, de conectare la ceea ce se întîmplă la nivel global, ca să poată adapta niște instituții de multe ori învechite, prăfuite, la practicile actuale la nivel global și la așteptările publicului.

Cum stă Iașul la acest capitol?

Ceea ce am spus că este valabil pentru toată țara este la fel de valid și pentru Iași. Sînt cîteva instituții publice – pot să le număr pe degetele de la o mînă – care sînt mai active și au un impact în viața comunității. Există altele care sînt aproape irelevante. Pe de altă parte, să nu confundăm implicarea activă cu calitatea. Sînt exemple de instituții ieșene care au o programare culturală impresionantă din punct de vedere cantitativ, dar nu există o coerență a programării culturale din punct de vedere calitativ. Multe din actele prezentate ca fiind culturale sînt la limita kitsch-ului, nu există o conectare cu practicile contemporane. Nu vreau să fiu foarte critic, încerc doar să fiu pe cît de obiectiv se poate.

Sînteți fondatorul Asociației Culturale AltIași. Ce v-ați propus, ca proiect pe termen lung, să realizați prin intermediul acestei asociații?

Asociația AltIași a apărut în 2011, ca urmare a nevoii de a recunoaște formal o inițiativă care a pornit în 2008 de la șase prieteni care și-au dat seama că nu există o sursă de informare credibilă pentru proiecte și evenimente culturale în Iași. Ei s-au gîndit să facă un mic blog colectiv prin intermediul căruia fiecare să recomande evenimente la care ar merge. Au făcut recenzii, interviuri cu oameni interesanți, au scris despre poveștile unor clădiri importante pentru Iași. Ne-am dat seama că pentru a obține finanțare e nevoie să avem și o formă de organizare juridică. Așa a apărut Asociația Culturală AltIași. Încet, am început să aplicăm la tot felul de surse de finanțare, de la surse naționale, pînă la surse europene. Am extins domeniul de interes, care era inițial axat doar pe viața comunității, pe viața culturală a Iașului, la proiecte mai ambițioase, cu un impact național și chiar internațional.

Astfel, printre altele, am făcut un proiect european Erasmus+, prin care ne-am propus să vorbim despre management cultural și despre altele cu tineri din cinci țări. Am început să aplicăm la finanțări din partea Administrației Fondului Cultural Național, am pus bazele galeriei „Borderline Art Space” și pe urmă am început să facem proiecte naționale. Ultimul este cel prin care am trimis cîte un kit expozițional sub formă de ziar către toate cele 6.300 de școli din România. Acesta conține desenele lui Dan Perjovschi (n.r. – desenator, ilustrator, scriitor, jurnalist și autor de performance român, născut la Sibiu, în 1961) fiind, practic, pentru mulți dintre cei peste 3 milioane de elevi și profesori – mai ales pentru cei din mediul rural – primul contact cu arta contemporană.

Așadar, ne-am propus să facem proiecte cu un impact care să depășească granițele orașului și ale județului.

„O grămadă de nații au contribuit la crearea patrimoniului cultural, dar și la identitatea Iașului”

În anul 2018 ați lansat proiectul „Ghid pentru Iașul Multicultural”. De unde a plecat ideea acestui proiect?

Constatarea că trebuie făcut mai mult în ceea ce privește trecutul Iașului a pornit de la o experiență personală de acum ceva ani. Se împlineau 70 de ani de la Pogromul de la Iași (n.r. – unul dintre cele mai violente episoade de eliminare fizică a evreilor din România, desfășurat la Iași, în perioada 27-30 iunie 1941), care a fost cel mai cumplit, cel mai sîngeros dintre pogromurile care au avut loc în Europa în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Am fost șocat. Erau niște manifestări, o expoziție la Muzeul Unirii și am văzut proteste ale unor oameni care negau faptul că în Iași chiar a avut loc un pogrom și erau foarte reticenți la orice încercare de asumare a unui trecut, într-adevăr, rușinos, al orașului. Am observat că sînt foarte puține informații despre pogrom. Chiar dacă am fost olimpic la istorie, îmi aduc aminte că în anii ’90, cînd am făcut liceul, nu erau foarte multe informații, așa că au fost generații întregi de tineri care nu au avut acces la ele.

Pe de altă parte, istoria orașului Iași nu a fost legată numai de evrei, chiar dacă la un moment dat ei constituiau cea mai importantă minoritate din oraș. Înaintea celui de-al Doilea Război Mondial populația evreiască era undeva la 50% din cei 100.000 de locuitori ai orașului. O grămadă de nații au contribuit la crearea patrimoniului cultural, dar și la identitatea orașului în care acum populația minoritară este undeva sub 1%.

Mi s-a părut foarte important să cunoaștem trecutul, să ni-l asumăm și să fim mai deschiși, mai ales într-un context în care există niște curente xenofobe și populiste foarte importante nu numai la nivel european, ci și la nivel mondial, care tocmai asta propovăduiesc: respingerea celor care nu sînt la fel ca noi. Proiectul „Ghid pentru Iașul Multicultural” a fost urmat de un alt proiect, din 2019, care a continuat inițiativa din 2018. Primul s-a materializat într-un site. Al doilea a avut ca rezultate o aplicație pentru telefoane mobile, pentru iOS și pentru Android, cît și un album ilustrat trilingv – română, engleză, franceză – cu cele mai impresionante obiective culturale din Iași, care poartă urmele trecutului multicultural.

Ce impact a avut acesta în promovarea orașului în sfera culturală?

În primul rînd, prin promovarea și mediatizarea lui, inclusiv la televiziuni naționale, cum ar fi Pro TV sau TVR, precum și în reviste de cultură ca „Dilema Veche”, nu doar ieșenilor, ci tuturor celor care vorbesc limba română li s-a reamintit de trecutul multicultural al Iașului. Am avut inclusiv solicitări de interviuri și de a trimite materiale de la cetățeni de origine română din Israel sau din Liban.

Aceste albume pe care noi le-am făcut au fost distribuite nu numai la nivel local, ci și la nivel național, la multe instituții sau către diverse personalități culturale. Printr-o altă componentă a proiectului, care a presupus desfășurarea de tururi ghidate prin oraș, nu numai în română, ci și în engleză, franceză sau italiană, am reușit să oferim ieșenilor și celor care erau atunci în trecere prin Iași perspective diferite față de modul în care orașul se promovează prin mijloacele tradiționale. Chiar și răspunsul celor care au participat la aceste tururi a fost foarte încurajator și dacă mi-aș dori să fac ceva în perioada următoare ar fi să obțin din nou o finanțare pentru a organiza în fiecare sezon cald astfel de tururi ghidate prin oraș.

„Multe dintre expoziții au un caracter provincial, atît prin tematică, cît și prin subiectele abordate”

Cum este perceput Iașul din punct de vedere cultural?

Avem mai multe tipuri de percepții. Avem o viziune nostalgică, paseistă, care se raportează la Iașul din perioada interbelică, atunci cînd era considerat capitala culturală a României. Acest lucru își are, de fapt, originea în niște investiții în instituții de cultură din Iași, acordate de București drept o formă de compensație pentru faptul că Iașul a cedat capitala, că a adăpostit locuitorii capitalei în Primul Război Mondial și a susținut un efort fantastic de a acomoda o populație de două-trei ori mai mare decît populația pe care orașul o avea în mod normal în perioada aia. Foarte mulți ieșeni, de multe ori, în momentul în care pronunță cuvîntul „cultură” au în față o viziune tradițională, clasicizată.

Există, pe de altă parte, o accepțiune contemporană în care cultura este asociată din ce în ce mai mult cu industriile creative. Nu mai putem vorbi acum doar de industria culturii fără să vorbim și de celelalte domenii ale industriei creative. Distincția dintre cultura înaltă, cea care era dominantă în perioada interbelică și cea a modernismului, și cultura joasă, cum a fost catalogată condescendent de către cei care activau în domeniul culturii, este aproape inexistentă. Nu putem să facem judecăți de valoare vizavi de diverse ramuri ale culturii. Toate sînt importante, toate sînt forme de manifestare ale acesteia. Subculturile și tot ce se situează în zona underground nu sunt mai puțin valoroase decît formele clasice ale culturii.

În ceea ce privește cultura, prin ce este Iașul unic?

Iașul nu mai este de mult nici măcar în top 3 la nivel național – asta o arată și toate studiile de vitalitate a orașelor, de măsurare a gradului de activitate culturală. Probabil se situează pe locul 5-6, după orașe precum București, Cluj, Timișoara și Sibiu. Din păcate, toate orașele pe care le-am enumerat au argumente solide să pretindă că au depășit Iașul, atît din punctul de vedere al vitalității culturale, cît și din punctul de vedere al investițiilor în cultură. Nu prea poți să faci cultură, dacă nu te bucuri și de investiții importante. Iar în Iași investiția în cultură pe cap de locuitor este mult mai mică decît cea din alte orașe.

În schimb, Iașul are într-adevăr un număr foarte mare, dacă nu cel mai mare, de obiective de patrimoniu cultural, cît și multe instituții de cultură. Orașul stă bine și la ceea ce s-ar numi resurse umane specializate, datorită universităților și acestor instituții care atrag oameni specializați din toată zona Moldovei sau chiar din alte orașe. Avem specialiști în domeniul culturii. Cu toate acestea, performanțele managementului nu sunt întotdeauna cele mai înalte, iar sursele de finanțare sînt reduse.

Iașul este unic prin moștenirea pe care înaintașii noștri, inclusiv cei care nu erau români, au lăsat-o și prin potențialul creativ foarte mare care ține de faptul că orașul este un centru universitar puternic. Altfel, la nivel național sau european, avem puține zone unde să fim cu adevărat relevanți. Putem vorbi de zona artelor vizuale, care mie îmi este cea mai apropiată. Avem cîțiva artiști care au fost invitați în bienale internaționale sau să expună la muzee mari din Europa și din lume. În rest, de multe ori, multe dintre expozițiile organizate au un caracter provincial, atît prin tematică, cît și prin subiectele abordate.

„Tinerii au nevoie de o scenă pentru ei”

Ați afirmat la un moment dat că „lipsa de perspective de carieră artistică sau angajare în Iași îi determină pe mulți posibili studenți să se îndrepte spre alte centre universitare, iar după absolvirea studiilor sau chiar în timpul lor artiști cu potențial sînt nevoiți să migreze către alte orașe, care le oferă mai multe oportunități”. Cum credeți că poate fi prevenit acest lucru?

Așa este și chiar recent au mai plecat niște artiști în Cluj, în București sau în afara țării. În general, pleacă cei buni, care se pot adapta. Cei care nu au șanse să se adapteze în alte orașe rămîn. Exodul acesta al oamenilor poate fi stopat în primul rînd, prin investiții. Avem nevoie de locuri de muncă în instituții specializate, avem nevoie să creăm cu adevărat o piață pentru cultura ieșeană. În momentul în care doar vom subvenționa producții culturale gratuite, nu vom face altceva decît să sabotăm constant operatorii privați, care depind de biletele vîndute, de comercializarea produselor și serviciilor culturale pentru a supraviețui. Dacă statul este un competitor neloial și continuă să promoveze o grămadă de spectacole gratuite, obișnuiește consumatorii cu chilipiruri și îi face să fie reticenți la a da bani, a aprecia și valoriza un act cultural. Acest lucru se traduce ca efecte în faptul că majoritatea celor care aveau spirit antreprenorial în domeniul cultural în Iași au plecat în alte orașe sau în alte țări. Înseamnă că tinerii nu vor avea unde să lucreze, nu vor avea unde să vîndă produsele muncii lor.

O altă modalitate de a-i ține în Iași ar fi depolitizarea instituțiilor culturale, în așa fel încît angajările să se facă nu pe bază de favoritisme, de pile, de alte criterii subiective, ci pe bază de concursuri serioase, pe care să le cîștige cei mai buni. În primul rînd ține de investițiile în cultură, de sprijinirea sectorului cultural independent, de sprjinirea tinerilor, care au nevoie de o scenă pentru ei. Din păcate, multe instituții publice sînt închise tinerilor – ei nu pot expune, nu pot juca, nu pot performa, din păcate, în instituțiile ieșene. Și atunci sînt nevoiți să plece.

De ce proiecte ar avea nevoie Iașul pentru a-și atinge adevăratul potențial cultural?

Cel mai bun răspuns pe care aș putea să-l dau la această întrebare este un articol care s-a numit Zece pași pentru Iași. L-am publicat în primăvară, în „Dilema Veche” și a produs niște ecouri în Iași. Acolo am detaliat care ar fi aceste proiecte și mi-e teamă că, dacă aș încerca să rezum într-un răspuns scurt, aș face, cumva, o nedreptate ideilor pe care le-am expus acolo. Îi îndemn pe cei interesați să citească acel articol. Sînt destul de sigur că dacă am reuși să realizăm măcar jumătate dintre ideile pe care le-am promovat acolo Iașul ar putea să devină în patru-opt ani cu adevărat capitala culturală a României.

Scurtă biografie

George Pleșu s-a născut și a copilărit în Iași. A urmat Liceul „C. Negruzzi” și a absolvit secția Bănci și burse de valori din cadrul Facultății de Economie și Administrarea Afacerilor a Universității „Alexandru Ioan Cuza”. Ulterior, a urmat cursurile unui program MBA în International Management în Anvers (Belgia). Deține un master în Management cultural absolvit în Barcelona (Spania) și a studiat timp de șase luni Istoria artei contemporane la Manchester Metropolitan University (Marea Britanie). În plus, a început un doctorat în Istoria artei, pe care l-a întrerupt din cauza implicării în diverse proiecte culturale.

A predat timp de trei ani „Management cultural” studenților de la Masterul de Filosofie Aplicată și Management Cultural de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.

Din 2011 este manager de proiect al Asociației Culturale AltIași. În octombrie 2019 a deschis Art + Design, prima librărie cu carte de artă, arhitectură și design din Iași.

Sursă cover foto: www.facebook.com