Lui Tudor Luchian nu-i place cind Craciunul tine doua saptimini si oamenii isi irosescvremea  in van. In Texas a invatat ca stiintei trebuie sa i te dedici intru totul. Din acest motiv a infiintat a Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi, in 2003, primul laborator de Biofizica si Fizica Medicala unde isi petrece majoritatea timpului. Impreuna cu echipa sa a pornit in cautarea leacului pentru cancer. Dar fiindca pina acolo mai este cale lunga, acesta isi paveaza cariera cu articole ce-si gasesc locul in reviste cotate ISI. Si mai nou, cu un premiu de „Cercetatorul anului”, primit pe 2 noiembrie a.c., la Gala Premiilor in Educatie.

Ati pornit o lupta impotriva cancerului in laboratorul dumneavoastra de cercetare.

Este prea mult spus ca am pornit o lupta impotriva cancerului. Noi suntem un grup mic din Iasi care realizeaza  experimente, simulari in cercetarea fundamentala privitoare la elaborarea mecanismului de actiune a unor biomolecule specifice, peptide antimicrobiene si peptide citotoxice care ar putea sa aiba potential pentru terapia cancerului. Munca noastra nu este finalizata printr-un medicament. Acest rol il are o companie care preia rezultatele cercetarii fundamentale si le implementeaza intr-un proces la fel de dificil, la fel de time-consuming. Timpul mediu dintre primul rezultat al cercetarii fundamentale si pana la aparitia unui medicament pe piata poate sa fie intre 10 si 15 ani. Incercam sa intelegem cum anume asemenea peptide isi exercita efectul distructiv asupra unor membrane a caror compozitie este similara cu a celulelor canceroase. Rezultatele noastre trebuie sa fie publicabile in reviste de cotate international. Daca rezultatele, fie ele aici sau in Boston, nu sunt acceptate de comunitatea stiintifica internationala care are standarde extrem de ridicate ,atunci nu ai relevanta. Suntem extrem de bucurosi atunci cand reusim sa accedem in jurnale cu standarde mari care ne recunosc aportul calitativ si original.

Cum s-a nascut acest laborator?

Am inceput in 2003 cand m-am intors din Statele Unite ale Americii. Practic laboratorul l-am demarat cu doctorul Loredana Mereuta. A fost construit din mers. Cand am venit in Iasi nu exista nimic din ce exista acum. Pe parcurs, am avut norocul unor studenti la fel de buni , pasionati, muncitori si dedicati care si-au facut masteratul, doctoratul in acest laborator:doctor Alina Asandei, doctor Roxana Chiriac, doctor Aurelia Apetrei si cel mai nou membru Irina Schiopu. Acestia sunt oamenii care au facut munca de cercetare sub conducerea mea.
Sunt multumit ca am facut tot ce depindea de mine, omeneste posibil pentru ca acest laborator sa ajunga asa cum este acum. Evident ca cineva din alta tara ar putea spune:ai facut foarte mult sau foarte putin. Stiind exact modul in care am creat stiinta cu acest copii, spun ca mai mult decat am realizat acum, nu se putea. Noi nu suntem un laborator cu o istorie de 10, 50 de ani.

„Pentru mine a fost sink ori swim”

Ati lucrat intr-un laborator din Texas. Ce secrete ati „furat” de acolo?

A fost o experienta unica in Texas pentru ca inainte de asta am fost in laboratoare din Austria, Grecia, Ungaria. Texasul m-a coplesit prin seriozitatea pentru activitatea depusa si prin religiozitatea  muncii dusa pana la extenuare nu pentru ca cineva iti impune lucrul asta ci pentru ca asa se intampla de obicei in stiinta de calitate internationala. Craciunul dura o jumatate de zi. In Romania Craciunul dureaza doua saptamani. Oamenii simteau ca trebuie sa munceasca pentru ca nu se puteau decupla mental. Il intrebam pe seful meu de atunci: de ce isi impune un asemenea program draconic pentru ca era profesor, avea toate atuurile sociale si financiare? Nu-l mai forta nimic sa munceasca in asemenea fel. Raspunsul a fost simplu: „ in momentul in care noi luam o pauza, competitia tripleaza eforturile”. Noi trebuie sa fim in fata competitiei. Si inainte de Texas aveam o pasiune pentru stiinta, dar acolo mi-am acutizat-o. Interfatand cu oameni de asa buna calitate, iti schimbi modul de a fi si de a-ti face meseria. Cu asta m-am molipsit de acolo.

Doctoratul l-ati dat in Austria. A durat doar trei ani. In Romania de atunci ar fi durat….

Eu am terminat doctoratul in ‘97. In perioada aceea, in Romania, un doctorat ar fi durat oriunde intre cinci si sapte ani. Cand am ajuns in laboratorul din Graz,  Austria, mi s-a spus foarte clar: „finantarea ajunge pentru trei ani. La finalul celor trei ani de zile tu, Tudor Luchian, vei avea publicatiile cu acea calitate care sa iti dea dreptul sa porti titlul de doctor. Ai doua variante: Ori termini in trei ani, ori nu”. Aceasta posibilitate de a termina in trei ani a fost dublata de existenta posibilitatii legale. Acum in Romania sistemul iti permite ca in minim trei ani sa iti finalizezi doctoratul. Atunci, sub patru ani, chiar daca ai fi fost gata, de facto, cu acea teza, nu stiu daca sistemul ti-ar fi acceptat sa publici o teza de doctorat. Si acolo existau oameni care isi finalizau doctoratul in sapte, in opt ani. Diferenta dintre mine si ei era ca ei aveau finantarea care sa le permita acest lux. Eu nu am avut-o. Pentru mine a fost „sink ori swim” („inoti sau te scufunzi”).

Ati simtit aceasta constrangere, ca roman?

Pentru mine a fost ceva natural, a fost o alta experienta de viata si o alta provocare. Nu cred ca m-am indoit vreodata de sansele mele de succes. Apreciez ca lucrurile sunt mult mai usor de indeplinit cand 99 % din succes depinde doar de tine. Si in acel moment nu aveam niciun fel de problema. Aveam un laborator pus la dispozitia mea pentru a-mi desfasura o activitate stiintifica de prestigiu, echipamente si consumabile. Totul era redus la cat de mult eram dispus sa sacrific din timpul meu, din viata mea personala, din sarbatori. Seful meu avea o vorba: „cei care au esecuri, sunt experti in a gasi motivatii.” Din pacate, asta nu conteaza. Lumea te judeca pentru rezultate, nu dupa argumentele pe care le gasesti in favoarea esecurilor tale.

„Este periculos sa spui ca un medic este un guru”

Care este mentorul dumneavoastra?

Am avut sansa de a avea mai multi mentori: Mircea Sanduloviciu, profesorul Popa de la Iasi, de la Fizica, seful meu din Australia David J. Adams, profesorul din America Hagan Bayley, Wolfgang Schreibmayer, fostul meu conducator de doctorat din Graz, si Petre Frangopol. Niciunul nu a fost perfect. Dar de la aceste persone am invatat lucruri legate de profesie si de viata: cum sa fii un bun om de stiinta si un om integru.

Cit din fiinta dumneavoastra investiti in ceea ce faceti?

Cariera mea este din pacate sau din fericire, viata mea. Si cand ma duc acasa continui siragul de idei, continui munca la proiecte. Nu e un sfat pe care l-as da oricui. Sfatul pe care il aud cel mai des este sa iti desparti viata profesionala de cea sociala. Daca nu as face ceea ce fac, nu stiu cum m-as mai putea regasi social.

Daca raciti ce faceti, va trati singur sau mergeti la medic?

Ma duc la medic. Prin natura profesiei mele, inteleg probabil mult mai bine decat altcineva cum functioneaza medicamentele, cat de important este un diagnostic correct dat, cat de important este un plan de tratament. Insa primul lucru pe care il fac este sa ma duc la un medic de calitate. In al doilea rand, am invatat sa ma informez. In aceste problematici este periculos sa spui ca un medic este un guru. Insa a devenit o parte a naturii mele sa ma informez din alte surse complementare si atunci experienta mea profesionala ma ajuta mai repede sa gasesc raspunsuri. Merg in baze de date specific e in care vreau sa vad cu ochii mei side-effects ale unui tratament, sau contraindicatiile. Asa cum spunea Ronald Reagan:„Better safe than sorry”.

„Patriotismul nu se impune, nu se invata, cel mult se cultiva”

Unele lucruri le spuneti mai bine in limba engleza decat in romana. Sunteti patriot?

Sunt patriot, dar nu patriotard. Pentru mine patriotismul nu este un cuvant, ci o stare de spirit. Esti patriot atunci cand esti dispus sa faci sacrificii, sa intaresti resursa umana sau materiala a unui grup din care faci parte, a unui stat si atunci cand simti ca este datoria ta sa faci acest lucru. Prietenii ti-i poti alege, iti poti alege masina dar nu poti sa iti alegi parintii si tara in care traiesti .Nu cred in patriotismul platit, in aceste manifestari patriotarde. Defilam de Ziua Nationala sau ne amintim de eroii acestei tari o singura data pe an. Ne uitam la drapelul tarii o data sau de doua ori pe an pentru ca atunci este pus in fata noastra. Asta nu e decat o moda sociala de a combina placutul cu utilul. Patriotismul nu se impune, nu se invata, cel mult se cultiva. Cel mai bine se „invata” patriotismul in America, prin exemple. Americanii isi idolatrizeaza eroii.De ce ? Pentru ca aceia sunt eroi veritabili.

Au eroi mai buni decat ai nostri?

Un erou este un erou. Nu pot sa spun ca americanii au eroi mai mari, dar in mod sigur au eroi mai multi. Insa dincolo de numar, este vorba de maniera in care ii respectam pe acesti oameni. Nu am intalnit in Romania aceeasi dorinta si aceeasi pasiune pe care o pun americanii. Cel mai mult ma doare cand vad in Iasi acele persoane mici ,sfrijite, acei batrani, fosti eroi de razboi pe care ii identifici ca fiind eroi numai prin acel ecuson din piept. Ii vezi in tramvai cum stau in picioare, sau in statii cu acele haine ponosite, cu acele mijloace materiale restranse. Nu stiu daca asta are de a face cu cinstirea eroilor.

Care au fost eroii copilariei dumneavoastra?

Eu nu am fost copilul care ramane cinci minute in locul in care il lasi. Mama mea isi dadea mai mult de jumatate din salariu ca sa imi cumpere truse de navomodelism, electronice. Am avut uneori succesul teribil sa o conving sa ma lase sa petrec mai mult timp cu aceste pasiuni decat cu efectuarea temelor zilnice. Evident ca eram strunit. Insa datoria pe care am simtit-o de mic a fost sa o fac sa fie mandra de mine.

Adelina Fulga