„Am 13 zile de cand spun «Romania, trezeste-te!», de cand umblu cu tricolorul legat de spate si imi cant saracia pe strazi. Nu sunt nici suporter, nici vanzator de covrigi la 2 lei bucata, nici agresor care ataca jandarmi sau reporteri  de teren. Sunt eu, ala din multime, cu fesul negru tras pe ochi si obrajii inghetati de frig. Cum as putea fi altfel daca e inceput de an, e criza economica si presedintele declara ca nu poate sa demisioneze nici in ruptul capului? Pentru ca mai are de stabilit ,«legatura de incredere» cu oamenii si pentru ca in restanta de dialog a ramas si premierul. Cu alte cuvinte, cer paine si mi se dau cereale cu fulgi de ovaz. Cer loc de munca si mi se promite o legatura sentimentala. Nu stiu daca anonimatul si  lipsa care se lasa deopotriva ca niste riduri  peste mine,  imi permit sa judec in vreun fel trocul. Eu raman in Piata chiar daca s-au terminat fasolele cu carnati si ma bucur ca discursul presedintelui imi confirma pozitia.«Suntem acolo unde trebuie».

Ma plang numai de-o studentie teoretica si  neterminata sau de-un viitor personal. Dar la urma urmei, am o pancarta pe care am invelit-o cu celofan ca sa nu o ude ninsoarea. Pe ea mi-am scris mesajul meu de viata si de moarte cu sentimentul camilpetrescian ca eu nu pot vorbi onest decat la persoana I. Si chiar daca partenerul meu de revolutie a spus mai degraba «ciumpalaci» decat, «romani», eu m-am adresat mie insumi cu propriile citate: Ioane, ti-au cazut tichetele de tren din buzunar!”

Adelina Fulga

***

Topirea protestelor.

Cand toata lumea credea ca iarna si-a luat cojoacele si ca urma sa se mute intr-un loc mai tropical, fulgi mari si pufosi au inceput sa se asterne pe strazile agitate. Vantul si frigul au facut un pact, s-au decis sa fie de partea iernii si sa ii faca pe toti oamenii sa se imbrace cat mai gros.

Din ce in ce mai putini ca numar si infofoliti din cap pana in picioare, ascunzandu-se sub caciulile, palariile sau glugile de la haine, oamenii nu mai simteau nimic. In privirea lor se vedea doar fum in timp ce ochiul de sticla le spiona fiecare miscare. Cand ochiul de sticla se fixa asupra lor, vacarmul de afara nu putea egala furia si focul din interiorul lor. Aruncau cu forta vocii, aburii sperantei si asa cu fiecare strigat inaltat spre cer, iarna se topea. In maini tineau citatele dreptatii nespuse pana acum si revolta inabusita. La sfarsit de zi, pietele goale plangeau dupa eroii lor, iar camerele de luat vederi si reprterii tanjeau dupa un bis. Nu aveau nevoie de lampa lui Aladin pentru ca a doua zi, cu fiecare tipat de „Jos!” protestatarii din pietele Romaniei ajungeau mai „Sus!”, ramane insa intrebarea, al cui sus?

Adriana Danila