Cutreier în sus și în jos pe Lascăr Catargi. E strada mea preferată din Iași, cu toate casele ei pline de povești pe care nu le știu, dar le simt prin ușile de lemn încărcat de vreme, prin ferestrele înnegrite și fațadele care poartă doar amintirea unor timpuri mai liniștite. Se întunecă. Mă opresc să admir un pîlc de violete crescute în curtea unei case care pare de mult abandonată. Vorbesc la telefon: mi-e teamă să intru. În spatele pereților acoperiți de iederă și lumini, mă așteaptă un tărîm necunoscut. Știu că voi fi intrusă.

Nu greșesc. După ce îmi fac curaj să intru în curte la „Retro”, pe scări mă întîmpină barmani și toți clienții care erau înăuntru înainte de șapte seara. „La șah?”, mă întreabă unul din ei. Ezit. N-aș vrea să mă dau de gol că îmi amintesc doar cum se mută unele piese. „Da, la șah”, răspund, sperînd că nu s-a simțit că am stat să mă gîndesc.

Ușa se deschide și intru în cafeneaua mea dragă, pe care am văzut-o în fiecare anotimp. Aici am tăiat torturi, am vărsat cafele și am făcut multă, multă gălăgie. I-am trecut pragul de zeci de ori, dar nu mai seamănă cu locul pe care îl știam. Toate luminile sînt aprinse și fiecare masă e acaparată de vedetele serii: tabla de șah și ceasul. Unii clienți intră și sînt nedumeriți de priveliște. De la bar li se răspunde senin. „E miercuri, e seară de șah!”.

Prima încăpere e aidoma unei sufragerii. Lumina caldă se revarsă peste mesele deja pregătite. Jucătorii își îndeasă gecile în cuierul care se sprijină pe sobă. Candelabrul cu flori din sticlă groasă veghează peste cele șapte mese care își așteaptă în liniște jucătorii. În jurul fiecărei table sînt cel puțin trei scaune cum avea și bunica în bucătărie cîndva: simple, de lemn, cu spătarul subțire curbat. Cele 12 ceasuri așteaptă tăcute pe mese. Șapte, șapte. Atîtea minute are la dispoziție fiecare jucător să prindă piesele celuilalt în capcană.

Ca acasă, în sufrageria din Copou

Doi băieți se așază în centru, se fac comozi. Unul bea o bere, celălalt, o cafea. Fură startul competiției: încep un joc amical. În jurul lor se aude tot mai des: „Nume? Rating?”. Sînt organizatorii, asaltați de participanții care trebuie introduși în sistem cît mai repede. „Înainte de eveniment, avem mereu cinci – șase oameni înscriși online. Cei mai mulți nu se înscriu. Ei știu că or să vină, dar eu nu știu. De fiecare dată, în ziua evenimentului, mă gîndesc: dacă vin șase oameni, ăsta e finalul… Pe la 19.10, vin vreo 15-20 de oameni și îmi revin. Sînt prea multe emoții la mijloc, mă consum prea mult și aș vrea să mă detașez”, avea să îmi explice Călin, organizatorul, mai tîrziu. Și așa se și întîmplă. După ora 7, apar, pe rînd cei de-ai casei. Nu se grăbesc, știu că partidele nu încep niciodată la fix. Se salută, fumează împreună în fața cafenelei, pe scările prost luminate. Locul e al lor. Vorbesc, ca întotdeauna, tot despre șah: își povestesc ultimele meciuri în toate detaliile și spun, uneori rușinați, că nu s-au mai antrenat cine știe ce.

Înăuntru, meciul are deja spectatori. „Sufrageria” verde cu versuri pictate pe pereți e animată de grupul adunat pe lîngă jucători. David, singurul copil din cafenea, nu-și găsește locul între oamenii mari care privesc cu mult interes schimbul de piese. E prima dată cînd vine la seara de șah. Nu îi e teamă, totuși, să înfrunte adversarii cu mult mai multă experiență.

Idee de import, de la Edinburgh la Iași

În mijlocul tuturor e Călin Gheorghiu. Serile de șah au fost ideea lui. „Am făcut facultatea în Scoția și acolo era un club de șah foarte fain, în Edinburgh. Era și loc cultural, și oleacă de muzeu, veneau și turiști. Avea o istorie lungă, dar era și în prezent un vibe fain acolo. Cînd m-am întors în Iași, am zis că aș vrea și aici așa ceva. Inițial, voiam să fac o cafenea tematică, în care lumea să joace șah, dar nu e chiar practic”, îmi povestește. Toți participanții s-au obișnuit cu el, e „motorul” întregului eveniment. Fac multe glume împreună, au aproape un an de cînd se cunosc. A devenit o rutină frumoasă să se întîlnească în fiecare miercuri. Jucătorii care termină meciurile vin să îi spună scorul și se pierd în discuții despre momentele crîncene dinainte de șah mat. Călin e maestru FIDE, al treilea cel mai înalt titlu din ierarhia în șah, din 2015, cînd și-a sărbătorit și majoratul. Îmi spune cum, ca mulți dintre cei veniți să joace, s-a apucat de șah de la 5 ani. Majoritatea amintirilor lui sînt legate de tablă și piesele alb-negru.

Ca la un semn, oamenii încep să se așeze la mese. La început, adversarii sînt aleși aleatoriu. Fiecare scanează un cod QR ca să afle cu cine joacă. Nicio masă nu arată la fel. Nou-veniții au emoții, dau peste piese. Unii au strategii proprii, pe care le repetă mereu, alții sînt relaxați și se distrează experimentînd. Între cei mai mulți adversari se lasă o liniște apăsătoare care se sparge doar după șah mat. După zeci de minute de concentrare, rîd, se amuză de greșelile făcute și reiau meciul de la zero. Refac pe tablă momentele care le-au dat cele mai mari bătăi de cap și își dau sfaturi. Nu pot fi altfel decît confuză. Sînt tot mai puțin convinsă că vorbim aceeași limbă.  

La cererea publicului

După vreo zece minute, pe rînd, jucătorii se ridică de la mese. Muzica răzbate cu greu peste rumoarea care se creează. Barul se aglomerează. Barmanii fac cafele una după alta, scot beri și sucuri de la frigider în fugă. Nu au mult timp la dispoziție să servească 20 și ceva de clienți. Rundele au un ritm propriu, nescris. După ce se termină partidele de la toate mesele, toată lumea ia o pauză de cîteva minute. Jucătorii se întorc la mese cînd își termină discuțiile începute la țigară sau așteptîndu-și comanda de la bar.

Între runde, mi-e mai ușor să povestesc cu Călin despre cum a început totul. „Aveam plăcerea asta, mai mult vorbeam despre proiect decît îl puneam în aplicare. M-a împins un prieten de la spate, a insistat să sun la Retro. Dacă era după mine… Nu vreau să deranjez, sînt mai fricos. Prima oară, am zis să facem odată la două săptămîni, dar apoi a fost cerere să fie săptămînal. Oamenii voiau, nu ne așteptam. Credeam că o să fie mai natural procesul, dar e un efort doar să mențin evenimentul. Acum am făcut peste 40 de ediții și planurile sînt mari. Am văzut că merge și m-am gîndit că se poate face și în alte orașe. S-ar putea, pentru un public care nu prea e băgat în seamă: șahiștii adulți.”

În fiecare miercuri, se joacă șase runde. Cu cît jocul progresează, ajung la aceeași masă cei mai buni, cu un rating (numărul de puncte acumulate prin cîștigarea meciurilor sau prin remiză) asemănător. Competiția devine mai strînsă. În ultimele runde, se lasă liniștea tot mai des. Se mai aud doar muzica, parcă prea tare pentru o seară de șah, scîrțîitul podelelor vechi și piesele mutate pe tablă cu încredere. Nu mai îndrăznesc să intru între mese, să urmăresc vreun joc. Simt că aș strica vraja care s-a pus peste șahiști. „E complementar, joci ce nu ești. Dacă ești mai blînd în realitate, vrei să fii mai agresiv în joc”, îmi explică și Călin. Azi sînt în număr par participanții, nu trebuie să joace și el ca să completeze setul.

Mă bucur că are timp să mă introducă și pe mine în lumea de care e atît de pasionat, dar pe care eu nu o cunosc aproape deloc. Îl întreb despre oamenii care vin aici, care, chiar la o primă vedere, sînt destul de diverși. Sînt aproape numai bărbați, dar e o diversitate evidentă cînd vine vorba de vîrstele lor. De ce ar mai continua să vină aici un începător, cineva care nu are experiența competițiilor? „La șah, dacă nu progresezi, te plictisești să faci aceleași greșeli. Nu vor prea mulți să devină profesioniști, dar vor să învețe alte scheme, să fie mai enjoyable jocul. Publicul pe care l-am targetat fără să ne dăm seama sînt cei care joacă online. Șahul online a avut un boom în perioada pandemiei. Mulți s-au apucat atunci și nu aveau cu cine să joace fizic. Ne zic că sînt obișnuiți să joace pe telefon, e o perioadă de ajustare după ce văd tabla așa de mare.”

Și era una-ntre șahiști

În următoarea cameră, cea mov, o găsesc pe Mălina. Are 23 de ani și e kinetoterapeut. E și singura fată care joacă în seara asta. Mă așez la masa unde urmează să joace. Mi-e teamă că o incomodez, dar s-a obișnuit să aibă spectatori. Îmi povestește că și ea joacă tot de la 5 ani. S-a bucurat să găsească un loc plin de oameni care au aceeași pasiune. Cînd vine și celălalt jucător, conversația noastră se încheie abrupt. Din gesturi, Mălina înțelege că adversarul ei e nou-venit. Îi spune cum funcționează ceasul. Dau mîna. E un gest protocolar, ca la competiții. Nu toți jucătorii îl respectă. Mălina îl face, totuși, la fiecare partidă. Știe să se calibreze în funcție de adversar. Îi iartă scăpările, dar îl atenționează. „Vezi că e șah”. Lui îi ia mult să se gîndească după ce trec de mutările de deschidere. Ea își aranjează meticulos piesele lîngă ceasul electronic dintre ei. Pionii la pioni, regina, calul și-un nebun. Le pune la linie și uită de joc pentru cîteva momente.

După ce cîștigă runda, îmi spune mai multe despre comunitatea care s-a format aici. „Îmi place atmosfera, socializăm, mi-am făcut cunoștințe. Sînt pauzele astea între jocuri care îți oferă posibilitatea să mai mergi de la o masă la alta, să intri în vorbă. Dacă nu ai subiect de conversație, nu știi despre ce să vorbești, poți oricînd să te legi de partidele de șah”, îmi explică puțin rușinată, cu un surîs inocent pe chip. Nu pot să nu mă leg și de „elefantul” din cameră. Nu e ciudat să fii aproape mereu singura fată care se „luptă” cu atîția băieți? „Surprinzător, nu m-au intimidat niciodată. Mă așteptam să mă simt ciudat. Prima dată cînd am venit, chiar nu era nicio fată. Acum, tot mai vin, din cînd în cînd. Am și jucat cu fete, nu e o diferență foarte mare. Băieții sînt mai analitici la șah, cel puțin. Fetele (care vin ocazional, n.r.) nici nu sînt la un nivel așa înalt, băieții care vin de mult timp sînt la un nivel foarte profi. Și reacțiile lor din timpul jocului diferă, fetele sînt mai expresive.”

„Șahul nu e niciodată la fel”

E trecut de zece seara cînd se încheie meciurile. David, copilul blond pe care l-am remarcat de cînd am venit, joacă o partidă de departajare pentru locul al treilea. Lavinia, prietenă cu cei care se mai ocupă de organizare, scrie diplomele. Îmi arată mîndră cum a făcut designul pentru sezonul de primăvară. E studentă la Pedagogie și ajută cu organizarea evenimentelor de șah pentru copii din zona rurală, la „Pionii regelui”, un ONG de profil. Pînă să se termine și ultima rundă, începe, de plictiseală, un joc cu George. El vine aici de prin octombrie. Îi place că are unde ieși miercuri seara, în mijlocul săptămînii. Joacă și el de cînd era mic. I se pare ceva logic, la care nu te poți plictisi niciodată. „Serile sînt cam la fel. Șahul nu e niciodată la fel. Mi se pare challenging. Nu e un joc pe calculator pe care, odată ce l-ai terminat, trebuie să-l iei de la capăt și să faci aceleași lucruri. Poți avea miliarde de partide.”

David pierde meciul, dar e încurajat de toți. Cei mai mari îl învață să glumească atunci cînd pierde, să nu îi pară rău. A ajuns, totuși, pînă la final. Călin a uitat cablul pentru microfon acasă, vorbește fără. Ne-am adunat toți înapoi în camera verde, pentru premiere. Ca în fiecare săptămînă, le mulțumește celor de la Retro Cafe pentru găzduire „și celor de la bar, că încă ne mai suportă”. Sînt premiați separat șahiștii de-ai casei și cei care au venit pentru prima dată. Unul dintre nou-veniți dă motive de glume cu înălțimea sa: „… e rocada mare aici!”. Jucătorul care a pierdut toate meciurile primește diploma de „cam-pion”, devenită deja o tradiție. Pentru încurajare, vine la pachet cu un antrenament privat cu Călin. „În istoria evenimentului, totuși, nu a vrut nimeni să îl facă. Cred că nu știe lumea ce înseamnă un antrenament de șah, poate cred că îi pun la alergat, nu știu…”, îmi explica mai devreme.


„S-a simțit ca o mică familie”

Premierea se încheie cu poza de grup. Fug dintre ei ca să nu apar în cadru, deși mă strigă, să stau și eu. Abia încap cu toții, înghesuiți: se urcă și pe scaune, se așază pe jos. Mă uit la imagine dinspre bar și simt căldura ciudată pe care și-o transmit între ei. E miercuri, s-a lăsat întunericul de mult. Nu mai trec nici tramvaie, vîntul scutură florile copacilor cufundați în noapte. Îmi amintesc ce mi-a povestit Călin, ușor nostalgic. „Între Crăciun și Anul Nou trebuia să avem o pauză, dar am zis să încercăm, poate oamenii sînt singuri, să vedem cum merge. Au venit, a fost plăcut, s-a simțit ca o mică familie.” Admir 30 de oameni care și-au făcut prieteni din „adversari” și sufragerie primitoare dintr-o cafenea mică, ascunsă între case.

Se sting, treptat, luminile, dar parcă nimeni nu vrea să plece. Cîțiva băieți se încăpățînează să spună glume, chiar dacă barmanii abia așteaptă să închidă. Pun mîna pe clanță, nu știu prea bine ce mi s-a întîmplat în ultimele ore. N-o să mă mai confrunt cu starea asta prea curînd. Mă oprește vocea unuia dintre cei care m-au tot invitat să joc. „Să știi că îmi datorezi o partidă!”. Zîmbesc, răspund pe același ton amuzat, și ies. Cînd mă uit în spate, din poartă văd un loc care pare nemuritor. O casă în care n-ai ghici că se ascunde, în fiecare miercuri, o „familie” cît toate piesele de pe tabla de șah.