Viata lor e presa. Adulmeca cu nesat paginile ziarelor, asa cum miros jurnalistii subiectele. Isi petrec ziua printre stiri, reportaje, interviuri si le vand oamenilor ceea ce ei se asteapta sa primeasca. Stiu ce e „apetisant”, ce e „plictisitor”, dupa „cum se da” o anumita publicatie. Ei nu au nevoie sa citeasca ziarele, stiu cat cantareste fiecare dupa maruntisul pe care il primesc zi de zi.

„Mirosul de tiparitura e ca cel de placinta”

Punctual, in fiecare dimineata la ora 5, Dumitru Eremia, un bacauan de 60 de ani uscativ, se inchide intr-o camaruta mica, intunecoasa, ascunzandu-se printre ziare. „Trebuie sa vina presa locala”, ma lamureste el stand in usa in timp ce isi aprinde tigara. „Astazi vad ca intarzie. Se intampla rar, o fi patit ceva soferul ori au intrat in greva gazetarii si n-au mai scris”, spune razand sanatos la gandul ca cei ce umplu paginile ziarelor ar putea sa-si ia liber pentru o zi. Nea Mitica, asa cum il striga apropiatii, vinde ziare de 15 ani. La inceput a facut-o din nevoie, dupa cum recunoaste: „Aveam familie numeroasa: patru copii si o sotie casnica si fusesem concediat de la fabrica Letea. Traiam din mila vecinilor, iti spun mai aveam putin si ajungeam sa intindem mana.” Batranul intrerupe firul povestii cand masina cu ziare opreste. Se indreapta sprinten catre ea il salute pe sofer, dupa care il mustra zambind: „Tinere, ti-a ramas ceasul in urma?” Soferul ingana niste scuze si ii inmaneaza marfa. Batranul primeste plin de consideratie teancurile de ziare si le cara inauntru, adulmecand cu nesat mirosul de tiparitura. „E miros de tiparitura, il cunosc asa bine, e ca mirosul de placinte din casa mamei, care iti starneste amintiri”, spune in timp ce despacheteaza coletele, aruncindu-si curios privirea pe prima pagina.

„Te simti important, desi ramai un simplu vanzator de ziare”

Nea Mitica deapana amintiri cu repeziciune, ca si cum ar vrea sa treaca ar vrea sa-si stearga din memorie istoria unui „asa a inceput totul”. „Am gasit un anunt ca ar angaja un vanzator la chiosc. De cum m-au vazut m-au refuzat, pentru ca eu nu am o statura care sa-mi permita sa car si in plus nu stiu contabilitate si o sa ma incurc la bani”. Mana destinului, cum ii place sa creada i-au facut sa se razgandeasca si sa-l primeasca. De atunci nea Mitica nu si-a mai cautat alt rost. Si-a luat rolul in serios, creandu-si o retea de clienti fideli.

In jur de ora 7 soseste si presa centrala, iar batranul o primeste constiincios si incepe a o aseza pe taraba: „Cunosc gusturile oamenilor, de aceea asez ziarele care au vedete pe coperta si unul din asta mai serios. Stiu eu bine ce se cumpara, dar iti zic sunt unele dintre ele apetisante, altele greoaie, ca sa nu mai vorbesc de cele plictisitoare…simpla maculatura”, explica vanzatorul gesticuland abudent, cu siguranta unui fin cunoscator.

Dupa „atitia ani de presa” nea Mitica iti poate face in cateva cuvinte caracterizarea fiecarei publicatii si mai mult decat atat iti poate si recomanda ziarul potrivit sau pe cel mai interesant al zilei. Reviste de frumusete, ziare de scandal, ziare sportive si „reviste din alea”, cum le spune el publicatiilor pentru barbati, ziare cu politica multa, financiare sau pentru oamenii cu carte, fiecare isi are inregistrat specificul in memoria batranului. Daca ajungi in fata lui este imposibil sa nu te convinga a cumpara macar doua publicatii. Pe un ton cald, aproape parintesc si intr-o pretinsa conversatie cu el insusi, prezinta un titlu clientului: „Ce nu face cutareascu, daca are ban”. De cele mai multe ori vinde, dar si refuzurile le primeste tot cu un zambet.

La sfarsitul programului analizeaza vanzarile, se incrunta daca se incurca in calcule, iese din chioscul intunecos aprinde cu  nerabdare tigara si-mi spune: „Asta e, zi de zi vinzi hartoage, de maldarul de ziare depinde salariul tau. Ajungi sa tii la ele, aflii primul ce a miscat pe langa tine si la un moment dat te simti important, desi ramai un simplu vanzator de ziare”, conchide nea Mitica indreptandu-se spre statia de autobuz.

Bicicleta se cumpara din hartii

La aproape 13 ani, Marian si-a gasit deja o meserie: vanzator ambulant de ziare.  E mic de statura si firav la trup, abia de il zaresti printre masini: „De la 7.30 vin in strada ca circula mai multe masini si cumpara ziare de la mine. Soferii ma mai cunosc si imi zic Marinica. De doi ani sunt prezent zilnic aici, doar daca ma imbolnavesc lipsesc, dar eu ma imbolnavesc rar ca sunt calit” isi incepe povestea pustiul. Marinica nu are decat patru clase, parintii nu au bani sa-l tina la scoala. „N-am mai mers la scoala de mult timp. Intrasem pe a cincea, dar nu pot sa mai merg ca parintii n-au bani pentru toti cinci sa ne poarte la scoala”, povesteste copilul cu vocea ingrosata de regret.

Voia sa se faca inginer, dar acum are alta meserie. Cand vorbeste despre munca si asuma priceperea unui experimentat. „La inceput vanzatorii de la chioscuri se uitau la mine ca la un hot sau vagabond. Nu aveau incredere ca o sa le aduc banii si ziarele ce raman”, imi zice copilul cu un zambet larg pe chip. Primea doar cateva exemplare, dar seriozitatea si punctualitatea lui i-au facut pe adulti sa-i dea lui Marinica atatea ziare cate poate duce. „Mai sunt trei ca mine care vand ziare pe strada. Ei sunt mari si am inteles ca nu reusesc sa vanda cat mine” zice multumit copilul. Veniturile din aceasta meserie nu sunt mari, iar pustiul nu poate pretinde un salariu. „De primit, primesc cate 10-20 de RON zilnic de la soferi. Daca imi intind un leu nu mai cer restul. Bani de la patronii chioscurilor primesc doar la sfarsitul lunii, vreo 70 RON. In rest vanzatorii mai imi aduc haine si mancare de pe la copiii lor”.  Marinica se opreste brusc si imi spune pe un ton jucaus: „As vrea sa-mi iau o bicicleta din banii mei… Eh, stiu ca dureaza, dar decat sa fur sau sa cersesc mai bine fac un ban cinstit”.

Nu stie despre ce e vorba in ziarele pe care la vinde, insa stie sa le promoveze. Cand in intersectie nu mai e rentabil, se muta pe trotuar si striga: „Ia ziarul la 1 leu!, iar in cazul in care politia il alunga, copilul pleaca pe moment si se intoarce indemnand in soapta de data asta trecatorii sa cumpere presa. Intrebat cum se descurca preia acelasi ton matur, serios. „Am patit sa fiu batut de oamenii strazii sa le dau banii, ca asa e in strada daca nu esti de-al lor. Eu merg seara acasa la Blagesti nu dorm pe marginea drumului. De obicei daca sunt atacat tip, ma zbat si sunt oameni care intervin sau cheama politia si scap”,  isi incheie povestea pustiul.

Nu ma lasa sa plec fara sa-i dau bani pentru un ziar. Pentru el, indiferent de ce publicatie ar fi vorba, presa e de un leu.

Raluca Borceanu