Pe Gheorghe Andrei l-am intalnit intr-o zi de duminica. Dadea de mancare pasarilor si celor doi catei din ograda. Tocmai ce venise de la biserica: camasa alba, bine calcata, scoasa peste pulover, pantaloni si caciula de miel brumarie. Peste poarta, m-a intrebat cine sunt. Bucuros ca vreau sa scriu despre „olarul Gheorghe Andrei”, m-a primit in batatura lui.

In camera mica si calduroasa, pe marginea sobei stau asezate, ca la o expozitie, ulcioare de diferite modele, pline cu lapte. „Se prinde mai repede”, imi explica mos Gheorghe. „Uita-te numa’ oleaca aici! Cu canite de astea am fost eu la targul de la Cucuteni, unde am luat premiul cel mare. Am vandut ulcioare ca astea ca painea calda.” Ochii lui albastri sunt blanzi si jucausi. Din vorba in vorba, batranul se deschide ca o carte. In sat este indragit de toti oamenii, nu e unul cu care sa nu vorbeasca. Are 74 de ani si este ultimul olar din satul Poiana, comuna Deleni. Toata viata lui doar oale a facut, a scormonit dealurilor din imprejurimi si a carat, cu spinarea, lut galben.

„Nu s-a facut nimeni boier din olarit”

Traieste impreuna cu sotia sa, Maria. „Ne-am vazut mai intai la claca si ne-am placut, apoi mama mi-a zis sa ma duc dupa el, ca avea casa facuta, cu banii pe care ii castigase. Eu i-am ascultat sfatul„, imi spune tanti Maria. Ea era mana lui dreapta, il ajuta la batut lutul, la decorat si chiar il insotea pe la targuri.

Gheorghe Andrei nu a avut in viata lui carte de munca. Acum, batranii traiesc din pensia de CAP a sotiei si din putinii banuti pe care ii mai fac din vanzarea ulcelelor. „Este greu azi, nu mai dau oale ca alta data. Vara, cand merg vacile la imas si dau mai mult lapte, mai vine cate o vecina sa cumpere cate un ulcior, ca nu mai au in ce pune laptele, in restul anului e greu. Nu s-a facut nimeni boier din olarit, insa grauntele din pod nu mi-au lipsit niciodata si asta nu e lauda”, spune batranul, aplecandu-se sa mai puna un lemn in soba.

Meseria cu care s-a hranit o viata a invatat-o de la cel mai batran mester din satul Poiana, mos Chiforica, inca din clasa I. „Mos Chiforica era un om de viata, ne strangeam in jurul lui mai multi baietani. Il priveam mirati cum invartea roata si facea ba un ulcior, ba o oala mai mare. Mergeam acolo cu alti trei frati de-ai mei”, isi aminteste olarul. Primele oale le-a vandut la targul de la Frumusica. „Le-am pus in doi saci si am pornit pe jos cam vreo zece kilometri. Am cstigat banuti frumosi, cu care m-am innoit. Acasa mama m-a luat la rost. Matusa cu care am fost la targ m-a laudat si m-a pus sa-i arat ce mi-am luat si banii care mi-au mai ramas. Era multumita ca-mi puteam castiga singur o bucata de paine„, povesteste batranul, cu mandrie.

„Cu facutul oalelor am ajuns om de vaza in sat”

Batranul imi povesteste cum a fost cu oalele pentru sarmale, cu care a castigat concursul de la Cucuteni. „M-am pregatit pentru concurs cu o luna inainte pantru ca primarul de atunci m-a chemat la sfat si mi-a spus sa nu fac satul de rusine acolo unde ma voi duce”, imi explica olarul. Mestesugul olaritului are cateva reguli: lutul trebuia sa fie galbui, in cuptor trebuie sa pui doar lemne de plop, pentru ca ard mai usor. „Iesise o frumusete, nu alta. Treaba cu floricelele o facea sotia. Am mers la targ am fost premiat, am vandut oalele pentru sarmale foarte repede si m-am intors in sat. A doua zi, m-a chemat primarul, care m-a felicitat la o masa campeneasca. Cu facutul oalelor am ajuns om de vaza in sat, am fost eu toata viata murdar de lut, dar cand ieseam in lume ma respectau toti”, povesteste mos Gheorghe.

Dintre cei trei copii ai sai, nici unul nu a dorit sa invete de la el tainele olaritului. „Fetele sunt mai firave, iar baiatului nu i-a fost drag, s-a dus la oras”. De trei ani de zile, in fiecare vara, in luna august, Gheorghe Andrei este invitat de seama la Tabara de Creatie de la Parcul Poiana, organizata de preotul din sat, pentru a-i invata pe elevi mestesugul. „In ziua de azi, tineretul ar muri de foame daca ar trai din facutul oalelor. Cine mai cumpara oale? E o rusine sa mananci din ele, lumea s-a civilizat!„.

Elena Margheoalei