În corpul H al Universității „ Alexandru Ioan Cuza” din Iași, dincolo de o ușă de lemn, pierdut printre rîndurile unei lucrări de arheologie, îl poți afla pe academicianul Victor Spinei. Pentru acesta, istoria este pasiunea care îi acaparează fiecare zi. Deși prima sa dragoste, perioada neolitică, nu a fost domeniul în care a activat, perioada medievală i-a deschis porțile către descoperiri arheologice nemaiîntîlnite pînă atunci. De curînd a fost onorat să ocupe funcția de vicepreședinte al Academiei Române, funcție ce-i ocupă mare parte din timp. Nu uită însă să facă loc în viața sa marilor muzicieni, pe care-i ascultă cu sufletul, nu cu urechea.

Cine sau ce a reușit să vă insufle pasiunea pentru istorie?

Pasiunea pentru un domeniu nu se realizează instantaneu, ci în decursul timpului, prin contacte cu diverse paliere ale vieții. Nu aș putea spune că ex abrupto mi s-a deșteptat o pasiune pentru istorie. Lecturi diverse m-au apropiat de această sferă și un rol important l-a avut profesoara mea de istorie, de la Liceul „Costache Negruzzi” din Iași, Ludmila Carasievici. Aceasta m-a ajutat să înțeleg că istoria nu reprezintă doar o adunătură de date, ci constă în elemente mult mai diverse din domeniile economic, cultural, religios.

Avînd în vedere că de la o vîrstă fragedă ați rămas fără sprijinul patern, cum ați reușit să umpleți lipsa tatălui?

În destinul meu, un rol foarte important l-a jucat mama. Într-adevăr, tata a murit secerat de tuberculoză, o boală imposibil de vindecat în acea perioadă, cînd eu aveam doar trei ani jumătate. Mama este cea căreia îi datorez tot ce am realizat în decursul vieții. Deși nu avea resurse deosebite, a încercat să-mi cultive pasiunea pentru istorie, asigurîndu-mi tot ce era necesar pentru studiu. Aș putea spune că mi-a fost alături în tot ce am întreprins, sprijinindu-mă în fiecare moment. Veniturile erau extrem de reduse, cu atît mai mult că, refugiindu-ne din Basarabia, am venit doar cu o cantitate redusă de resurse, de bunuri, majoritatea rămînînd acolo. În timp, am reușit să păstrez doar două icoane, ca simbol al vechii descendențe.

Mari nume din istorie au făcut parte din familia dvs. Pasiunea pentru cunoașterea istoriei vine din sînul familiei?

Nu aș putea spune că noi trebuie să ne motivăm activitatea doar prin prisma strămoșilor; nu avem nici un merit că aceștia au fost de o calitate deosebită, ci trebuie să dovedim urmașilor că am făcut ceva bun și nu să ne împăunăm cu merite ce nu le avem.

„Dezvoltarea autarhică, fără legături cu lumea înconjurătoare este foarte păgubitoare pentru oricine este în domeniul umanist”

În ce fel v-a afectat cariera represiunea comunismului?

N-aș putea spune că regimul mi-a cauzat daune esențiale în devenirea mea ca cercetător, ca profesor. Însă, din cauza ingerințelor politice, evident că nu mi-am putut derula activitatea în parametrii normalității. Foarte multe dintre plecările în străinătate pentru studiu nu mi-au fost aprobate, astfel că am fost nevoit să renunț la diferite invitații pentru documentare. Nu aș putea să fiu totuși extrem de critic, fiindcă, față de alți colegi, am obținut dreptul de a pleca, beneficiind de schimburile interacademice în fostele țări comuniste.

Cum v-au ajutat în carieră bursele și stagiile de documentare din țări precum Germania, Franța, SUA, Spania, Polonia, Grecia sau Italia?

Prezența în locuri de mare fervescență culturală a fost benefică pentru însăși formarea mea ca specialist. Dezvoltarea autarhică, fără legături cu lumea înconjurătoare, este foarte păgubitoare pentru oricine este în domeniul umanist și nu numai, pentru că îți singularizează perspectiva. Un om de cultură este paralizat, dacă nu are conexiuni cu lumea din afară. Cele mai numeroase burse și invitații de documentare le-am avut din Germania și opțiunea mea pentru această țară nu a fost una întîmplătoare. Nemții sunt pe primul loc în domeniul arheologiei, avînd institute în foarte multe locuri dincolo de granițele germane. De asemenea, sînt foarte interesați și de spațiul românesc, realizînd, în ultimul timp, unele expediții arheologice de anvergură, care sînt benefice atît pentru ei, cît și pentru noi. În aceste echipe de cercetare se pregătesc tineri care învață metodologia de săpătură și cea de conservare a vestigiilor. Nu mai vorbesc de bibliotecele germane, care sînt extrem de bine dotate cu literatură științifică.
În afara unei burse, am mers aleatoriu în perioada comunistă în Germania pentru a studia, iar după Revoluție am fost în fiecare an în centre importante ale țării, precum Berlin, Frankfurt sau München și în multe alte localități, unde am avut posibilitatea să mă documentez, avînd în vedere faptul că domeniu de care mă ocup are nevoie de o deschidere mai largă. Izvoarele care fac referire la românii din perimetrul cronologic al secolelor VIII-XIV sînt puțin numeroase și trebuie investigate surse diverse pentru a trage o concluzie clară. Astfel de surse se găsesc și în bibliotecile românești, dar într-un număr limitat. Nu doar Germania mi-a oferit această perspectivă, am avut șansa de a merge frecvent și în America, Anglia, Austria, dar și-n China, Israel, Turcia. În America am avut oportunitatea de a lucra în biblioteci de prim rang, la Harvard sau Washington. Deci, această extindere de orizont mi-a fost benefică.

Într-un interviu ați declarat că prima dvs. dragoste a fost perioada neolitică. Ce v-a atras cel mai mult la această perioadă?

Cînd am devenit student la Facultate de Istorie din Iași, un contact cu multe repercusiuni a fost cel cu profesorul Mircea Petrescu Dâmbovița, directorul Institutului de Istorie și Arheologie, mai tîrziu devenit academician. O personalitate a științei noastre, cu foarte multă considerație și dincolo de fruntarii (n.r. – frontiere). Vreme de cinci ani l-am însoțit ca student practicant la săpăturile de la celebra așezare Cucuteni, săpături pe care el le-a preluat după mulți ani de la primele investigații făcute, după Primul Război Mondial, de arheologul german Hubert Schimdt. Le-a continuat însă, la alți parametri, folosind o metodologie nouă, legată de explicarea unor fenomene ce au în vedere evoluția culturii Cucuteni.
Săpăturile de la așezarea Cucuteni au fost unele dintre cele mai importante care s-au înterprins în România postbelică, fiind o așezare celebră, încă de la sfîrșitul secolului al XIX-lea, caracterizată prin descoperiri de ceramică de o calitate deosebită, o ceramică care nu avea termen de comparație în Europa perioadei respective. Multe din problemele care se puneau la Cucuteni, legate de aceste descoperiri deosebite m-au fascinat, dar aici își făceau ucenicia foarte mulți studenți și tineri. Astfel, după ce am terminat facultatea, fiind angajat la Institutul de Istorie și Arheologie, profesorul Mircea Petrescu Dâmbovița mi-a propus să mă ocup de perioada medievală timpurie, care era foarte văduvită în privința surselor scrise și arheologice. Pe moment nu am fost foarte încîntat să părăsesc domeniul neoliticului, dar, în timp, am realizat că opțiunea profesorului a fost judicioasă. Mi-a oferit un cîmp de lucru dificil, dar lucrurile dificile îți oferă și un grad enorm de satisfacție, atunci cînd le traversezi cu bine.

„Aceste cercetări m-au obligat și la investigații de ordin interdisciplinar”

Ați luat parte la zeci de săpături arheologice în zone precum Iași, Dăbîca, Cucuteni, Grivița, Băiceni. Care a fost cea mai importantă descoperire a dvs.?

Am înterprins numeroase săpături arheologice, îndeosebi în Moldova, unde am avut și calitate de responsabil de șantier. Perioada de care mă ocup este văduvită de izvoare scrise, iar din acest motiv cercetarea arheologică este obligatorie. Perioada medievală, înainte de a începe eu cercetările arheologice, a fost puțin descoperită, neoferindu-i-se prea mare importanță. Mi-e greu să spun care ar fi cea mai importantă descoperire, pentru că este vorba despre un ansambu de descoperiri care se completează una pe celălaltă. Poate mai importante au fost cele din așezări precum Bîrlălești, Bîrlad sau Siret, care a fost și a doua capitală a statului moldovenesc. Aici am descoperit complexe de locuire cu elemente specifice, precum ceramică, piese din metal, unelte, arme, podoabe. De asemenea, am întreprins săpături în mai multe necropole ale secolelor XIII-XIV-XV, unde se reflectă mai multe aspecte care nu se găsesc în așezări, cum ar fi ritul de înmormîntare, tradiții conservate extrem de bine. Aceste cercetări m-au obligat și la investigații de ordin interdisciplinar, colaborînd în mod constant cu fizicieni, chimiști, antropologi sau biologi. Acest lucru s-a datorat faptului că într-o necropolă este foarte important să descoperi numărul bărbaților, al femeilor, a dimensiunii cutiei craniene, care îți vorbește, de multe ori, despre originea respectivilor, precum și vîrsta la care se înmormîntau strămoșii noștri.

Ați fost numit cetățean de onoare al orașului dvs. natal, Lozova, iar una dintre străzi vă poartă astăzi numele. Ce a însemnat și ce înseamnă pentru dvs.?

Într-adevăr, am avut cinstea să fiu ales cetățean de onoare, totodată dîndu-se numele meu unei străzi, lucru pe care eu totuși nu-l găsesc prea fericit. E bine să se aștepte decesul unei persoane, pentru a fi dat numele unei străzi, unei școli, unui stadion, cum se întîmplă. Cultul personalității care este reliefat de o astfel de numire nu-l găsesc firesc, chiar dacă în cazul respectiv am beneficiat de o gentilețe a consătenilor.

Printre pasiunile dvs. se numără literatura, arta și muzica. Cum cultivați aceste pasiuni?

Am avut multe pasiuni în decursul timpului, dar, prin firea lucrurilor, munca de cercetare și cea didactică m-au obligat să mă îndepărtez de acestea. Nu poți să te ocupi de prea multe; dacă faci asta, este posibil să neglijezi latura strict profesională. Dar din multe pasiuni pe care le-am avut, păstrez și astăzi dragostea pentru literatură, artă și muzică. În ceea ce privește literatura, din păcate parcurg destul de puțină, pentru că abia reușesc să acopăr lecturile din domeniul istoric. În privința atașamentului pentru artă, cînd merg în străinătate mai ales, nu uit niciodată să văd marile muzee, chiar dacă le-am vizitat de zeci de ori uneori, cum e cazul la Berlin, la Viena, unde merg frecvent. Mai atașat sînt de muzică, muzica clasică, cea de operă, pe care o ascult în fiecare zi, după amiaza, cînd munca nu mă copleșește. Atunci îmi pun un CD de Richard Wagner, Gioachino Rossini sau Richard Strauss. Această pasiune mă relaxează și-mi oferă și o liniște sufletească deosebită.

„Doresc să înființez în străinătate mai multe institute românești de cercetare”

Anul trecut ați fost numit vicepreședinte al Academiei Române. Cum ați primit acest titlu?

Este o responsabilitate onorantă și datorită căreia pot face lucruri pe care nu aș fi putut să le realizez în altă ipostază. Am fost opt ani director la Institutul de Arheologie, am încercat să demarez nenumărate proiecte naționale, dar nu am reușit. Prin poziția pe care o am acum la București le pot realiza. Doresc să înființez în străinătate mai multe institute românești de cercetare, cum există deja la Roma sau Veneția. Am în vedere în următoarea perioadă înființarea altor cinci – șase astfel de institute, unde să se pregătească tinerii în mod constant, cu burse acordate de stat, descoperind izvoare noi despre trecutul nostru.
De asemenea, am și alte proiecte, de ordin editorial, pentru realizarea unor lucrări de sinteză din toate domeniile, care să oglindească potențialul științei românești din matematică, chimie, fizică, istoria artei, muzică, istorie, etc. Acestea urmează să fie publicate sistematic în limba română și mai apoi dublate în limbi de circulație.

Sînteți membru, președinte, vicepreședinte, șef de departament și director la diferite instituții și organizații din țară și din străinatate. Cum vă împărțiți timpul între meserie și familie?

Este adevărat că acumulez mai multe responsabilități, iar acest lucru mă face, uneori, să-mi neglijesc familia, soția mea luîndu-mi atribuțiile, tolerîndu-mă și sprijinindu-mă în tot ceea ce-mi propun să realizez. Ba chiar uneori, soția fiind filoloagă, mai aruncă o privire peste unele texte redactate de mine în grabă, făcîndu-mi mici sugestii stilistice.

Scurtă biografie

Istoricul Victor Spinei s-a născut pe 26 octombrie 1943, la Lozova, un mic oraș din Basarabia. A urmat Colegiul Național „Costache Negruzzi” din Iași, absolvind apoi Facultatea de Istorie a Universității „Alexandru Ioan Cuza”.
A fost director al Institutului de Arheologie din Iași. În prezent, este vicepreședintele Academiei Române (din 27 noiembrie 2015) și Profesor Emeritus al Facultății de Istorie din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.
A publicat un număr mare de lucrări științifice, cursuri universitare și volume cu tematică istorică. De asemenea, este membru în comitetele de redacție a unor reviste precum: „Arheologia Moldovei” (Iași, București), „Historia Urbana” (Sibiu), „Cercetări Istorice” (Iași), „Consemnări culturale” (Iași).

Sursa foto: www.opiniastudenteasca.ro