ILIE PINTEA: „Mama îmi spune adesea: «Dacă te aud transmițând la radio, știu că trăiești»”

Cum documentezi teroarea fără să cazi în capcana propagandei și de ce un reporter trebuie să fie doar rama, nu tabloul? Ilie Pintea, corespondent de război al Radio România în Afganistan și Ucraina, vorbește, în acest interviu, despre poveștile oamenilor întîlniți pe front, mecanismele comunicării strategice și limitele dintre informare și propagandă, despre prețul pe care îl plătește și despre riscurile pe care și le asumă un jurnalist pentru a fi martor la război. Și despre playlist-ul deja pregătit pentru propria înmormîntare, intitulat „Last Road”.

Prima interacțiune pe care am avut-o cu d-voastră a fost acum doi ani, în cadrul unui laborator la facultate, iar povestea care mi-a rămas impregnată în minte, determinîndu-mă să merg pe partea socială, pe latura umană și să caut povești de viață, a fost povestea Victoriei. Era vorba despre fetița ucraineancă născută într-un beci în timpul ocupației rusești. Ați spus atunci că victoria Ucrainei este cît se poate de reală, pentru că ați văzut unde s-a născut. Cum v-a ajutat această perspectivă umană să înțelegeți războiul? Ce v-a învățat ea despre oameni?

Eu m-am dus să văd războiul doar din perspectiva poveștilor, așa că după oameni m-am uitat tot timpul și după poveștile lor. Toate amănuntele legate de actualitatea zilnică a războiului făceau, sigur, subiectul știrilor pe care le transmiteam de acolo și care nu erau puține. Dar cred că dincolo de mișcările de trupe de pe front, de ce orașe au mai fost ocupate sau eliberate, celor de acasă le-ar fi rămas în minte poveștile oamenilor mai degrabă decît informațiile acestea care a doua zi puteau să nu mai fie valabile. Realitatea se schimba de la o oră la alta acolo, darămite de la o zi la alta.

Și atunci, avînd lecția Afganistanului, unde, la fel, colecționasem povești, m-am bucurat foarte tare să găsesc oameni dispuși să-și spună povestea și în Ucraina, și este mai simplu decît pare. Trebuie doar să fii sincer interesat de omul cu care stai de vorbă. În jurnalism există ritmul foarte alert al fiecărei zile, trebuie să fugi de la un eveniment la altul, de la o știre la alta. Și atunci poate nu neapărat că devii superficial în interacțiunea cu omul respectiv, dar nu ai timp efectiv să stai la poveste, să-i acorzi atenția necesară.

Am încercat, de cîte ori a fost posibil, să îmi iau timp cu oamenii, să intru cumva în povestea lor, să simtă empatie din partea mea, astfel încît să se deschidă și să spună povestea omului din fața lor, nu jurnalistului, nu microfonului. Acesta a fost lucrul cel mai important pentru mine. Asta fac și acasă, în munca mea de zi cu zi: încerc să mă conectez cu omul cu care stau de vorbă dincolo de faptul că el reprezintă o sursă de informare pentru mine. Cînd scrii reportaj, nu cred că se poate altfel. La știri e altceva. Să spunem că ești la o conferință de presă, într-un cadru formal – persoana zice ce are de zis, tu întrebi ce ai de întrebat. Dar în momentul în care lucrezi la o poveste, cu totul altfel se conturează lucrurile.

Și ce am învățat de aici? Smerenia. Mi se pare cea mai importantă lecție pentru oricine, cu atît mai mult pentru jurnaliști, pentru că meseria noastră este predispusă narcisismului și orgoliului, iar noi trebuie să ne ferim de lucrurile acestea. Fiecare om are etape în viață și descoperă la un moment dat, mai devreme sau mai tîrziu, că lucrurile nu sînt numai despre el. În momentul în care descoperi, ca jurnalist, că nicio poveste nu este despre tine, ci despre cei din fața ta, cred că ai cîștigat enorm.

Și în momentul în care faci pasul în spate și privești imaginea de ansamblu, îți dai seama că munca ta este doar o ramă care încadrează povestea. Îmi place foarte mult imaginea aceasta și eu chiar cred în ea: noi sîntem rama acelei povești, o ramă care poate să fie foarte elaborată, ca pentru un tablou renascentist, sau poate să fie foarte simplă, dar esențială pentru a pune povestea în valoare.

Cred că în clipa în care ajungem să luăm în serios lucrul acesta, și scriitura se așază altfel, și relația cu publicul se așază altfel, iar oamenii vor simți cu siguranță mult mai multă empatie față de povestea pe care o prezinți.

„Realitatea bate întotdeauna literatura, iar lucrul acesta mi se pare fascinant”

Ce anume face ca o poveste să nu rămînă doar bună, ci să devină cu adevărat remarcabilă?

Asta vine din instinct, în primul rînd, dar și întîmplarea joacă un rol decisiv. La povestea cu Victoria, despre care aminteai, n-am fi putut ajunge în vecii vecilor dacă doamna cu care am stat de vorbă și care ne povestea ce s-a întîmplat în beciul ei, devenit adăpost pentru o grămadă de oameni, n-ar fi scăpat, cumva accidental, această informație. Pentru ea nu era ceva ieșit din comun: „A fost o femeie aici care a născut”.

Instinctul tău de jurnalist trebuie să-ți spună pe loc unde e povestea. Poți, plecînd de la ceva aparent banal pentru toți ceilalți din jur, pentru cei direct implicați care sînt atît de conectați la evenimente încît nici nu mai disting detaliile, să-ți dai seama că acolo zace o poveste uriașă. Spre norocul meu și al lui Cristian Lupașcu, colegul care m-a însoțit în această deplasare și în toate celelalte din Ucraina, noi ne-am prins că acolo este o poveste. Și am făcut exact ce trebuie să facă orice jurnalist: am verificat-o, nu am luat-o de bună, pentru că părea prea frumoasă ca să fie adevărată. Am vorbit direct cu mama Victoriei, am făcut un apel video cu ea, ne-a trimis fotografii cu micuța. Noi doi am avut o expoziție la Muzeul de Artă din Cernăuți și, aproape de sfîrșitul primului an de război, am încercat să strîngem bani pentru Victoria. Din păcate, nu sîntem foarte pricepuți la strîngeri de fonduri și n-a ieșit campania așa cum ne propusesem, dar chiar îmi doresc enorm să ajung să o cunosc personal pe Victoria, care acum are patru ani.

Țin legătura cu foarte mulți oameni din Ucraina, personaje ale poveștilor mele. Mulți ne-au devenit prieteni și mi se pare fabulos să poți urmări o poveste în timp. Am făcut asta de cîteva ori; nu mi-a ieșit de fiecare dată, dar cînd am reușit, a fost o bucurie imensă să văd evoluția personajelor și să reiau firul narativ după un timp care a „copt” povestea.

Mama ei mai avea o fetiță al cărei nume începea cu litera „A” și pregătise pentru nou-născută tot un nume cu „A”. Dar a spus că, dacă s-a născut în contextul acela, a ales cel mai potrivit nume cu putință: Victoria. Mi s-a părut o alegere extraordinară, nu știu dacă profetică, poate e mult spus, dar o poveste atît de frumoasă din punct de vedere simbolic și uman, încît era păcat să nu o dăm mai departe. Și am spus-o ori de cîte ori am putut. În afară de reportajul pentru radio, am scris-o, a preluat-o HotNews la vremea respectivă și o repet la fiecare ocazie. Cînd sînt întrebat care este povestea cea mai marcantă, răspund că aceasta este. Avem și povești îngrozitoare din Ucraina, evident, dar prefer mereu să o spun pe aceasta, fiindcă mi se pare definitorie pentru oameni și pentru umanitate. Faptul că acea femeie a născut în condițiile acelea vitrege și a fost ajutată de sanitarul rușilor care luptau împotriva ucrainenilor chiar în satul ei, rămîne elementul uman definitoriu. Avem atîția scriitori în jurul nostru la FILIT (interviul a fost realizat în perioada Festivalului Internațional de Literatură și Traducere Iași, 21-25 octombrie 2026, n.r.) și fiecare ar fi putut așterne această întîmplare cu tot talentul de care e în stare, dar realitatea bate întotdeauna literatura, iar lucrul acesta mi se pare fascinant.

„Acesta a fost «mortul meu»”

Privind retrospectiv, poveștile pe care le-ați relatat au avut adesea o dimensiune umană, chiar luminoasă, în ciuda realității dramatice de pe front. Însă au existat și experiențe mai dure, îmi imaginez. Cum a fost contactul direct cu moartea, cu primul corp neînsuflețit, la prima deplasare în Afganistan?

În Afganistan, lucrurile au fost cu totul diferite față de Ucraina, pentru că acolo făceam parte dintr-o coaliție internațională, eram atașat unui batalion militar și funcționam într-un regim semicazon, adică mă supuneam acelorași reguli ca militarii. Înainte să ajung acolo, a trebuit să semnez o grămadă de formulare prin care îmi asumam o mulțime de obligații care îmi limitau cumva munca. A trebuit să fac acest compromis fără să renunț, evident, la obiectivitatea jurnalistică, dar erau reguli foarte stricte de securitate pe care eram obligat să le respect.

Interacțiunile cu civilii erau destul de limitate, în primul rînd pentru că nu puteai comunica fără translator, dar existau și norme culturale extrem de severe. Noi am nimerit de două ori în perioada Ramadanului, cînd musulmanii nu mănîncă și nu beau apă pînă la apusul soarelui. Erau afișe de un metru peste tot: „Nu beți apă de față cu ei, este considerat un gest profund nepoliticos”.

Că mă întrebai de primul corp neînsuflețit din Afganistan…singurul militar căzut în aceste cinci deplasări a fost Mădălin (Mădălin Sotica – a murit la vîrsta de 41 de ani în regiunea Kandahar, Afganistan, în urma unui atac cu mașină capcană care a lovit blindatul în care se afla o patrulă românească, n.r.). Acesta a fost „mortul meu”, dacă vrei să-i spunem așa, pentru că am avut o relație profundă cu el, deși nu am petrecut atît de mult timp împreună cum am petrecut cu alți prieteni vechi, însă mediul acela te leagă într-un mod cu totul aparte.

Cu Cristi Lupașcu (Cristian Lupașcu, jurnalist AGERPRES, corespondent de război, n.r.) sînt prieten tot din Afganistan. Ne-am cunoscut acolo, am rămas prieteni apropiați și în Ucraina am făcut toate deplasările împreună. Lucrurile acestea te leagă mai strîns decît ești legat de propriii frați, de exemplu, pentru că am trecut împreună prin încercări limită. Știm că ne putem baza unul pe celălalt în absolut orice condiție. Aș merge cu el oriunde pe planeta asta, știind că siguranța mea e în mîinile lui și invers. Mediul de pe front sudează conexiuni extrem de puternice.

Revenind, Mădălin a reprezentat o pierdere personală uriașă, așa cum am afirmat mereu, și de la el a pornit tot ce a urmat legat de Afganistan: expozițiile, albumul și volumul memorialistic.

Înainte să ajung în Afganistan, am citit temeinic despre istoria Afganistanului. Trebuie neapărat să ții cont de aceste elemente, pentru că, pe de o parte, ele te ajută să te integrezi mai bine în cultura locală și, pe de altă parte, dacă faci gesturi neînțelese, riști să provoci instantaneu reticența sau chiar ostilitatea oamenilor.

V-ați confruntat vreodată direct cu astfel de ostilități?

Nu, am avut norocul să dau doar peste oameni buni și nu am întîmpinat probleme cu cei cu care am dorit să vorbesc. Cred că entuziasmul meu sincer i-a molipsit și pe ei, pentru că se vedea limpede că eram ca un copil la cofetărie. Eram extrem de încîntat de tot ce descopeream și teribil de curios de orice detaliu – de la ce fac militarii în timpul liber, pînă la felul în care se prepară ceaiul afgan, de care nu scăpai la nicio întrevedere.

Acolo, cum ajungeai, te așezau pe covor și începeau să aducă platouri cu fructe și ceai. Poate nu aveai chef de ceai, poate paharul nu era cel mai curat, poate puneau zahăr și tu erai diabetic, dar trebuia să conștientizezi cît de sacră este ospitalitatea pentru ei și să te integrezi cu respect în această cultură.

Nu am avut incidente de securitate cît am stat acolo.

„Un război se cîștigă, în primul rînd, cu arma informației”

La recenta conferință organizată de Asociația Studenților Jurnaliști din Iași ați menționat că în Afganistan ați avut o oarecare libertate, deși erați atașat trupelor militare, în timp ce în Ucraina ați fost mult mai restricționat de regulile și procedurile impuse. Pe de altă parte, într-un alt interviu spuneați că ucrainenii au fost extrem de bine organizați încă din prima săptămînă: puneau la dispoziție fixeri, suport logistic, echipament tehnic și organizau regulat conferințe de presă. Cum evită jurnalistul să cadă în capcana mașinăriei de propagandă?

Aceasta este chiar tema cercetării mele de doctorat, pentru că m-am confruntat încă din prima zi cu fenomenul propagandei. Dar trebuie să înțelegem un lucru esențial: propaganda nu este în sine ceva rău. Cuvîntul apare pentru prima dată în jurul anului 1500, în textele iezuiților – Congregatio de Propaganda Fid, desemnînd pur și simplu promovarea credinței. Mi-am susținut lucrarea de disertație la masterat pe brandingul de națiune al Ucrainei, axat pe ideea de rezistență, și am aprofundat aceste mecanisme. Termenul a fost asociat exclusiv cu o conotație negativă abia la începutul secolului al XX-lea, cînd a început să definească acțiunile politice manipulative. De atunci propagandă = rău.

În realitate, fiecare țară aflată în conflict este obligată să recurgă la o doză de propagandă. Nu are cum să evite acest lucru. Au făcut-o exact așa cum trebuia și ucrainenii, și rușii; aici nu există distincții între propagandă bună și propagandă rea, este propagandă și atît. Însă felul în care s-au organizat ucrainenii este pur și simplu de manual. În primul rînd, au conștientizat din prima clipă cît de crucială este comunicarea în cîștigarea unui război modern și cît de important este controlul narațiunii în cadrul comunicării strategice. Au înțeles că structurile militare clasice nu dețin specialiști în comunicare de masă, așa că au atras lîngă ei profesioniști din societatea civilă.

Cu ocazia cercetărilor pentru lucrarea mea de master, am descoperit existența structurii denumite „PR Army”. Aceștia sînt specialiști de top în publicitate din marile agenții ucrainene care, chiar în primele zile de război, s-au mobilizat din punct de vedere profesional pentru a livra exact ce știau să facă mai bine în sprijinul efortului național. Au derulat campanii globale fabuloase în acești patru ani de război, de la billboard-uri instalate în marile metropole ale lumii pînă la panourile din Times Square. Este un fenomen fascinant de studiat – au așezat comunicarea strategică pe aceeași treaptă cu efortul militar din tranșee.

Dar pînă să aflu toate detaliile din culise, eram deja reporter pe teren. Am ajuns în Ucraina în prima săptămînă de conflict și ce m-a frapat încă de la început a fost că, în timpul călătoriei, vedeam panouri publicitare uriașe care nu aveau reclame la detergenți, ci mesaje puternice de mobilizare și înrolare. Gîndește-te: în prima săptămînă de război! Te întrebi pe loc: cum au reușit o asemenea logistică atît de repede? Știau dinainte? Aveam să înțeleg ulterior că ei aveau exercițiul comunicării de criză încă din 2014, de la anexarea Crimeei, moment pe care ei îl consideră debutul real al conflictului. Au avut inclusiv un minister dedicat comunicării strategice, o structură pe care nu am întîlnit-o în alte state europene. În primul an de război, comunicarea Ministerului Apărării era gestionată de tineri de treizeci și ceva de ani, cu stagii profesionale făcute la Apple și în mari corporații internaționale, care au aplicat toate tehnicile moderne în acest aparat de război. Primeam zilnic update-uri de la Ministerul Apărării – și primim și în prezent – cu infografice impecabil realizate, în care se menționa „astăzi am ucis atîția ruși, am distrus atîtea tancuri, am doborît atîtea aeronave”. Din punct de vedere deontologic, ca jurnalist nu poți prelua aceste date ca fapte sigure, pentru că nu le poți verifica din surse independente. Am și declarat lucrul acesta. Ulterior am recurs la surse deschise (OSINT – procesul de colectare, extragere și analiză a datelor din surse publice, accesibile oricui în mod legal și etic, n.r.) prin care puteai corela și proba aceste date.

Un exemplu concret a fost contraofensiva de la Harkov, la trei luni și jumătate de la invazie, cînd s-a anunțat distrugerea unei întregi divizii de tancuri în mai puțin de 24 de ore. Vorbim de un eveniment militar masiv, pe care nu îl puteai relata doar pe baza unei declarații oficiale. Am găsit surse deschise care procesau imagini din satelit actualizate la 24 de ore, în care puteai compara unde trecuseră tancurile ieri și unde zăceau distruse sau dispersate a doua zi. În felul acesta am putut verifica faptele. Mi s-a părut esențial să nu mă transform într-o simplă portavoce a Ministerului Apărării și să verific informația prin orice mijloc accesibil.

Propaganda era exercitată inclusiv de oamenii simpli, uneori fără să realizeze. În prima deplasare, absolut toți interlocutorii, fie că discutam cu un învățător de școală gimnazială, cu guvernatorul regional sau cu un militar, își încheiau dialogul cu același mesaj: „Închideți cerul!”. Era formula de început a războiului, repetată de la președintele Zelenski pînă la ultimul cetățean, prin care cereau NATO securizarea spațiului aerian al Ucrainei pentru oprirea bombardamentelor. Oamenii integraseră organic acele elemente de comunicare strategică.

Mi se pare în continuare o lecție de urmat, iar această dinamică am corelat-o cu o discuție din Afganistan purtată cu un colonel militar care comanda o structură de „operații psihologice”. Denumirea sună misterios, dar acțiunile lor erau exact de această natură: administrau un post de radio local și tipăreau o revistă distribuită în zeci de milioane de exemplare dedicată alfabetizării, într-o țară în care peste 90% din populație era analfabetă. Cînd l-am întrebat la ce folosesc aceste eforturi colosale, mi-a spus o vorbă pe care nu am uitat-o niciodată: „Un război se cîștigă, în primul rînd, cu arma informației”.

Am regăsit această doctrină aplicată cu maxim succes ani mai tîrziu de către ucraineni, care rămîn campioni absoluți la comunicare strategică. Uită-te cum au gestionat crize interne majore: cînd au izbucnit scandalurile uriașe de corupție la Kiev legate de oameni din anturajul lui Zelenski. În loc să mușamalizeze anchetele, cum probabil s-ar fi procedat la noi, le-au făcut publice chiar ei. Important este și cine spune primul povestea.

În Ucraina, radioul și televiziunile s-au unificat încă de la debutul invaziei. Cum evaluați această decizie?

Da, din prima zi de război a fost instituită acea structură media unică, o platformă comună de emisie, decizie aspru criticată încă de atunci de organizațiile media independente din Ucraina, din Europa și din întreaga lume. Autoritățile au motivat măsura prin starea de război și prin necesitatea de a stopa penetrarea știrilor false și a propagandei inamice. Rămîne un subiect deschis dezbaterii dacă a fost sau nu o decizie corectă.

Pentru public și pentru principiile democratice, probabil că nu este bine. Pluralitatea vocilor este indispensabilă într-o societate sănătoasă. Pe de altă parte, privind din perspectiva unui stat aflat sub asediu, unde știrile false puteau fi promovate prin intermediul mass-media sau al rețelelor sociale, probabil a fost considerată o măsură obligatorie. Dar rămîne, totuși, o temă deschisă și discutabilă. 

„Dacă pierzi contextul, riști să interpretezi greșit realitatea”

Din experiența dumneavoastră, cum se profilează raportarea ucrainenilor la cultură și limbă? În interacțiunile mele am observat un patriotism extrem de accentuat, materializat adesea prin refuzul de a vorbi altă limbă în afara celei materne.

Eu nu am întîlnit această respingere directă în interacțiunile cu refugiații din România, deoarece am comunicat întotdeauna prin intermediul unui translator. Însă patriotismul de care amintești l-am sesizat pregnant pe teren, uneori cu accente naționaliste chiar. Totuși, insist mereu că orice fenomen trebuie analizat riguros în contextul său istoric. Dacă pierzi contextul, riști să interpretezi greșit realitatea.

Patriotismul și naționalismul ucrainean au rădăcini istorice adînci și motivații care, privite prin prisma istoriei Ucrainei din secolul al XX-lea, pot fi justificate, pînă la un punct. Dacă ignori această memorie colectivă, îi poți cataloga drept naționaliști, reticenți la orice influență externă. Dacă ții cont de asta, le înțelegi reflexul defensiv.

Pe de altă parte, războiul a produs un fenomen istoric: i-a unit pe ucraineni împotriva unui agresor comun. Societatea ucraineană avea numeroase fracturi interne: peste 20 de minorități entice, minoritatea rusă fiind cea mai numeroasă, neînțelegeri istorice și disensiuni sociale, inclusiv tensiuni legate de comunitățile românești din vestul Ucrainei. Războiul a uniformizat aceste asperități și i-a determinat pe toți să facă front comun împotriva invadatorului rus. Refugiații care au ajuns în România și cu care am interacționat au o poveste comună: au fugit din calea bombardamentelor pentru că nu aveau altă opțiune. Mulți încearcă să-și refacă viața aici, învață limba română și caută să se integreze, alții trăiesc știind că șederea este temporară și se vor întoarce la casele lor sau că vor pleca în altă țară. Fiecare duce povara dezrădăcinării. Vorbim de cîteva milioane de refugiați peste granițe și de aproximativ 10 milioane de strămutați intern. Aproape cît întreaga populație a României! Oricum am privi-o, este o tragedie uriașă. Este cu adevărat nevoie de empatie pentru a înțelege că acești oameni încearcă să conserve ce le-a mai rămas neatins. Poate limba și cultura reprezintă nucleul identității lor.

„Adică ce, noi sîntem mai fraieri?”

Cînd nu poți ajunge fizic în linia întîi, dar ești dator să aduci publicului imaginea frontului, pornind de la mărturia unui soldat, cum lucrezi deontologic cu acea mărturie și cum o transmiți mai departe?

Abordarea mea a fost întotdeauna să fac jurnalism nemijlocit, la fața locului. Mi-a și ieșit de vreo două ori… de mai multe ori. Nu chiar la modul în care am vrut eu, pentru că în fiecare deplasare am încercat să pătrundem tot mai adînc. La un moment dat, orașul Bahmut devenise epicentrul războiului și mi-am propus cu orice preț să ajungem acolo. Țineam legătura cu ofițeri din armată care ne-au sprijinit enorm logistica în zonă, însă trebuie înțeles că pătrunderea în Bahmut nu era doar periculoasă, era de-a dreptul sinucigașă. Războiul din Ucraina se bazează masiv pe tehnologie modernă utilizată intensiv de ambele tabere, iar orice mișcare vizibilă devine instantaneu o țintă. Noi nu am înțeles pe deplin această realitate din prima clipă. Am insistat în toate modurile posibile. Ajunseserăm la trei kilometri de Bahmut și eram extrem de frustrați că nu sîntem lăsați să facem reportajul plănuit în tranșee. Pînă cînd colonelul care ne însoțea ne-a spus: „Vreți să înțelegeți de ce nu vă las?”. Și a făcut un gest pe care probabil nu ar fi trebuit să-l facă, dar a avut încredere în noi. Se conectase pe o aplicație securizată de comandă militară și ne-a arătat ecranul. Erau zeci de unghiuri filmate în direct din drone deasupra Bahmutului. Orașul părea mort, ca într-un joc video, fără nicio mișcare vizibilă la sol. Și ne-a spus: „Vedeți imaginile acestea? Exact aceeași imagine o au și rușii pe ecranele lor. În secunda în care ați traversat drumul deschis ca să ajungeți la tranșee, sînteți o țintă sigură”. Lucru întîmplat cu două zile înainte, cînd o echipă de jurnaliști americani încercase să înainteze cu un convoi umanitar de trei mașini, iar una dintre acestea fusese lovită. Din fericire au scăpat teferi, dar noi eram revoltați: „Băi, dar pe americani i-ați lăsat să intre și pe noi nu? Adică ce, noi sîntem mai fraieri?”. Ofițerul ne-a explicat că americanii forțaseră accesul pe cont propriu și că el refuză categoric să ne aibă pe conștiință.

Atunci am căutat soluția de compromis și am întrebat care era cel mai avansat punct în care putem ajunge în siguranță. Așa am ajuns în locul în care se efectua rotația batalioanelor, chiar în ziua în care militarii care luptaseră trei luni neîntrerupte la Bahmut erau înlocuiți. Acest schimb se desfășura în subsolul unei foste fabrici, într-un complex industrial abandonat. Ca să ajungem acolo, am traversat o zonă aflată sub tir de artilerie. Pe înregistrările noastre de ambianță se aud clar exploziile proiectilelor care trăgeau din ambele sensuri. 

Am procedat cum este cel mai corect într-o astfel de situație: am lăsat camera să meargă continuu în timp ce înaintam alături de militari. Era o vreme mohorîtă, absolut tot locul arăta ca un decor de film. Eram foarte fericit că am privilegiul profesional de a fi martor la acele scene și de a vorbi cu acei oameni. Am coborît în adăpostul improvizat, am stat de vorbă cu soldații care abia ieșiseră din infern și le-am ascultat mărturiile, am povestiti cu ei. Au fost însă militari pe care nu a fost nevoie să-i întreb nimic. Doar i-am fotografiat, am realizat o serie de portrete cutremurătoare. Nu e nevoie să adaugi niciun comentariu despre originea acelui om: îl privești în ochi, îi vezi fața secătuită cumva de viață și înțelegi instantaneu că nu are cum să aibă o poveste prea fericită.

Revenind la întrebare… acei oameni îți relatează propria lor experiență trăită. Publicul poate să-i creadă sau să se îndoiască. Oricum ai ambala povestea, pe cel convins că minți nu-l vei putea convinge niciodată. Datoria ta de jurnalist este să redai mărturia cît mai onest cu putință. Și, din punctul meu de vedere, cel mai corect a fost ca eu doar să introduc interlocutorul în context, să explic unde l-am întîlnit, cine este, din ce zonă provine și apoi și apoi îl las să spună el povestea.

Ne-au relatat fapte absolut îngrozitoare de pe front. Ne-au povestit cum rușii, de exemplu, minau cadavrele camarazilor căzuți, îi dezbrăcau de uniforme militare și îi atîrnau la vedere ca să pară civili uciși, iar cînd ucrainenii mergeau să-i recupereze, erau luați la țintă. A fost un război total acolo. Unul dintre combatanți îmi mărturisea că, la un moment dat, îi cuprinsese mila văzînd soldații ruși trimiși la moarte în valuri succesive, fără echipament de protecție: „Băi, ăștia vin la moarte, efectiv”, dar erau forțați să tragă pentru a supraviețui. Gîndește-te cît te dezumanizează o asemenea experiență: să-ți vezi camarazii căzînd secerați lîngă tine zi de zi!

Am documentat o dramă similară cu Adrian Medvedi, un etnic român din Cernăuți, a cărui poveste am urmărit-o pînă după ce a fost rănit și s-a întors acasă. Ne-a descris cum unitatea sa a rămas blocată în încercuire zile la rînd, fără scăpare, cu proiectile de artilerie care explodau la un metru de poziția lui și cu prieteni murind sub ochii săi fără a putea fi ajutați. Acestea sînt mărturii directe, de linia întîi. Dacă nici astfel de mărturii nu mai sînt crezute, atunci… nu știu.

„Este cumplit de frustrant să muncești pe brînci în condiții extreme și să nu poți valorifica materialul”

Ați pierdut vreodată materiale sau momente unice din cauza unor defecțiuni tehnice neprevăzute?

Oh, da! Am pățit lucrul acesta pentru prima dată în Afganistan, dar din vina mea exclusivă. Încercam simultan să înregistrez audio pentru radio, să filmez cu o cameră video și să fac fotografii – o greșeală pe care nu o recomand nimănui, pentru că făcînd trei lucruri deodată, ceva sigur va eșua. Am uitat pur și simplu să dau REC, deși eram ferm convins că filmez. Era un interviu de excepție cu un oficial militar de rang foarte înalt. La radio, scopul principal era vocea, pe care o aveam pe reportofon, dar intenționam să realizez și un documentar vizual.

Tot în Afganistan am mers cu un aparat foto și mai multe obiective. M-am trezit eu că vreau să fac o șmecherie… să schimb obiectivul în deșert. Evident că a pătruns praful acela fin. Nu l-am mai reparat și nici măcar nu era al meu.

Defecțiuni și erori se întîmplă inevitabil, însă din fiecare deplasare am învățat să-mi rafinez trusa tehnică – să nu mai car kilograme inutile și să am întotdeauna soluții de backup. În prezent folosesc microfoane profesionale, care înregistrează și intern. Dacă transmițătorul pierde semnalul sau reportofonul rămîne fără baterie, știu sigur că am sunetul salvat pe memoria capsulei. De asemenea, descarc și salvez absolut totul zilnic pe un SSD extern, pentru că într-o zonă de criză se poate întîmpla orice, se poate defecta laptopul, ți se poate fura rucsacul. Este cumplit de frustrant să muncești pe brînci în condiții extreme și să nu poți valorifica materialul. Am făcut la un moment dat un stagiu de pregătire cu un jurnalist strălucit de la BBC, care ne-a povestit cum a realizat odată un interviu neprogramat și absolut fabulos cu Regele Hussein al Iordaniei. A povestit totul entuziasmat, a ajuns în redacția din Londra unde colegii îl aplaudau în picioare, iar cînd au pus banda la redare… pățise exact ce am pățit eu: nu apăsase înregistrarea. A fost o dramă profesională irepetabilă, iar concluzia lui a fost: „Să nu faceți niciodată ca mine!”.

Cum vedeți statutul corespondentului de război în contextul actual, cînd pericolele de pe front cresc, iar atenția publicului scade?

Din păcate, redacțiile din România manifestă un interes tot mai redus pentru acest gen de jurnalism. În primul rînd, din considerente pur financiare: este o meserie extrem de costisitoare. Costă enorm să pregătești un om, să-l echipezi și să-l trimiți pe teren. Fiecare deplasare costă mii de dolari. Trebuie să plătești fixeri locali, trebuie să-ți asiguri combustibilul în condiții de criză acută, cînd prețurile explodează, trebuie să găsești cazare în locuri unde cererea mare a ridicat tarifele sau ești nevoit să dormi pe la localnici. E scump.

Dacă vorbim de lumea civilizată, acolo polițele de asigurare plătite pentru fiecare reporter ajung la zeci de mii de euro. Am întîlnit în Kiev jurnaliști străini care ne umileau, pur și simplu, prin resursele pe care le aveau la dispoziție. Un singur reporter avea în spate o echipă de 12 persoane, securitate privată permanentă, la fel și paramedic, fixer la dispoziție 24 din 24 și mașini blindate. Singura responsabilitate a acelui jurnalist era să scrie și să pună întrebări. Noi, în schimb, eram și reporteri, și șoferi, și operatori, și tehnicieni, făcînd absolut totul pe cont propriu, ceea ce devine crunt de epuizant. Redacțiile din România nu pot să investească în așa ceva. Mass-media publice – Radio România, TVR, Agerpres – au fost cele mai prezente pe frontul din Ucraina de la declanșarea invaziei, dar și aici ritmul a încetinit semnificativ din cauza scăderii interesului editorial. Pur și simplu nu-i mai interesează sbiectul. De ce să nu recunoaștem acest lucru?

„Cei cu adevărat curajoși nu sîntem noi, cei care plecăm spre linia frontului, ci familiile care rămîn acasă și ne așteaptă”

În prezent, mai sînt jurnaliști români în zonele de conflict?

Practic nu mai este nimeni în mod permanent. Se mai deplasează sporadic, strict la evenimente punctuale. Ultima dată cînd am fost o echipă mai numeroasă s-a întîmplat în februarie, la marcarea a patru ani de conflict, cînd au trimis echipe Radio România, TVR, Agerpres și cred că Euronews România. În aceste zile (22 octombrie 2026, n.r.), singura echipă constantă în Ucraina este din Republica Moldova: Andrei Captarenco și Viorica Tătaru, autorii unui documentar foarte apreciat, „Drumul războiului”, care lucrează acum la partea a doua.

Dacă merită totuși? Din perspectivă profesională, categoric da, merită fără niciun dubiu! Dacă ești freelancer, cum este Mircea Barbu, și găsești redacții capabile să-ți finanțeze relatările, bravo ție! Să pleci însă pe cont propriu doar ca să postezi relatări pe Facebook, nu știu dacă își permite cineva pe termen lung. Dar dacă îți permiți, din nou, bravo ție! Du-te, fă-o!

Sfatul meu, în primul rînd, este să-și găsească motivația corectă. De ce vrei să faci asta? Motivațiile pot fi extrem de variate. Poți dori să devii faimos, să audă lumea de tine, să-ți impresionezi prietenii sau, cum se întîmplă uneori, te-ai certat cu partenera și vrei să mori într-un mod eroic. Apropo de moartea asta, „romantică”, ea există doar în literatură. Dacă îți găsești motivația corectă, abia atunci găsești și drumul spre povestea ta.

În al doilea rînd, trebuie să stăpînești impecabil contextul. Cînd pleci undeva, trebuie să te documentezi exhaustiv asupra spațiului respectiv, inclusiv din punct de vedere cultural și istoric, să știi foarte bine unde te duci și să înțelegi straturile pe care le are „prăjitura” asta. În Ucraina, mulți colegi erau tentați din reflex să folosească expresii rusești, considerînd că toată lumea cunoaște limba rusă. Imediat apăreau privirile reci: „Mîndria noastră. Noi sîntem ucraineni, vorbim ucraineană!”. Nu era că te lua la bătaie, dar sensibilitatea exista și trebuie să țină cont de aceste nuanțe.

Și cel mai important lucru: trebuie să fii conștient că misiunea ta este să te întorci viu acasă. Pentru că cei cu adevărat curajoși nu sîntem noi, cei care plecăm spre linia frontului, ci familiile care rămîn acasă și ne așteaptă cu sufletul la gură. Cel mai mare regret din viața mea este că mama soției mele s-a stins din viață în timp ce eu mă aflam în Ucraina și am reușit să ajung acasă exact în ziua înmormîntării. Mama mea, la rîndul ei copleșită de griji, îmi spunea adesea: „Dacă te aud transmițînd la radio, știu că trăiești”.

Riscurile trebuie să fie întotdeauna calculate. Nu trebuie să devii tu însuți știrea! Trebuie să-ți recunoști limitele. Cînd omul îți spune că nu se poate înainta spre Bahmut, trebuie să accepți că are niște motive. Este îngrozitor de frustrant cînd arzi de dorința de a scoate un reportaj memorabil, dar dacă atîta s-a putut în acel moment, zi „mersi”, că alții nici atîta nu au putut să facă. Am relatat din tranșee unde intervievam un colonel și am fost nevoiți să sărim în șanț pentru că venea un atac aerian spre noi; trebuie să te adaptezi clipei și să să fii recunoscător că ai făcut atît cît ai putut face în momentul respectiv.

De la declanșarea invaziei au murit aproape 40 de jurnaliști în Ucraina. Noi ne îndreptam spre Herson, aveam toate aprobările oficiale de la Comandamentul Militar Regional, iar în timp ce ne aflam pe drum ne-au revocat acreditările. Un jurnalist italian fusese împușcat, iar fixerul său ucrainean fusese ucis. A fost luat la țintă deliberat. Eram în drum spre acel sector și au revocat toate aprobările pentru presă pentru că era prea periculos. Erau jurnaliști cu veste de presă exact ca ale noastre. Regulile și limitele trebuie respectate. Atunci ai norocul să te întorci acasă întreg, cu poveștile oamenilor.

Repere biografice

Ilie Pintea este de peste 26 de ani vocea Radio România în județul Hunedoara, însă a devenit și unul dintre cei mai constanți corespondenți de război din presa românească. A absolvit cursul de corespondent militar în 2007. A însoțit trupele românești în cinci misiuni ale acestora în Afganistan (2013 – 2017), petrecînd, alături de militari, aproximativ 100 de zile. A parcurs circa 50.000 de kilometri pe drumurile Ucrainei după declanșarea invaziei din 2022.

Fotojurnalist premiat de NATO în cadrul exercițiului „Trident Juncture” (2015) și decorat cu Emblema de Onoare a Statului Major al Apărării și Premiul Casei Regale pentru curaj civic, Ilie Pintea este autorul proiectelor memorialistice „Chipuri ale războiului”, vernisate la Bruxelles și Los Angeles. Dincolo de front și de vesta antiglonț cu inscripția „PRESS”, este soț, tată și bunic.

***

Fotografii: Arhiva personală Ilie Pintea