Îi place să povestească și vrea să împărtășească asta cu lumea. În acest interviu, Cristian Lupșa ne povestește despre jurnalismul narativ ca nișă și ca mod de a ne apropia și vindeca rănile. Printre altele, el este fondatorul publicației „Decît o Revistă”, un reper important în jurnalismul independent din România, pe care a condus-o timp de 13 ani. 

Cum ați descrie parcursul dvs. în cariera de jurnalist? 

A fost un drum sinuos, nu știam unde o să ajung. Eu am descoperit jurnalismul prin liceu, lucrînd la ziarul școlii, pe care l-am făcut împreună cu un coleg. Mi-a plăcut pur și simplu libertatea pe care mi-o dădea forma asta: să scriu despre ce-mi trecea prin cap. Pe atunci, acum 25 de ani, credeam că asta înseamnă să fii jurnalist: să iți dai cu părerea despre lume. Astea erau și formele care mă atrăgeau în ziare tipărite pe atunci. Așa că am dat la Facultatea de Jurnalism din București, unde am descoperit, la un moment dat, că jurnalismul este și altceva. Ba chiar jurnalismul este mai interesant cînd este despre alți oameni, despre ce trăiesc și gîndesc ei, nu despre ce-mi trece mie prin cap. Ăsta e jurnalismul de care încet, încet m-am îndrăgostit și pe care am început să-l fac. Am continuat cu un master în State (SUA, n.r.), unde am descoperit și jurnalismul narativ, care e și mai mult despre intimitatea oamenilor, poveștile din viața lor și ce li se întîmplă. Asta fac, într-o formă sau alta, de 20 de ani. Am scris, i-am editat pe alții de-a lungul timpului, i-am sprijinit pe ei să scrie, am predat, am creat oportunități pentru oameni să facă genul ăsta de jurnalism. Cumva, în jurul acestei idei de jurnalism narativ m-am învîrtit și ea s-a regăsit mult mai ales în cei 13 ani în care am editat o revistă, DoR, în care asta se publica în principal: forme de jurnalism narativ. 

De ce avem nevoie de jurnalism narativ? 

Asta-i o întrebare complicată, pentru că nu știu dacă avem neapărat nevoie (rîde). Mie îmi place să cred că te poate ajuta, dar nu știu dacă chiar aș zice că este o nevoie. Însă, ce poate face este să ne ajute să înțelegem mai bine lumea de azi și complexitatea ei. În general, ce face foarte bine jurnalismul narativ este că ia niște situații de viață particulare – poveștile unor oameni, întîmplările prin care trec, dificultățile cu care se confruntă – și le plasează într-un context social/politic, tocmai ca să înțelegem viețile altora și de ce sînt așa cum sînt. Eu cred că, mai ales în perioada asta divizată pe care o trăim în România în care nu ne înțelegem unii cu alții, ne-am certat pe ce-am votat, ne certăm pe care este direcția în care ar trebui să se ducă România, acesta este un gen de jurnalism care ar putea să ne ajute să ne înțelegem mai bine. Minusul lui este că necesită timp de consum și de execuție. Ce nu prea avem în perioada asta sau nu prea avem de dat e timp. Preferăm conținut de formă scurtă, ideal vizual, pe platforme de social media. E o discrepanță între ce consumăm și ce ar trebui să dăm formei ăsteia ca să aibă loc în viața noastră. Cred că ne-ar ajuta, dar nu pare că (rîde) nevoia se manifestă într-o formă în care să fim prea optimiști legat de mărimea acestei nișe. 

Ați fost profesor, ați ținut un curs de jurnalism narativ. Cum primesc studenții această idee? Este mai ușor pentru ei să practice acest tip de jurnalism?  

Întotdeauna, senzația pe care o am la cursuri cu studenții este că ideea de a spune poveștile unor oameni e mai atractivă sau mai interesantă decît ideea de știri. Asta-i și pentru că experiența multora dintre ei a fost într-o practică, într-o agenție de știri, la site-ul unei televiziuni sau locuri în care făceau știri pe bandă rulantă și nu prea vedeau miza. Ideea de a scrie despre oameni și ce li se întîmplă acestor oameni în viețile lor părea mai atractivă, așa că pot spune că e mai interesantă pentru studenți ideea de jurnalism narativ. Dar, din nou mă întorc la ce spuneam înainte, oricum nu e ceva ce e pentru toată lumea și pe care îl poate practica toată lumea. 

Sursă fotografii: www.facebook.com/powerofstorytelling

„Vezi ideea asta de storytelling cam peste tot” 

Faceți parte din echipa care a creat și organizat conferința The Power of Storytelling. Puteți spune mai multe despre ce înseamnă aceasta? 

Da. Conferința asta am pornit-o în 2010 pentru că simțeam că ne-ar ajuta la DoR să avem oameni mai buni și mai bine pregătiți în a face genul de jurnalism pe care voiam noi să-l facem. Ne-am apucat să chemăm jurnaliști din străinătate, cîștigători de premii Pulitzer, Emmy-uri, tot soiul de alte premii, în special de scris, dar nu numai, și a crescut. Am făcut-o pînă în 2019, cînd ne-am oprit, din cauza pandemiei. Am vrut să revenim dar tot pandemia nu ne-a lăsat și apoi a început războiul din Ucraina. Credeam că odată ce am închis DoR am închis și conferința, dar am reluat-o recent și o să se întîmple ediția a 10-a în 2025. Scopul acestei conferințe este de a ne apropia de ideea de povești și puterea pe care pot s-o aibă ca să ne transforme comunitățile și viețile personale. Aducem cam 20 de oameni, de la scriitori, la documentariști, la producători de audio, la jurnaliști de date care o să vorbească despre puterea poveștilor de a crea schimbare și de a face bine în lume.  

Ați susținut, într-un articol, că ideea de storytelling s-a trivializat. Ce vreți să spuneți cu asta? 

(rîde) Vezi ideea asta de storytelling cam peste tot. Nu-i un gînd nou, nu-i o idee originală. Eu cînd vorbesc despre storytelling mă refer la capacitatea noastră de a spune povești, pe care o avem în noi, în ADN-ul nostru. Cînd spun că s-a trivializat, spun că foarte multe industrii acum, chiar și în afara jurnalismului sau a literaturii, folosesc această idee: în publicitate, marketing, vînzări de orice fel. Cred că acest lucru face ideea asta un pic cam atotprezentă și o face să pară ca un soi de modă sau de trend, cînd nu e așa. E mai degrabă o realitate a modului în care noi interpretăm lumea și o înțelegem prin povești.  

Ce credeți că a demonstrat DoR despre publicul român și despre modul în care interacționează cu jurnalismul de calitate? 

Wow! Complicată întrebare. Cred că publicul e o sintagmă prea acoperitoare. Cred că dacă DoR a demonstrat ceva în cei 13 ani în care a existat, a demonstrat mai degrabă despre un segment de public sau despre o nișă. Eu m-am gîndit întotdeauna că avem o nișă care chiar ar plăti pentru genul ăsta de jurnalism de formă lungă: narațiuni, reportaje, portrete, eseuri. Ar fi undeva pe la 10.000-15.000 de oameni, așa că nișa e mică, dacă o raportez la populația României. Cred că în nișa asta, cît timp a existat DoR, ce a demonstrat e că există un grup de oameni care este interesat de profunzime, de poveștile altora, oameni care sînt dispuși să plătească pentru media. Astăzi, ne e mai naturală ideea că ar fi bine să plătești pentru produse media care îți plac. În 2009-2010, cînd noi, la DoR, ne-am apucat să cerem bani pentru abonamente, era un pic straniu, pentru că media se finanța în principal din publicitate. Publicul nu era considerat o sursă importantă de venit. Cred că am demonstrat inclusiv că oamenii sînt dispuși să plătească pentru jurnalism sau pentru nonficțiune de calitate, dacă ei simt că le îndeplinește niște nevoi. Cumva am și avut rolul de pionieri în jurnalismul alternativ care există astăzi și cred că mulți care au venit după noi au putut să construiască și au făcut-o chiar mai bine pe lucrurile pe care noi le-am validat deja.

„E mereu această ciocnire între obiectivitate și subiectivitate”

Jurnalismul narativ presupune o muncă detaliată și personală. Cum echilibrați obiectivitatea și subiectivitatea într-o poveste? 

Greu. Cred că fiecare jurnalist care face genul ăsta de muncă, dacă e onest, ar spune că e o chestie dificilă. Hai să presupunem că tu scrii despre o persoană și petreci cîteva luni încercînd să înțelegi persoana respectivă – ce face, de ce ajuns să facă ce face, ce o motivează, ce gînduri și ce frici are. Se creează acolo inerent o apropiere, care nu-i o prietenie, dar seamănă într-un fel. Din afară ai zice că sînt două persoane care se cunosc bine. Automat se creează un grad de subiectivitate. Ai subiectivitate în relație cu personajul tău, povestea și motivația care te-au dus acolo. Este o negociere constantă între ce este factual, documentabil și trăirile pe care le ai pe teren alături de persoana aia. E un echilibru pe care e nevoie să-l obții, pentru că tu faci munca asta pentru public, pînă la urmă. Trebuie să găsești forma aia în care spui o poveste care este adevărată, corectă, care nu denaturează adevărul și nu-i face rău persoanei despre care scrii. Rolul tău nu e s-o protejezi neapărat, dar cred că e bine să te gîndești care e o limită pe care n-ar trebui s-o treci. E mereu această ciocnire între obiectivitate și subiectivitate. Ajută să tratezi genul ăsta de jurnalism ca un sport de echipă, să ai lîngă tine un editor sau un grup de suport cu care să poți vorbi despre ce ți se întîmplă pe teren, ce gînduri ai, ce te încurcă, pentru că nu e ușor să duci poveștile astea de unul singur. 

Cînd lucrați la o poveste, care este momentul în care știți că ați reușit să găsiți esența unui subiect? Ce semnale vă spun că ați ajuns la o poveste cu adevărat valoroasă?  

Și asta e o chestie foarte subiectivă. Cum îți spuneam, cred că sînt destul de mulți ani de cînd eu am făcut munca asta în teren și ceva mai puțini ani de cînd am editat ultimele povești mai complexe, dar cred că ce e valabil în ambele cazuri este că momentul în care te oprești din documentare este atunci cînd simți că auzi cam aceleași lucruri. Simți că lucrurile pe care începi să le auzi în interviuri deja le știi, se repetă, nu mai sînt atît de multe lucruri noi, semn că ești cît de cît pe drumul cel bun. O măsură foarte bună ca să-ți dai seama că povestea este gata de spus altora este capacitatea de a putea să sintetizezi într-o propoziție sau într-un cuvînt despre ce e povestea. 

„Ce simt este că în învățămîntul românesc deocamdată sîntem într-o fază destul de defensivă.” 

Cum ați ajuns să vă implicați în proiectul Catedra de abuz?  

Am lucrat cu Carla Lunguți, o fostă colegă de la DoR. Știam de mai mult timp că există niște zvonuri despre comportamente inadecvate, hărțuitoare, abuzatoare la unii profesori din Facultatea de Jurnalism de la București și am început să le documentăm. În momentul în care ne-a fost clar că nu sînt doar zvonuri, cel puțin în ce-l privește pe unul dintre profesorii care a predat acolo timp de mai mulți ani, Horia Bădău, ne-am strîns multe mărturii, interviuri și dovezi ale comportamentului lui și am propus povestea către Ioana Moldoveanu și Luiza Vasiliu, care se ocupau în momentul ăla de Catedra de Abuz, care era pe atunci la Rise Project. Ele scriau deja de peste un an de zile despre abuzuri în universități și profesori cu comportament nepotrivit și le-am spus: „Uite, cred că avem și noi o poveste de spus”. Așa am ajuns să publicăm povestea pe care am documentat-o în cadrul Catedrei de Abuz. 

Ce măsuri concrete ar trebui luate pentru a proteja studenții și angajații din universități de abuzuri? 

Am mai scris despre asta și am identificat o listă întreagă, mult mai bună decît orice o să recit eu aici. Dar cred că cel mai important lucru este ca universitățile sau facultățile să recunoască că există riscuri ca asemenea comportamente de abuz să aibă loc. Vorbim aici despre orice fel de abuz, că e doar abuz verbal și sînt studenți insultați de profesori, că e hărțuire sau sînt profesori care se dau la studente sau profesoare care se dau la studenți sau și mai mult de atît, atingeri nepotrivite. 

Cum poți să le previi? În primul rînd, să discutăm despre lucrurile astea și atunci cînd nu avem informații că ele s-ar întîmpla. Să le spui studenților, de cînd vin: „Uite cum ar trebui să fie un comportament potrivit între profesori și studenți”. Și dacă cineva iese din granițele acelui comportament, să ai după aceea pîrghii ca studenții să poată spună că n-a fost ok. Să fie niște consilieri de an cu care să poți să vorbești, să depui plîngeri anonime sau cu nume, dacă îți dorești, dar să poți să o faci ușor. La ele să se răspundă repede, să fie un proces transparent. Să simți, practic, ca student, că siguranța ta este principală. 

Problema pe care am văzut-o, nu doar în ce-am documentat noi, dar și-n ce-au documentat alți colegi din media în învățămîntul superior și în afara lui, este că nu pornim de la premisa că siguranța elevilor și studenților ar trebui să fie esențială. Instituțiile sînt foarte defensive. „Noi n-am greșit cu nimic”. Dacă cineva a greșit, este doar o persoană care are niște probleme și nu e o problemă a sistemului. Ba eu cred că este o problemă a sistemului că nu consideră că siguranța studenților este atît de importantă încît s-o pună pe primul plan.

Cum credeți că s-a schimbat modul în care se discută despre abuzurile din universități în urma publicării poveștilor? 

Mi-ar plăcea să pot să-ți dau un răspuns bun la întrebarea asta. Nu știu. Au existat schimbări, cel puțin la nivel birocratic. Au existat voci, cel puțin în Universitatea din București, dar poate și în alte locuri, de profesori, administratori, de staff care au spus că acest lucru e important să fie luat în serios, dar cred că rămîn o minoritate. Majoritatea este în continuare preocupată să protejeze un soi de status quo, să protejeze integritatea brandului instituției, lucru pe care îl înțeleg. Însă nu cred că integritatea brandului instituției este mai importantă decît siguranța studenților. Ce simt este că în învățămîntul românesc deocamdată sîntem într-o fază destul de defensivă, în care încercăm să ne protejăm și să spunem că „la noi nu se întîmplă niciodată nimic rău”. În loc să avem o atitudine mai umilă, mai smerită, care să spună: „E foarte posibil ca și la noi se întîmple lucruri rele, facem tot ce putem. Haideți să construim împreună, transparent, niște instituții în care toată lumea să se simtă reprezentată și în care problemele să poată fi discutate și rezolvate împreună”. 

Vă este dor de DoR? 

(rîde) Am mai primit întrebarea asta, așa că cred că știu cum să răspund la ea. Nu mi-e dor de produs în sine. Nu mi-e dor neapărat de revistă, de site. Nu mi-e dor nici de rolul de șef sau de rolul de om care conduce o echipă de 20 de oameni și trebuie să gîndească la cum plătim salariile pentru (rîde) 20 de oameni. În schimb, îmi e dor și îmi lipsește foarte mult munca de a-i sprijini pe alții să construiască povești complicate, mai ales pentru că simt că în ultima vreme n-a mai fost la fel de mult loc pentru unele dintre aceste povești. Trăim un moment extraordinar pentru jurnalismul de investigație din România. Mi se pare că fără el am fi fost destul de pierduți, inclusiv în acest ciclu electoral. În același timp, simt că am pierdut din niște forme de jurnalism care sînt un pic mai aproape de intimitatea oamenilor: reportaj, portret, eseuri. Asta îmi lipsește.

Scurtă biografie

Cristian Lupșa este jurnalist român, scriitor, editor, cofondator DoR, revistă care a reprezentat un reper pentru jurnalismul independent românesc pînă la închiderea acesteia, la sfîrșitul anului 2022.

A studiat la Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la Universitatea București și a urmat un master în jurnalism la Missouri School of Journalism. În prezent, este președintele Comitetului pregătitor al Premiului de Presă Europeană, găzduiește The Power of Storytelling, o conferință internațională de poveste și scrie un newsletter bilunar, numit Draft Four.

Cristian Lupșa este Nieman Fellow 2014 și face parte din cohorta CUNY News Innovation and Leadership din 2024. În 2020, DoR a cîștigat premiul European Press Prize Innovation.