Alimentată cu cel mai bun combustibil pentru creație, pasiunea, Oana Sandu este o jurnalistă cu mai bine de 10 ani de experiență în presă scrisă și radio. Din 2012 este reporter în echipa „Decît o Revistă” (DoR) și a intervievat sute de oameni. A scris despre discriminare, zidul din Baia Mare, femeile din lumea boxului și este specializată în violență în familie. Mi-a povestit cu zîmbetul pe buze și cu o căldură aparte despre tainele jurnalismului narativ, timiditate, curaj și despre cît de important este să transmiți emoție prin scris.

Cum și-au pus amprenta poveștile oamenilor în viața dumneavoastră?

Este o amprentă și cred că mai degrabă am simțit niște schimbări de cînd am făcut jurnalism narativ. Am lucrat în presă, dar pe știri de radio. Deși acolo sunt multe împliniri și motivații în muncă, nu te schimbă atît de mult. Am învățat o mulțime de lucruri prin reportajele pe care le-am făcut, de la toate persoanele pe care le-am întîlnit. Am înțeles nu doar mai bine oamenii, ci și alte situații și fenomene. Am scris și despre box feminin și nu îmi imaginam niciodată că o să înțeleg mai multe despre acest sport sau că o să fiu într-o sală de box, dar mai ales despre subiectul violenței în familie, pe care eu îl documentez de cîțiva ani. Îndeosebi ultimii doi – trei ani m-au făcut să vreau să înțeleg mai multe despre fenomenul acesta și multe dintre lucrurile pe care le-am învățat m-au schimbat și pe mine, ca om. Am luat decizii personale în funcție de ce știu despre anumite lucruri și anumite subiecte. Ce mai poate să facă felul acesta de jurnalism este să te ajute și pe tine, ca reporter, să devii mai empatic, să devii mai tolerant, tocmai prin prisma faptului că întîlnești oameni diferiți, ești mai flexibil la diversitate și înțelegi mai multe.

Cum credeți că ați fi fost astăzi fără aceste povești?

Mă gîndesc că dacă nu le-aș fi avut pe acestea, aș fi avut altele, dar cu siguranță nu aș fi avut atît de multe perspective cînd mă gîndesc la un subiect., Sau poate aș fi privit știrile dintr-o singură perspectivă, la fel cum mi-ar fi fost livrate. Jurnalismul asta te învață – că nu există alb și negru, că există mult mai multe culori, nuanțe și perspective, pe care e important să le asculți.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră jurnalismul narativ?

Jurnalismul narativ înseamnă să scrii poveștile unor oameni, să intri un pic mai adînc în viața celor despre care scrii, să încerci să găsești nuanțele experiențelor prin care trec.

De șapte ani reprezintă o formă în care eu fac jurnalism. Nu este neapărat cea mai bună formă sau forma perfectă. Pentru jurnaliștii cărora le place foarte mult să fie pe teren și să cunoască oamenii acolo, în casele lor, în bucătăriile lor, e cel mai util instrument. Cînd lucram la știri îmi plăcea să stau mai mult pe teren. Cînd am descoperit forma asta, mi-am dorit foarte mult să o experimentez și să o explorez. 

„Avem nevoie ca cineva să ne asculte”

Știu că această meserie are nevoie și de curaj. De unde vă vine acest curaj?

Cu siguranță m-am lovit și de refuzuri, nu este în nici un caz simplu cînd începi să faci asta. Dar cred că e ca ceva care îți place foarte mult și atunci nu renunți din prima, chiar dacă nu ți-a ieșit. La primul reportaj pe care l-am făcut, a fost foarte interesant să văd și feedback-ul de după. Oamenii erau foarte încîntați. Pentru prima dată în meseria mea primeam mesaje direct de la cititori, ceea ce nu se întîmpla la radio, atunci cînd scriam știri. Asta m-a făcut să-mi doresc să mai fac asemenea reportaje.

Pe măsură ce ești pe teren, îți dai seama că, de fapt, oamenii vor tare mult să vorbească cu cineva, așa cum și noi, cu toții, avem nevoie să vorbim, avem nevoie ca cineva să ne asculte. Uneori nu reușim să ne facem ascultați nici măcar de oamenii apropiați, de familiile noastre. Și primim mult mai bine pe cineva care este total străin, dar care arată că are un interes în viața noastră. Într-un fel, este mercantilă povestea asta și meseria de jurnalist, mai ales cînd ai de-a face cu oameni cu povești obișnuite, care nu sînt nici persoane publice, nu au nici un fel de datorie să vorbească cu noi. Dar unii oameni chiar vor să își spună povestea, ca alții care trec prin experiențe similare să învețe ceva din asta. Simplul fapt că învață că nu sînt singuri uneori contează tare mult.

Ce faceți atunci cînd nu mai aveți încredere în dumneavoastră?

Mare parte din neîncrederea pe care am avut-o în munca mea, de-a lungul anilor, s-a reflectat adesea mai ales în scris și în conceput tot materialul acela strîns de pe teren. Și acum sînt într-un moment de genul acesta, nu prea am încredere în ce mai pot să creez, ca să zic așa. Însă ce știu eu să fac bine în munca asta este reporting pe teren. Bine, acum, în pandemie, am făcut și la telefon și a mers destul de bine, chiar dacă nu este același lucru. Odată ce ai mușchiul acesta antrenat nu poate fi foarte rău.

Cred că foarte tîrziu am învățat că, de fapt, cînd treci printr-un astfel de moment, trebuie să-l lași să treacă prin tine și să nu găsești o sută de mii de soluții. Poate fi cauzat și de lucruri din exterior; acum trecem printr-o pandemie, sîntem cu toții obosiți și nu știu cîte șanse sînt pentru foarte mult succes în profesii sau chiar în viețile noastre personale. Cred că uneori, cînd trec prin momente de genul ăsta, e bine să am grijă de mine, iar grijă de mine înseamnă, să citesc mai mult, ca să vină mai ușor acea creativitate, poate chiar să exersez mai mult sau să fiu mai atentă la feedback-ul pe care îl primesc de la ceilalți.

„Povestea poate să creeze anumite emoții în cititori”

Ce avantaje sau dezavantaje considerați că are timiditatea în jurnalism?

În jurnalismul narativ cred că poate să aibă avantaje, pentru că este o calitate umană și oamenii înțeleg că nu au de-a face cu cineva care doar vrea să scoată niște răspunsuri de la ei, ci vrea să asculte. Într-o formă sau alta timiditatea ar putea fi asociată cu abilitatea de a asculta.

În școlile tradiționale de jurnalism, și pe bună dreptate, sîntem învățați să punem întrebări. În nici un caz nu aș vrea să spun că munca mea nu înseamnă și asta, tocmai, e foarte bine să înveți să pui întrebări bune la momentul potrivit. Dar trebuie să înveți și să asculți oamenii. Uneori, în momentul în care ai vrea să pui o întrebare, dar nu o pui, s-ar putea să primești mai multă informație intimă despre acel om decît dacă ai fi pus tu încă o întrebare. Dozajul dintre a pune întrebări și a asculta poate să fie mai bine pus în practică de cineva care nu este foarte vorbăreț sau foarte expansiv sau extrovertit.

Sînt și dezavantaje. Cei aflați la început de drum ar trebui să se gîndească mai degrabă la ce fel de timiditate este. Este timiditate așa cum spune psihologia sau este o neîncredere în tine? Poate este o neîncredere că nu ai exersat vorbitul cu oamenii și se învață chiar făcînd asta. Ar trebui să ne și informăm, ceea ce pe vremea mea era greu. Nu aveam foarte multe resurse să aflu ce era în spatele faptului că mama mă considera timidă, că nu cred că era doar asta. Poate era, de fapt, acea neîncredere pe care mulți o aveam, dar pe care și sistemul de educație ne-o cultiva pe vremea aceea.

Cît de important este să transmitem emoție prin scris?

Cel mai la îndemînă să facem asta este să arătăm pur și simplu, să nu spunem; „show, don’t tell”, cum spun americanii. Să spui o poveste, să te gîndești la omul despre care scrii chiar ca la un personaj și să vezi cam care a fost viața lui, care au fost momentele grele prin care a trecut, cum a trecut prin ele, să cauți acea călătorie și să o construiești prin scris. Dacă ești acolo, pe teren, cu cineva, îl vezi făcînd lucruri și descrii lucrurile acestea, cititorii care vor citi poveștile în forma asta vor ajunge mult mai ușor să se pună în pielea personajelor și în felul acesta să devină empatici. Povestea poate să creeze anumite emoții în cititori în felul acesta. Asta implică multă muncă de reporting, implică mult ascultat și multe întrebări de pus.

„Mulți ani bornele vieții mele au avut pilonii în anumite povești la care lucram”

V-a fost vreodată frică să vă scrieți gîndurile, sentimentele și trăirile?

Nu știu dacă mi-a fost vreodată frică. Poate și pentru că atunci cînd am început eu să fac asta nu era atît de mult hate pe Internet. Sau lucrurile nu ajungeau prima dată pe Internet, ci pe o foaie sau undeva în print. Cred că acum îmi este mult mai mult frică decît înainte. Cînd ești mai tînăr și nu ești contaminat de comentarii online, îți e un pic mai ușor să faci asta.

Nu cred că ar trebui ca cei tineri să se descurajeze, inclusiv în perioada asta, cînd e mai multă ură. Atîta timp cît scrii sau vorbești despre tine, nu doar ca într-un jurnal, ci ca să schimbi ceva și să ajungi la alții, cred că lucrurile vor fi bune și va merita să faci asta.

Ce înseamnă „acasă” pentru dumneavoastră?

Pentru mine acasă înseamnă foarte multe lucruri și foarte multe case. Locuiesc cu partenerul meu și cu fiica mea și cam la 10 minute de mers pe jos stă mama. E persoana cu care eu am locuit cel mai mult, am stat pînă acum doi ani împreună, și avem o relație foarte apropiată. E un om care m-a influențat și încă mă influențează foarte mult. Cu siguranță ea e altă acasă. Sora mea locuiește în America și nu i-am văzut deloc casa pînă acum, nu am vizitat-o niciodată, dar și ea e acasă. Am petrecut mult timp și cu ea, și cu ea am locuit pînă acum șapte ani.

Acasă e locul unde sînt fiica mea, partenerul meu, e un loc în care, în zilele bune, simt că îmi iau energie și din altceva, nu doar din muncă. Mult timp nu am reușit să fac asta și aproape toată identitatea mea era despre muncă, despre poveștile la care lucram. Mulți ani bornele vieții mele au avut pilonii în anumite povești la care lucram. Încet, încet am învățat că este sănătos să îți iei energie și din alte părți, nu doar din muncă. Cred că o componentă a învățării ar fi să îți asumi toate lucrurile. Ne maturizăm cînd ne asumăm că nu le putem face pe toate și că trebuie să existe niște procente care în anumite momente scad, în altele cresc.

Scurtă biografie

Oana Sandu a intrat în lumea jurnalismului narativ după ce a scris un eseu personal despre divorțul părinților ei. A scris și despre cum este să fii părinte de copil cu dizabilități în România și despre sistemul de nașteri.

A cîștigat premiul „Superscrierea Anului” la Premiile Superscrieri, ediția a III-a. Printre textele cele mai importante pe care le-a scris se numără „Echilibru”, care ilustrează povestea unei tinere care și-a pierdut viața, și „Crima de la Grădiniță”, despre o relație de cuplu care s-a transformat în violență.

Sursă fotografii: www.facebook.com/osandu