Există cărți pe care le citești cu plăcere, cărți care te consolează, te provoacă intelectual sau îți oferă o evadare. Și mai există cărți care îți răscolesc viscerele, care sapă adînc și incomod, pînă în punctul în care lectura devine imposibilă. Iepurele blestemat face parte, fără îndoială, din această a doua categorie. Pentru un cititor neobișnuit cu aceste formule narative, lectura poate părea, așa cum mi s-a părut și mie, un șoc.

Volumul Iepurele blestemat al scriitoarei sud-coreene Bora Chung a apărut în limba română în 2024, în traducerea Ioanei Epure, la Editura Nemira. Publicată inițial în Coreea de Sud în 2017, cartea a fost propulsată pe scena internațională după apariția sa în limba engleză și a fost nominalizată la International Booker Prize în 2022. Tradusă astăzi în peste 20 de limbi, Iepurele blestemat aduce în prim-plan 13 povestiri care traversează limitele realismului pentru a vorbi direct despre formele de violență structurală, în special împotriva femeilor, reproducere forțată, hărțuire și sclavie.

Ceea ce frapează încă de la primele pagini este ușurința cu care poveștile lui Chung oscilează între genuri – de la horror la satiră socială, de la thriller supranatural la fabulă grotescă, ba chiar și la o poveste despre aspectele îngrijorătoare ale inteligenței artificiale – fără ca această varietate să afecteze coerența tematică a volumului. Dimpotrivă, tocmai această fluiditate devine o marcă stilistică, un mod de a explora forme diverse ale fricii, ale nedreptății și ale traumei. 

Ceea ce trebuie să înțelegem, înainte de toate, este că literatura sud-coreeană contemporană, din care face parte și acest volum, s-a născut din straturile adînci ale unei traume colective. Coreea de Sud a trecut, în decursul a doar cîteva decenii, printr-o dictatură militară brutală (care a dominat viața politică pînă la sfîrșitul anilor ’80), prin revolte studențești reprimate sîngeros (cum a fost masacrul de la Gwangju din 1980) și printr-o industrializare forțată, care a transformat radical societatea și a lăsat în urmă exploatare, alienare și dezechilibru social. Aceste schimbări rapide au fost însoțite de o cultură profund ierarhică, în care familia, școala și locul de muncă funcționează după reguli stricte, adesea patriarhale, în care conformismul este mai prețuit decît libertatea individuală.

Povestirea „Iepurele Blestemat”, de unde vine și titlul volumului, este, cel mai probabil, singura care are un ton diferit, dar nu mai puțin percutant. Totul începe cu o conversație între naratoare și bunicul ei, care îi mărturisește pentru a mia oară cum a pus un blestem asupra unei familii, cu scopul de a-l răzbuna pe prietenul său apropiat — proprietarul unei distilerii, care s-a sinucis după ce afacerea sa a fost defăimată și ruinată de o companie rivală. În centrul poveștii se află o lampă în formă de iepure, creată special pentru a canaliza o vrajă transgenerațională — un obiect care, odată plasat în spațiul frecventat de rivali, declanșează o serie de evenimente violente în sînul familiei corupte. Grotescul nu se sprijină aici doar pe simbolul răzbunării, ci pe o întreagă construcție de abuzuri, transmise pe linie masculină, într-un context în care victimele nu au avut niciodată curajul să ceară dreptate.

„Un proverb japonez spune că cel care blestemă un om sapă două gropi: una pentru cel blestemat și una pentru sine.”

Aici au fost săpate doar trei gropi, una pentru fiecare dintre bărbații familiei vizate — tatăl, fiul și nepotul. Și totuși, o a patra groapă pare să lipsească.

În „Capul”, unul dintre cele mai tulburătoare texte din volum, ororile capătă formă internă: un fetus trăiește în sistemul digestiv al unei femei, parazitîndu-i corpul, dar și întreaga viață. Este o imagine perfectă pentru modul în care corpul feminin e confiscat de imperative sociale, fie că vorbim despre maternitate impusă, despre rușinea sarcinii „imorale”, sau despre imposibilitatea de a-ți recăpăta controlul asupra propriei existențe. Practic, povestea funcționează ca o critică extrem de tăioasă a stigmatului asociat sarcinii în afara normelor sociale: personajul feminin este marginalizat, rușinat, abandonat și lăsat să suporte, în singurătate, consecințele unei decizii care nici măcar nu pare să-i fi aparținut cu adevărat. Imaginea fetusului care o devorează din interior nu este doar șocantă, ci redă cu o cruzime deliberată felul în care rușinea, vina și judecata devin parte din carne, se instalează în stomac și nu mai pleacă.

„Întrupare” urmează aceeași linie, dar o face cu un absurd aproape kafkian. Femeia care rămîne însărcinată fără să fi avut un partener sexual este forțată să navigheze un sistem birocratic ridicol, care o umilește și o anulează la fiecare pas. Corpul ei devine un teren de dispută între norme sociale, religioase și administrative, în timp ce ea e redusă la statutul de „caz”. Este un text care îți dă o greață reală, pentru că descrie o realitate prea apropiată de ceea ce se întîmplă în multe locuri ale lumii, inclusiv în România, unde deciziile personale ale femeilor sînt confiscate de un sistem în care ele nu au niciodată ultimul cuvînt.

„— În cazul ăsta, trebuie să vă grăbiți și să găsiți un bărbat care să fie tatăl copilului…

— Tatăl copilului? De ce?

— Purtați un copil în pîntece! Nu credeți că e normal să aibă și un tată? a întrebat-o doctorița pe un ton ironic, ridicînd glasul.

— Și dacă… dacă nu există niciun tată?

— Situația dumneavoastră stă in felul următor: n-ați rămas gravidă în urma unui proces normal, prin urmare, dacă nu vă găsiți un partener bărbat, celulele fătului nu se vor înmulți și nu se vor dezvolta așa cum trebuie. Bănuiesc că știți că se vînd ouă fertilizate și nefertilizate. La fel se întîmplă și cu ovulele dumneavoastră. Dacă fetusul nu se dezvoltă, atunci sarcina nu va progresa normal, și asta vă va afecta sănătatea. Înțelegeți despre ce vorbesc? a întrebat-o doctorița, ușor iritată.”

Toate aceste povești sînt remarcabile nu doar pentru ideile lor, ci pentru felul în care refuză să-ți ofere o cale de ieșire. Pare că nu există nicio speranță. Fiecare revelație este un nou strat de durere, fiecare întorsătură de situație e o cădere și mai adîncă în grotesc, într-un lichid tulbure de putreziciune psihologică, dezgust fizic și cruzime. Dacă Iepurele blestemat e o lectură importantă, este pentru că te forțează să privești fără filtrul confortului. Îți oferă pe tavă o realitate exact așa cum e ea. Dar trebuie spus clar: nu e o lectură pentru stomacuri sensibile. Unele imagini și detalii sînt greu de uitat, iar unele idei te vor urmări zile întregi. Rareori mi-a fost atît de greu să continui lectura unei cărți, nu din lipsă de interes, ci din cauza unei senzații constante de disconfort. Ceea ce rămîne după lectură nu e neapărat admirație, ci o stare de confuzie și epuizare, ca și cum ai fi fost tras printr-o experiență de purificare cu forța. 

Sursă foto: www.cristiansbooks.ro