Erasmus la 68 de ani

Sîntem în 52, care e atipic de gol pentru ora 15:20. La fiecare stație, autobuzul mai colectează cîte un personaj cu aspect arhetipal: de la un puști în blugi largi, a cărui muzică răsună din căști la o intensitate atît de ridicată, încît, pentru noi, restul, sună ca un difuzor vechi dat la volum minimum, pînă la două doamne îmbrăcate la costum, cu genți subțiri, prin care se ghicește noul model de laptop de la Apple, invocînd patetic în discuția lor bilanțuri, creanțe și alte noțiuni contabilicești. Sînt tentat să emit presupuneri naive despre viața acestor oameni și să le schițez trăirile între două stații de autobuz. Mi-e la îndemînă să-mi imaginez că băiatul cu muzica dată la maximum trece printr-o rebeliune adolescentină împotriva unor părinți care nu-l înțeleg sau că doamnele contabile duc vieți plictisitoare, dar fără lipsuri financiare, ghidate de motto-uri clișeice despre valoarea banilor. Din fericire, viața nu este alcătuită din caricaturi stereotipice, iar dovada se află pe scaunul din fața mea: Olga.

Olga Popa este o pensionară cu un trup suplu și cu o privire ageră, care parcă se întrece cu cea a unui copil curios, ce abia descoperă lumea. Rujul buzelor îi este mereu asortat cu oja manichiurii, de un roșu aprins. Are puțin peste un metru șaizeci. Mersul îi este hotărît, pentru că la fiecare pas arată certitudinea unei destinații clare. Părul cărunt îi trădează datele din buletin, însă mina zîmbitoare, dichisită cu puține riduri, rămîne fidelă sufletului încă tînăr din corpul studentei de 68 de ani. Astăzi este luni, deci a avut două cursuri de dimineață și mai are unul online, la ora 18:00. În astfel de „ferestre”, ea merge acasă să-și facă siesta de după-amiază. „Ca babele”, spune rîzînd ironic.

Carnetul de student

Studiază asistența socială, în anul trei de licență, la zi, în cadrul Facultății de Teologie Romano-Catolică, deși este creștin-ortodoxă. Are note mai bune decît mulți dintre colegii ei tineri. „Anul trecut am avut numai de nouă și de zece. Le era frică să nu le iau bursa. Cine-mi mai dă bursă la vîrsta mea?”, se amuză ea. Ridurile îi prind viață într-un zîmbet complet atunci cînd îmi povestește despre mîndria nepoților la aflarea notelor bunicii din primul semestru de facultate, unde avea doar „un opt rătăcit”.

Pentru ea, asistența socială este un cîmp de luptă pe care poate să combată nedreptatea. „Îmi place să lucrez cu oamenii. În ultimul timp sînt foarte multe probleme sociale în România. Mergînd pe stradă, văd tot felul de cazuri”, spune Olga cu o grimasă subtilă de amărăciune. E convinsă că nu oricine poate să fie asistent social, ci doar cei care „dispun de multă empatie”.

Ambiția ei nu se oprește în băncile amfiteatrelor universitare. În vara lui 2025, a plecat cu programul Erasmus în Maunera, o localitate mică din nordul Italiei, la 50 de km de Torino. Acolo a lucrat timp de o lună într-un azil de vîrstnici. În urma acestei experiențe, a rămas profund impresionată de condițiile și resursele de care dispunea căminul, dar inevitabil dezamăgită de „paralela dintre ce este acolo și ce este la noi”. Spre finalul anului, a fost premiată pentru excelență profesională în cadrul primei ediții a Galei Erasmus „Călătorii care transformă”.

Pentru ea, studenția nu e doar despre note și diplome. Cu dezamăgire în glas, recunoaște că nu a avut parte de atît de multe ieșiri în oraș pe cît și-ar fi dorit, alături de colegii de facultate. Îi provoacă adesea „la o bere sau un suc” și mereu se lovește de refuzuri. „Haideți, măi, la karaoke! Să cîntăm, să ne distrăm, să socializăm. N-a vrut unul să meargă.”

45 de ani sabatici

Liceul l-a terminat la 20 de ani, în 1978. În aceeași vară, a dat admiterea la Facultatea de Medicină, unde se intra foarte greu. Un singur candidat din 28 a devenit student, iar Olga a „picat cu succes”. În vara următorului an, a intrat  la IȘE (Institutul de Științe Economice), actuala FEAA (Facultate de Economie și Administrare a Afacerilor), însă și-a retras dosarul la scurt timp, deoarece a prioritizat viața de familie. „M-am căsătorit devreme și sînt foarte mulțumită, pentru că am nepoți mari. Cel mai mare are 22 de ani”,  spune acum fără urmă de regret.

„Peste stradă”, cum îi place să se refere la FEAA, nu crede că i-ar fi plăcut. „Cineva acolo sus poate are grijă de mine. Eu sînt om de acțiune. Nu mi-ar fi plăcut o muncă de birou, cu multă hîrțogăraie.”, răsuflă ea ușurată.

În 2000, contextul pe piața muncii ieșeană era unul neofertant, iar Olga trebuia să-și susțină cei doi copii, care erau liceeni ai Colegiului Național de Arte „Octav Băncilă”. Soluția a fost munca în Italia, unde a lucrat prima dată într-o rețea hotelieră. Ulterior, și-a deschis propria firmă, unde se ocupa cu prestarea serviciilor de curățenie pentru bănci și întreprinderi.

Revenirea în țară s-a întîmplat în 2011, atunci cînd Olga a vrut să fie alături de mama sa, care se îmbolnăvise. Pentru că știa deja limba, s-a angajat la un call center pentru recuperarea creanțelor din Italia. S-ar fi putut pensiona în 2021, dar a mai lucrat încă un an. Probabil ar fi lucrat mai mult, dacă șefii nu ar fi început să-i reproșeze numărul mare al pauzelor de țigară. Atunci, doamna Popa a ales să le spună „la revedere”.

În timp ce încă lucra la call center, viața i se împărțise între apelurile de serviciu și nenumărate apeluri la centrele de bătrîni din Iași. Încerca să-i găsească un cămin mamei sale, dar părea a fi o cursă epuizantă, fără sfîrșit. Nu exista niciun loc liber, așa că era înscrisă pe majoritatea listelor de așteptare. Salvarea a venit atunci cînd a fost sunată de la Centrul catolic pentru bătrîni „Sfîntul Iosif”, pentru că se eliberase un loc.

Între Olga și surorile căminului s-a creat o relație de prietenie, cu o bază solidă, marcată de empatie și încredere. În vara lui 2023, atunci cînd avea un an de la pensionare, se plîngea măicuțelor că nu știe cum să-și mai ocupe timpul liber, iar acestea au convins-o destul de ușor să se înscrie la asistență socială, la Facultatea de Teologie Romano-Catolică. Ele au ajutat-o cu dosarul și înscrierea online. Astăzi, la un pas de finalizarea ciclului de licență, le este recunoscătoare. 

Fiica de la azil

Anul acesta, pe 8 martie, Olga s-a întors la azilul unde mama sa a fost îngrijită pînă în ultima clipă. De data aceasta, nu a pășit pragul de la intrare ca aparținător, ci ca invitat special, în cadrul unui eveniment cu muzică populară organizat pentru bătrînii căminului. După ce a apăsat pe sonerie, ne-a deschis aproape instantaneu prietena ei, sora Victoria, o măicuță catolică ce parcă ar fi așteptat-o pe Olga lipită de poarta azilului. Privirile li s-au reîntîlnit și a urmat o îmbrățișare lungă și duioasă, completată de întrebări formale, dar sincere.

Pe holurile azilului, s-au bucurat să o revadă măicuțele, cîțiva vîrstnici, ba chiar și un fizioterapeut care, deși masa blînd spatele unei bătrîne, s-a oprit cîteva secunde să o salute pe studenta de 68 de ani.

Spectacolul începe, muzica răsună și pe fețele bătrînilor așezați în semicerc se așterne un sentiment comun de melancolie. Unii dau din cap cu suspin, privind în podea, alții zîmbesc subtil, iar celor cărora anii le-au șters expresivitatea, li se umezesc ochii. Olga nu schițează nimic. Doar se strecoară printre rîndurile de scaune și mai face cîte o poză grupului. Trec vreo zece minute și încep piesele mai alerte, al căror ritm îi ridică treptat la dans pe cîțiva dintre cei care nu sînt legați de scaune cu rotile. În timp ce restul se amuză, ei joacă ca în tinerețe, de parcă ar fi nevoiți să compenseze pentru colegii lor care nu mai pot ține pasul.

„Ea avea grijă de mama, o încălța. Mama spunea că e fiica ei de aici, de la azil”, mi-a spus Olga, arătînd spre cea mai sprintenă dintre dansatori.

După curs

Pasiunea pentru pictat i-a înflorit în pandemie, dintr-o limitare fizică. Din cauza problemelor cu vederea nu mai putea citi atît cît și-ar fi dorit, iar izolarea socială o ținea departe de cei dragi și aproape de plictiseala cruntă. Într-o zi, soțul ei a venit acasă de la cumpărături cu rezolvarea: „o pînză albă și niște tuburi de tempera, cumpărate la reducere”.

S-a simțit atrasă de la început de stilul lui Pablo Picasso. „La mine totul este abstract. Geometria și culorile mi se păreau interesante. Să nu mă pui să desenez oameni sau copaci.”, spune studenta cu haz și modestie. Pensulele i-au prins praf din 2023, de cînd a început facultatea, însă e nerăbdătoare să se reapuce de pictat după terminarea licenței.

În timpul liber, Olga face voluntariat în domeniul asistenței sociale. Cînd are vacanță, merge de trei ori pe săptămînă la Baia Publică din Iași, un adăpost pentru oamenii străzii. Deși acum este în ultimul an de facultate și trebuie să aloce mult timp lucrării de licență, încă mai frecventează locul o dată la două săptămîni, cînd are nevoie de o pauză de la scris. Pentru doamna Popa nu este doar escapism, ci o revigorare care îi aduce „o încărcătură spirituală pozitivă”. Entuziasmul i se simte în glas atunci cînd povestește despre beneficiarii Băii Publice, care o întreabă la plecare: „Olga, mai vii pe la noi, nu?”

Meseria i se potrivește mănușă. După o experiență de viață de 68 de ani, a învățat să ajute, fără să o consume necazul celui nevoiaș. Își privește „pacienții” cu demnitate și recunoaște că „foarte mulți dintre ei au abilități artistice; unii desenează, alții cîntă”. Fără să se ferească de adevăr, observă cu o rigoare clinică faptul că izolarea de societate și anii petrecuți pe stradă au lăsat „lacune adînci în capacitățile lor cognitive”.

Întrebată dacă vrea să ocupe un post de asistent social după terminarea facultății, Olga se amuză și spune ferm: „Nu. Cine mă mai angajează pe mine? O să fac în continuare voluntariat. Nu vezi că ăștia tineri n-au loc de muncă? Sînt conștientă că trebuie să le las lor loc. Facultatea am făcut-o pentru mine.”