„Știi, noi nu apărem pe harta, dacă înțelegi ce zic”

Dallas este unul dintre cele mai sărace cartiere din oraș. Ieșenii îl știu după tot felul de etichete: periculos, murdar, abandonat, ilegal, însă nu mulți știu că așezarea din prezent este, de fapt, Dallas 2.0. După anii ‘90, în urma țepei Caritas, mulți români și-au vîndut casele și apartamentele cu perspectiva îmbogățirii rapide, dar au rămas pe drumuri. Excepție de la regulă nu au făcut nici ieșenii abia ieșiți din comunism și proaspăt întîlniți cu libertatea capitalismului. Astfel a luat naștere o comunitate care a crescut treptat. Din ’92 pînă în 2003, cînd primar era Constantin Simirad, buldozere au traversat de mai multe ori Bahluiul și au dărîmat barăci fără autorizație de construcție, însă oamenii s-au întors și au reconstruit, ba chiar s-au înmulțit. Astăzi, un sfert de veac, nouă mandate și zeci de promisiuni mai tîrziu, situația nu s-a schimbat prea mult.

Cartierul de partea stîngă a Bahluiului are toate formele de relief – cîmpie, dealuri și văi, mai puțin canalizare și gaz. Doar cîțiva „norocoși” au apă și curent. Pe cîmpie, printre mormane de gunoaie, cîteva vaci rumegă liniștite. Deși încă e cald, vîntul rece anunță venirea serii. Niște puști de pînă-n 10 ani se joacă de-a soldații. Ca să pară cît mai realist, un băiat cu hanorac roșu le spune camarazilor lui să-l acopere în timp ce el încearcă să aprindă o petardă. „Atacul cu grenadă” este întrerupt de un bunic cu nepoțica lui, care i-a flancat de peste gîrlă, și de strigătul mamei: „Ai grijă la cîini, să nu te rupă!”, semn că mai există și alte amenințări. Războinicii au făcut repede armistițiu și și-au îndreptat tirul către dușmanul comun: doi căței ale căror corpuri arătau ca și cum ultima lor masă a fost un acordeon.

La curba străzii Sarmisegetuza, lîngă pompele Apavital, șerpuirea de apă verde e străpunsă pe alocuri de stufăriș: Bahluiul. Mă opresc preț de cîteva clipe, ca pentru a face o fotografie mentală, și privesc de sus, de pe mal, cum, din cauza temperaturii, acoperișurile caselor din Dallas se transformă încet-încet în smoală de mai multe culori. Cobor pe coasta rîului și adidașii mei nu mai simt asfalt, ci iarbă, praf și noroi întărit, precum un mulaj dintr-o galerie de lut abstractă. Pe o rază de doi kilometri, un pod de fier gri leagă comunitatea „sinistrată” de oraș. Pe cealaltă parte, primul lucru pe care îl vezi este un zid colorat, care, dacă ar fi să exagerăm, precum zidul Berlinului, desparte două lumi diferite: „civilizația” de „jungla” caselor construite ilegal.

„Că sîntem păcătoși, ne pedepsește Dumnezeu!”

Pe lîngă mine trece un băiat de vreo 10 ani. Are în spate un ghiozdan mult prea mare și un tricou mult prea lung, care-i vine pînă la genunchi, ca o rochiță. Își tîrîie picioarele și lovește pietrele mici. La jumătatea podului se oprește, scoate un hîrcîit puternic și scuipă, printre dinți, în apă. Schițează un zîmbet scurt cînd saliva atinge apa și creează mici valuri. Se întoarce pe călcîie și își continuă drumul, la fel de plictisit.

Urc la deal prin stînga și, treptat, zidul devine mai mic, pînă cînd poate fi pășit. Pe platou, mi se dezvăluie „centrul” Dallasului. Mă duce cu gîndul la filme western, nicidecum la serialul omonim din anii ’70, iubit de o generație întreagă, cu magnați ai petrolului, de la care i se trage, în mod ironic, numele. Tot ce îi lipsește este șeriful cu stea aurită și pinteni, căci vacile și caii se plimbă alene pe gîrla Bahluiului. Tot aici, în centru, este „piesa de rezistență”: casa-cîrciumă-magazin. Se plătește „doar cash momentan”, dar nu este niciun POS prin preajmă și nici nu pare să fi existat vreodată.

Din spatele unei dube, într-un scaun cu rotile, un bărbat fără un picior îmi întrerupe gîndurile. Îl rog să mă ajute cu orientarea, dar mîna întinsă și privirea goală mă fac să înțeleg că în fișa postului nu scrie nicăieri ghid. Vreau s-o iau drept înainte, dar îmi ies în cale niște potăi care abia așteaptă să mănînce ceva.

„Stai calm, că nu mușcă… tare”, aud un strigăt din spate, iar apoi niște rîsete. Trei băieți cam de-o vîrstă cu mine, așezați pe niște scaune de pescuit, împart cu toții o pungă de semințe și fumează. Stau „la bronzat”, după cum aveam să aflu chiar de la ei. În sfîrșit, văd oameni care vorbesc și mă îndrept către ei. După cîteva minute de small talk, trec la partea care mă interesează: „E adevărat ce se spune despre Dallas? E periculos aici?”.  Cel cu punga de semințe în poală mă întrerupe. Asortează șlapii din picioare cu un trening din catifea albastră cu fermoar auriu și o șapcă neagră, pe care scrie mare: „BOSS”. „Se vede ca nu ești de pe aicea! Vezi că curioșii mor repede!”. Urmează un alt val de rîsete. Înțeleg ce încearcă să-mi spună, așa că salut și continui drumul prin dreapta.

Gardurile vii, în diferite culori și modele contrastează cu cele două tipuri de locuințe: terminate sau în construcție. Casele finalizate sînt o raritate, ca o pată de culoare într-un mozaic abia început. Cotesc printre case, pe o potecă făcută din bolovani. Pe la jumătatea drumului, pietrele încep să se afunde din ce în ce mai mult. Încă doi pași și dau peste un hău inundat, o mlaștină, groapa de gunoi a caselor din jur. În fața unei locuințe din BCA, într-un Opel Corsa verde cu portierele deschise larg, un tînăr se uită pe TikTok, conectat la boxele mașinii. Îl întreb care e faza cu „lacul” și îmi răspunde cu o ridicare a umerilor, însă fără să ridice ochii din telefon. Din stînga aud vocea spartă a unui bărbat cu mustață groasă, ca o potcoavă. Trage lung din țigară și se apropie. Ține un bebeluș la șold, ca pe un sac de cartofi. „Aici se adună apa cînd plouă. E blocată scurgerea. Da’ știi de ce? Că sîntem păcătoși, ne pedepsește Dumnezeu!”. Se oprește din vorbit și saltă, brusc, bebelușul care se scurge din strînsoare.

– Fetiță sau băiat?, întreb, ca să fac conversație.

– Fetiță. E nepoțica mea iubită, apucă să zică, înainte să înjure printre dinți și să arunce mucul de țigară care a ars pînă la unghie și l-a fript. Își aprinde încă o țigară, iar copilul scîncește de la fum. „Gata, gata. N-ai nimica!”, îi șoptește fetiței și-i șterge nasul cu bluza ei. Fixează cu privirea balta acoperită cu mîzgă verde și gunoaie, unde gîștele și rațele se întrec către mucul de țigară abia aruncat.

– Că sîntem păcătoși, de asta… Sînt băut, mă înțelegi!, murmură, mai mult pentru el. Fără niciun avertisment, se întoarce și o ia spre curtea lui.

„Asta e România, ce să faci?”

Cîteva minute mai tîrziu, pe strada Profesor Alexandru Bărbat, niște cățeluși negri cu pete albe se hîrjonesc chiar în mijlocul drumului. Joaca este întreruptă de o mașină ce face aerul mai greu de respirat. Înăuntru, un el și o ea. „Te ducem undeva?”, întreabă bărbatul, îmboldit de nevastă-sa. La drept vorbind, nu trebuie să ajung nicăieri, dar dacă Dumnezeu îți pune mînă-n cap, n-o să te superi că-ți strică freza. „Bună ziua! Da, dacă aveți drum înspre centrul care s-a construit aici. Am citit că în cartierul Dallas primăria a construit un centru de zi pentru copii, un fel de afterschool, și aș vrea să-l văd.”

De pe bancheta din spate, urmăresc în oglinda retrovizoare cum reacționează cînd le spun că sînt jurnalist. Bărbatul rămîne indiferent, dar se pare că i-am captat atenția soției și, brusc, rolurile se schimbă: eu sînt cel intervievat. Printre rafalele interogative, mai strecor cîte o întrebare despre centrul de zi. „Degeaba au băgat (autoritățile locale, n.r.) două-trei milioane de euro în proiect și au făcut sală de sport. Unu la mînă, nu merge, și doi la mînă, de asta avem noi nevoie, de sală de sport? Copiii merg prin noroaie la școală cînd plouă, nu avem gaz și canalizare și ei fac săli de sport…”, mîrîie șoferul. „Asta e România, ce să faci?”, adaugă resemnat.

La destinație: o clădire nouă, albastră, cu un părculeț alături. Nici urmă de paznic. Umblu nestingherit prin curte. Îmi lipesc fața de geam și privesc înăuntru: o sală cu două porți de fotbal, podea din plachete de plastic și pereți albi, imaculați. În corpul din dreapta, mai multe camere cu birouri goale, unde parcă lucrează doar fantome. Deși este finalizată din august 2025, clădirea nu a fost dată în folosință. Motivul este lipsa autorizației de securitate la incendiu. Reprezentative pentru situație sînt declarațiile contradictorii ale oficialilor, din luna februarie 2025. La vremea respectivă, prin purtătorul de cuvînt Dan Postolea, Primăria Municipiului Iași declara pentru TVR Iași: „În momentul de față, sîntem în proces de autorizare din partea Inspectoratului pentru Situații de Urgență (ISU) atît în ceea ce privește clădirea, cît și dotările din spațiul de joacă”. ISU, prin cpt. Georgică Onofreiasa, spunea, în același material, cu totul altceva: „Pînă la acest moment, nu a fost depusă, […] cererea și documentația aferentă necesară pentru obținerea autorizației de securitate la incendiu”.

În spatele clădirii, un cîine șchiop ronțăie un porumbel ghinionist. Peste drum, o femeie cu batic pe cap și cu șoșoni groși, de lînă, își ceartă găinile scăpate din coteț. „Ce vrei tu de la mine?”. Îi zic că sînt jurnalist și că documentez un material despre cartier. „N-am eu timp să-ți răspund, sînt bătrînă. Și nici încredere n-am în voi, ăștia de la ziare. Te las să treci prin curte să ieși pe cealaltă parte, pe Cicoarei, la vecina mea. Poate vorbește ea cu tine.”

Zis și făcut. Deschid poarta să trec și mă întîlnesc cu fiica bătrînei, Paraschiva. „Vă place în Dallas?”, întreb eu, naiv. „Domnul primar nimic nu a făcut. Păi, cum dacă avem toți aceeași adresă: strada Cicoarei numărul 53? Să nu mai zic că stăm cu noroaie la poartă. Un asfalt nu ar turna și el, mai ales că pe aici o să treacă centura pentru A8 sau, cel puțin, așa ni se zice. Da’ lasă că-ți mai zice vecina mea mai multe. Mariooo, vezi că vrea un băiat să vorbească cu tine”.

Apare la gard vecina Maria. Întîi, mă corectează. Se pare că folosesc greșit „Dallas” cînd mă refer la zona în care locuiesc femeile. „Toată strada asta, pînă în capăt, e Cicoarei. Dallasul e pe cealaltă parte, de la (strada, n.r.) Profesor Alexandru Bărbat înspre Bahlui”. Istoria zonei este una tipic postdecembristă, cu multe tertipuri, combinații, variante și cu și mai multe goluri. Nimeni nu pare să știe exact cum a apărut acest cartier, însă cert este că a început să se dezvolte după 1989, pe niște foste terenuri agricole ale statului. Pe baza legii fondului funciar, pămînturile confiscate sub comunism au fost redate proprietarilor de drept, însă, în urma confuziei de după Revoluție, asta nu s-a întîmplat în toate cazurile. „Majoritatea cred că au acte în regulă pentru pămînt și casă, dar sînt mulți care au o situație mai neclară. Sînt inclusiv oameni care au cumpărat cu acte în regulă și au probleme. Noi, aici, avem ce ne trebuie, slavă Domnului! Dar sînt, dacă mergeți pînă în capătul strazii, oameni amărîți tare. Nu au nimic. Le mai văd copilașii cum merg la școală cu ghiozdanele în spate. Acum e bine, dar iarna…”, încheie Maria scurta lecție de istorie a locului.

Intervine în discuție și vecina, Paraschiva: „Unii mai merg la muncă în străinătate, se întorc și își fac case, își cumpără mașini, dar alții, mai necăjiți, își construiesc case (cu materiale, n.r.) de la gunoaie, mai fură un lemn să se încălzească… Daaa, la periferie e rău tare”.

„Aici e un fel de fîșia Gaza”

„Periferie? În Dallas există periferie?”. Eram atît de intrigat, încît, fără să stau pe gînduri, am luat-o de-a lungul străzii. Pe uliță, țipenie de om. Trece rar cîte o mașină al cărei motor acoperă singurele sunete: ciripitul păsărelelor, cotcodăcitul găinilor și pașii mei pe pămîntul uscat de soare. Garduri din scînduri putrezite stau căzute la pămînt, invitație pentru curioși.

Tencuiala pare un lux de care au beneficiat doar cîteva locuințe, celelealte au rămas dezgolite, „la roșu”. Casele se răresc, dar nici urmă de periferie. Unde o fi? La orizont, un fum negru, gros, urcă spre cer. Dau peste o casă veche, bătrînească, cu pereții din chirpici scorojiți. În curte, peturi și doze de bere, haine vechi și urme de tăciune. Zăresc un gard din tablă și fumul negru care se ridică leneș. Mă ridic pe vîrfuri să trag cu ochiul dincolo. Dau nas în nas cu o fată, brunetă cu cercei metalici mari, rotunzi, la fel de surprinsă de vizita mea, încît aproape scapă din mînă ceaunul cu mîncare. Îmi zice că nu poate să mă ajute și că nu prea știe multe despre cartier. „Știi, noi nu apărem pe hartă, dacă înțelegi ce zic”, și îmi face semn din ochi, înainte să dispară înapoi în casă. Gard în gard, altă curte, păzită de patru ciobănești de Bucovina. Alarmat de lătratul cîinilor, Sorin Bâgiu, proprietarul, un bărbat scund, de vreo 40 de ani, iese afară curios. Este unul dintre acei oameni despre care îmi vorbea Maria. Sorin îmi spune că s-a mutat în Dallas acum aproape 20 de ani, cînd a cumpărat terenul de la o bătrînă care i-ar fi vîndut parcela fără să fie proprietara de drept. „Primăria nu poate să ne ajute cu nimic, că nu e terenul ei. A zis să ne punem în legalitate, dar aici trebuie să-și facă Justiția treaba”.

„Impozit plătiți?”, îl întreb, încercînd să descîlcesc puțin ițele. „Plătesc doar pe casă. Pentru ce alteva? Nu este apă, lumină, canalizare, gaz. Măcar drumul puteau să-l facă… Am mai adus noi pietriș, dar plouă și nici nu se cunoaște. Am încercat să vorbim, să rezolvăm, dar despre ce se întîmplă aici, nu vrea să știe nimeni. Aici e un fel de fîșia Gaza”.

Îl las pe Sorin oftînd și mă îndrept spre poarta vecinului, unde nici urmă de mișcare. Curtea este îngrijită, copacii dați cu var și din niște cauciucuri tăiate în formă de lebădă răsar flori albastre. Strig la poartă cîteva minute. Văd mai întîi un picior care-și căuta galoșii. Erau ai Anicuței Dulceanu, o femeie în vîrstă, îmbrăcată într-un halat roz care a văzut și timpuri mai bune. Din ce-mi povestește, se află în aceeași situație: „Am cumpărat de la un bătrîn, dar nici el nu avea acte în regulă, ci doar așa… la mînă. Ne-a amăgit cu vorba, ba că are, ba că nu are și așa a rămas. A și murit între timp. Na, mai judecă-te cu mortul”. Anicuța s-a mutat „în deșertul ăsta” după ‘90, cînd apartamentul de două camere din Dacia devenise neîncăpător pentru soții Dulceanu și cei opt copii. În prezent, este deranjată de vecinii noi de la periferie, o comunitate mixtă de vreo 300 de romi și români, care, după cum spune ea, s-au mutat „abuziv”.

Restul periferiei seamănă cu o favelă braziliană. Case improvizate și curți „comune” se întind de-a lungul unui canal de scurgere înfundat. În fața unei porți, arde mocnit un morman de gunoaie. La cîte o rafală de vînt mai puternică, focul învie și sperie șopîrlele care vin să se încălzească. Copiii nu par deranjați de mizerie, ba dimpotrivă: se joacă de-a v-ați ascunselea, bucuroși că au după ce să se pitească.

„Dacă nici primăria nu poate…”

E duminică și clopotele bisericii de pe malul Bahluiului anunță că slujba este pe sfîrșite. În curte, copiii se joacă Sticluța cu otravă și nu dau importanță privirilor dezaprobatoare ale bătrînelelor din parohia „Acoperămîntul Maicii Domnului” din Dallas.

Lăcașul de cult este, de fapt, casa praznicală. Este mic, decorat minimalist, fără picturi pe pereții albi, iar catapeteasma este improvizată din plăci OSB și icoane prinse în șuruburi. Mirosul de tămîie se revarsă în valuri din cădelnița pusă în cui. Preotul Sever Stoica, un bărbat cu ochi blînzi și voce caldă, și-a petrecut ultimii 13 ani ascultînd problemele celor din Dallas.

Termină de spovedit o mamă și doi copii și se apropie de mine. Îl întreb cîți oameni trăiesc în acest cartier. „A încercat primăria să facă un recensămînt, dar a zis că nu se poate ști, că foarte mulți nu au acte. Unii au reușit, totuși, să-și facă buletin. Am înțeles că dădeau trei-patru milioane cuiva ca să le facă buletin pe o anumită adresă. Am încercat și noi să facem propriile calcule și au ieșit vreo 1.300 de persoane, în toamnă. Da’ de unde? Nici vorbă de așa ceva. Dacă nici primăria nu poate…”.

Îl rog să-mi vorbească despre activitatea filantropică a bisericii. „La început chiar voiam să răsturnăm munții, dar am văzut că nu prea ai cu cine. Am avut o încercare: Acțiunea Butelia. Am plătit vreo patru distribuitori de butelii și dădeam oamenilor bonuri ca să meargă să-și ia gratuit. Vreo 180 de butelii, cam așa au fost. Au auzit că le dau bonuri și veneau din aceeași familie, mai mulți. Cei care aveau mai multe bonuri și-au luat, bineînțeles, de unul butelie, iar pe restul le-au vîndut. Butelia era 105 lei, iar ei le dădeau cu 70 sau cu 50. La fel au făcut și la Acțiunea Pilota. Cînd am mai mers de Crăciun, cu Ajunul, în casele lor, m-am uitat. Foarte puțin le aveau puse pe pat. Majoritatea s-au dus și le-au vîndut la bazar…”, povestește mîhnit părintele. Nu apuc să pun încă o întrebare, că mă întrerupe. „În schimb, partea bună a lor, și aici nu am ce să reproșez, este că își iubesc copiii și au grijă de ei. Îi trimit la școală, îi văd îmbrăcați frumos, că își fac temele și ăsta e un lucru foarte bun. Abandonul școlar este foarte rar. Dacă e, probabil, tot pe acolo, la periferie”, încheie părintele Stoica.

Las biserica în spate și o iau pe strada Profesor Alexandru Bărbat. La capătul ei, vîntul amestecă, ca într-un cocktail dezgustător, mirosul de canal stătut, cu praf, gaz și miasma dulceagă a putrefacției animale. Îmbătați de căldură, mai mulți copii se joacă pe cîmp, care arată de parcă a plouat cu gunoaie. Doi băieți se ciondănesc de la un meci de tenis de picior. Mingea a sărit într-o baltă mocirloasă și niciunul dintre ei nu vrea să o scoată de acolo.

Unde se termină cartierul propriu-zis și începe șesul, trăiește Elena Friț, alături de o parte din numeroasa ei familie. Are 61 de ani, „șapte fete, opt băieți și 60 de nepoți”. Unii sînt plecați în străinătate, alții „pe lîngă” Podu Iloaiei, iar restul trăiesc aici. Poartă batic albastru pe cap și un ilic cu buzunare adînci, din care împarte dulciuri nepoților. Îmi vorbește dezamăgită despre cum soțul ei, Ianoș, nu își poate reînnoi buletinul. „Noi avem acte pe pămînt, plătim impozit din 2000, da’ n-avem aviz pe casă. Plătesc și pe casă, dar tot nu vor să facă. Cică nu pot să o recunoască…”. O întreb cîte familii sînt în aceeași situație. „Numa’ vreo cinci sau șase au (autorizație de construcție, n.r.) în tot Dallasul. În 2011, am pus mai mulți bani să ne facem autorizație. 100 de milioane am pierdut atunci. Se mai fac buletine pe alte adrese, dar eu vreau să-i fac pe casa mea, că doar stau de atîția ani”, explică Elena.

Vis-a-vis, în grădina unei case din chirpici, o femeie stă aplecată și plivește. A cumpărat casa în 1998 și o îngrijește pentru fata ei, care e plecată în străinătate, pentru „cînd s-o întoarce-n țară”. „Eu înțeleg autoritățile, dar trebuie înțeleși și ei”, și face semn din cap către curtea vecină. „Ce-i drept, e greu de obținut autorizație, pentru că e teren inundabil. Norocul ălora care au primit, ca să construiască blocuri pe buza Bahluiului. Da știi de ce?”, mă întreabă, chicotind ca un copil. „Acolo nu e inundabil!”.