,,Mama răniților/ grupului” nu este un titlu onorific, este o boală cronică. De-a lungul timpului, am adoptat, fără acte, zeci de copii. Și nu, nu înfiez copii ca să îi cresc sau trimit la școală, ci adopt colegi și prieteni, devenind astfel o mamă de serviciu.

,,Ai un pachet de șervețele?”. „Da!” ,,Mă ajuți și pe mine cu…” „Da!” Sau știu dinainte ce trebuie să fac. Ai cumva geanta deschisă? Eu sunt aici să trag subtil fermoarul sau să îți aranjez gulerul la haină. De ce fac toate acestea? Nu știu. Impuls, grijă, OCD? Posibil toate sau pitici pe creier.

Majoritatea grupurilor de prieteni au un ,,părinte de serviciu”, mereu gata să rezolve el situația sau să aibă grijă de prietenul care își varsă fierea și ficatul în toaleta clubului.

Am devenit ,,mama răniților” în clasele primare. Prima mea „victimă” a fost colega de bancă, o fată micuță, slăbuță și cu o dezordine în sînge la cote ilegale. Pentru mine reprezenta un țel, o misiune! Eram mereu acolo să pun totul în ordine și să pun la punct marea de rechizite care zbura în jurul meu cînd Anisia își deschidea rucsacul. Practic, îmi luasem angajamentul de a avea grijă de o tornadă care nici măcar nu era problema mea, dar pe care o trăgeam de geacă de fiecare dată cînd voia să treacă strada fără să se asigure. Anii au trecut, dar boala mea a rămas neschimbată. Anisia îmi spune și acum în glumă: ,,Ce faci maica mea?” și eu rîd, deși nu mai sîntem la școală.

În rucsacul meu poți găsi orice. Un coleg m-a întrebat dacă nu am și o drujbă și m-am gîndit că nu ar fi o investiție rea, dar nu, sînt doar o farmacie, patiserie și librărie ambulantă, gata să ajut oricînd pe cineva aflat în nevoie. În timpul liber sînt și psiholog neplătit, dar pregătit să îți analizeze problemele și să le rezolve pe cît se poate. Empatia cronică este o afecțiune de care nu suferă multe persoane, dar cele care o au…Felicitări! Ai devenit un părinte fără ca măcar să ai copii!

Persoanele cu empatie cronică au un singur dușman: persoanele care nu înțeleg de ce unii semeni din jur se comportă cu ei de parcă ar fi din familie. O persoană cu empatie cronică și dorința de a te îmbrățișa dacă te vede trist este cel puțin suspectă în ochii lor. În aceste cazuri, cei ca mine vor fi profund răniți de respingerea primită din partea celor care se comportă precum niște adolescenți cu probleme de temperament.

Totuși, de ce simțim nevoia să fim buni cu cei din jurul nostru? De ce sîntem gata să sacrificăm bucăți din noi pentru bunăstarea altora? Empatia cronică se manifestă în diverse forme, uneori combinată cu sindromul salvatorului, formînd împreună un cocktail Molotov de emoții și ,,lasă că te ajut eu!”, deși bateria interioară este demult epuizată. Am încercat de multe ori să îmi dau demisia din acest post, dar niciodată nu am rezistat mai mult de cîteva ore fără să mă abordeze un caz social cu o disperată nevoie de un burete emoțional care să îi absoarbă ofurile.

Promit că de mîine voi fi un om mai ferm și voi învăța să spun nu problemelor ce nu sînt ale mele și…

Dar uite cum bătrînica care are nevoie de ajutor în a-și cîntări roșiile la Lidl deja a început să îmi povestească toată viața ei și despre nepoții plecați în Germania, pe care nu i-a mai văzut de zece ani. Nu pot pleca acum fără să o ascult și să empatizez cu toate problemele ei, nu? 

Sursă foto: clinicaaproape.ro