Inainte de toate exista si un inceput. Pentru multi acesta a constat in a detine o masina Dacia, pe care unii nici astazi, dupa patru decenii de la nasterea pe soselele din Romania, nu au parasit-o. Altii nici macar n-au dorit sa scoata bani de pe urma ei si au lasat-o sa se autodistruga in pamantul din care s-a “nascut”. Filmul „dacia, dragostea mea” incepe cu imaginea regizorului roman Serban Constantinescu, purtand o discutie cu Constantin Stroe – vicepresedintele Dacia, la volanul automobilului, intr-un cimitir de masini. La finalul documentarului acelasi interlocutor, acelasi cimitir de masini, o dacie in minus pe strazile din Romania.

In film, un regizor spaniol calatoreste timp de cinci zile cu o dacie. Intamplarea nu este fictiune, ci realitate. Regizorul Julio Soto impreuna cu Serban Constantinescu, au parcurs distanta de la Alexandria pana in Valencia (aproximativ 3000 de km) cu o Dacie 1300. Dupa cum a spus in cateva randuri, regizorul Serban Constantinescu, nu lipsa banilor sau gasirea personajelor au fost momente dificile in realizarea documentarului, ci drumul lor spre Spania, cu o dacie de 26 de ani.

Dacia este ilustrata cu succes ca fiind visul oricarui roman din epoca ceausista si totodata unul din putinele modele de masini pe care le gaseai atunci in tara (1968 – Dacia 1100, Trabant, Warburg sau Skoda). Rasplata cea mai mare dupa un an de munca, pana la revolutia din ’89, era pentru multi romani, o vacanta la volanul unei masini pe care, ramasa in marginea drumului, o faci sa porneasca fara prea multe cunostinte de mecanica.

Insemnele marcii Dacia sunt prezente aproape in permanenta pe parcursul celor cinci parti ale peliculei. In doar cateva secvente prezentate de la meciul de fotbal Romania – Franta (2-2) din 2008, pe treningurile fotbalistilor, pe tabela de marcaj vedem un simbol autohton, Dacia. Surprinsa in cateva randuri, o liftiera starneste mirarea persoanelor care ii trec pragul. Femeia coase goblenuri pentru seful ei, goblenuri cu automobilul in diferite momente – 1100, 1300, Logan, si dupa cum spune ea, fiecare simbolizeaza o varsta – bunicul, tatal si fiul.

Povestea in imagini a automobilului incepe in anii ’70, atunci cand tovarasul Nicolae Ceausescu este primul care primeste o Dacie 1100 si onorat, ii arata presedintelui american Richard Nixon, la uzina din Pitesti, veleitatile sale de sofer al natiunii. Il intalnim iarasi ca si in Autobiografie pe actorul Ceausescu care apare insa aici ca figurant. Dupa o prima parte in care Dacia este prezentata ca fiind o marca bine construita, apare in scena primul personaj al documentarului, omul de afaceri, Dinel Staicu. Dintr-un fotoliu mai mult decat confortabil, latifundiarul povesteste cu bucurie cum si-a luat o Dacie la 20 de ani, masina care era mai scumpa decat un apartament. 70.000 de lei, 40 de salarii medii –  si cu un bilet de la CEC in mana, asteptai 4, 5 sau chiar 6 ani. Desi filmul nu prezinta decat nasterea, evolutia si caderea Daciei, fostul finantator al Universitatii Craiova nu rateaza ocazia sa afirme cu parere de rau ca, in ciuda bogatiei lui, sufera pentru cei saraci. Dinel Staicu incheie capitolul anilor ‘70 intitulat cu gust “Lapte si Miere”, iar “Sfarsitul unui vis” – anii ’80 – este adus de fotbalistul Miodrag Belodedici si de doi tigani, fratii Bujor. Belodedici conduce o Dacie alba pe un drum de tara si in acelasi timp isi marturiseste mandru palmaresul de fotbalist. Incepe sa ploua, asa ca parbrizul Daciei scartie inconfundabil de la stergatoare.

Doi tigani, fratii Bujor, filmati de pe bancheta din spate de cei doi regizori ai documentarului, conduc o Dacie albastra spre Spania. Cu gandul la cati bani or sa aduca in tara, acestia dau cu ochii peste  frumoasele vile din Teleorman. “Oare cat ar trebui sa muncim pentru o casa ca asta? Nu stiu. Poate 50 de ani. Bine, atunci o casa mai mica“. Cei doi frati se trezesc din “vis” la “Caderea” dinspre sfarsitul anilor ’80 – partea a III-a –  acolo unde povestesc cum s-au bucurat cand au auzit la radio ca Revolutia a invins. Bucuria lor a capatat insa imagini abia dupa jumatate de ora, atunci cand tubul de la televizor s-a incalzit.

In partea a IV-a, denumita “Schelete”, datorita numeroaselor privatizari esuate din industrie, apare un om care isi repara Dacia pe strada, in plina revolutie. “Opriti-va oameni buni, imi stricati masina!”. Tot intr-o Dacie, mai exact intr-una papuc isi face aparitia un mic intreprinzator de dupa revolutie. “Pompele funebre S.C. Angel va stau la dispozitie 24 din 24, cruci, sicrie, si alte accesorii. Va asteptam!”

In finalul documentarului, capitolul V – “Nu acasa! Prezentul” – cei doi frati Bujor, ajunsi in Spania, le povestesc rudelor cum in Romania situatia este cam aceeasi. Nu au loc sa lucreze, si doar dorul de familie i-ar mai intoarce la aceeasi situatie economica, unde “vezi lumea dimineata ca-si ia pensia, o paine si cam atat”.

Documentarul “Dacia, dragostea mea” are un titlu foarte bine ales. Fata de celalalt film despre automobilul romanilor, realizat de Serban Constantinescu si intitulat “Dacia, generatia mea”(2003), sintagma dragostea mea sugereaza mult mai bine valoarea avuta de o Dacie in timpul regimului comunist. Este o dragoste fictiva, dar in acelasi timp reala, reciproca si fara conditionari impuse. Atat timp cat unii isi petreceau si petrec mai mult timp la volanul ei, putem spune ca “dragostea mea” era si este a fiecaruia.

Regizorul Andrei Ujica a ilustrat perioada comunista in “Autobiografia lui Nicolae Ceausescu”, perioada care a marcat o intreaga natiune, prin portretul dictatorului. Ipostaza politica ramane cu siguranta intiparita pregnant in memorie, insa Dacia pusa pe ecran in seama unei sarbatori in viata romanului, starneste persoanelor vizate, un dram semnificativ de nostalgie. Desi mai mica durata decat “Autobiografia lui Nicolae Ceausescu”, documentarul “Dacia, dragostea mea” este impartit in cinci capitole, un fel de intertitluri de text care au menirea sa ofere privitorului o pauza de reflectie. Filmul lui Andrei Ujica se opreste la revolutie, insa Dacia continua sa strabata drumurile pline de gropi pana in capitalism unde gloria ei de odinioara a disparut.

Vizionate impreuna, cele doua documentare romanesti (care au in total peste patru ore de pelicula) intregesc o imagine ampla celor care nu au trait in perioada atat de mult pusa in discutie.

Dupa vizionarea documentarului se poate observa cu usurinta cum sunetul produs de motor, scartaitul portierelor si al parbrizului pe timp de ploaie actioneaza ca o coloana sonora.

“Dacia, dragostea mea” a fost pentru regizorul Serban Constantinescu, a doua incercare de a ilustra in imagini trecutul automobilului. In anul 2003 a realizat documentarul “Dacia 1300, generatia mea”. Ideea documentarului din 2009, “Dacia, dragostea mea” a aparut la Stockholm, acolo unde Serban Constantinescu, stabilit inca din anul 1993, l-a cunoscut pe regizorul Julio Soto. Cineastul spaniol se afla intr-o continua cautare de povesti in lume si a trait mai bine de un deceniu in afara Spaniei, opt ani la New York si alti cinci in Scandinavia.

Julio Soto, devenit intre timp scenarist si producator, a castigat in anul 2010 impreuna cu romanul Serban Constantinescu, premiul doi la Sectiunea Nationala a Festivalului Documentamadrid. Distins in nenumarate randuri pentru documentarele sale, spaniolul este la al doilea premiu in cadrul acestui festival, el primind  in anul 2006, premiul publicului pentru filmul Radiophobia.  In cautarea de personaje si povesti interesante pentru film, regizorii au strabatut in jur de 15.000 de km. Filmarile la documentar au avut loc in anul 2008, la Medias, Moldova Noua, Craiova, Sibiu, Tulcea, Bucuresti, Targoviste si prin imprejurimile Valenciei.

Pelicula a participat, in iunie 2008, la targul de documentare „Sunny Side of the Doc” din Franta, iar de atunci a fost prezentat la mai multe festivaluri de film, printre care Festivalul de la Pamplona (2010) si Festivalul International de Film Transilvania (TIFF 2010).

“Dacia, dragostea mea” a avut premiera pe data de 4 noiembrie 2009, in Bucuresti, la Cinematograful Regizorului Roman, Studioul Horia Bernea.

Andrei Gorgos