Există locuri în România unde tăcerea pare să spună mai mult decît toate manualele de istorie. Unele locuri vorbesc prin pietrele lor, altele prin ruine, prin biserici înălțate cu un fast străin locului, ori prin ecoul unor nume ce s-au șters din conversațiile curente, dar nu și din memoria pămîntului. În Roznov, o așezare moldovenească aflată între Bacău și Piatra Neamț, se găsește moștenirea unei personalități cu o poveste aparte: colonelul Gheorghe Ruset-Roznovanu. Acesta nu a fost doar un moșier înstărit și un militar ambițios, ci și un om politic conservator, dar și un admirator al Rusiei țariste.

Ca să înțelegem omul, trebuie să înțelegem familia. Neamul Rosettii, cunoscut și sub forma moldovenească Ruset, nu era unul de boieri oarecare. Șirul lor are rădăcini în secolul al XVI-lea, cînd Lascaris Rosetti se căsătorea cu Bella, fiica unui nobil bizantin, Ioan Cantacuzino. Această alianță plasa familia Rosetti într-o poziție înaltă, atît prin sânge, cît și prin prestigiu. O ramură a familiei s-a stabilit în Moldova și de aici s-a născut ramura Ruset-Roznovanu, care va da numeroși dregători, demnitari și militari. Printre cei mai cunoscuți predecesori ai lui Gheorghe Ruset-Roznovanu se numără voievodul Antonie Ruset, domn al Moldovei între 1675 și 1678. Conform preotului Vasile Țoc, cel care slujește în biserica ctitorită la Roznov de colonelul Roznovanu, „aceasta era o familie de nobili fanarioți, care au venit în spațiul românesc în jurul secolului al XVI-lea. Ei și-au păstrat numele de Rosetti, dar au preluat ca al doilea nume pe cel al locului unde și-au făcut moșie. În Roznov îl avem pe Rosetti-Roznovanu”.
Familia Ruset-Roznovanu avea o simpatie declarată față de Imperiul Rus. Era o loialitate cultivată nu doar prin afinități culturale sau religioase, ci și prin alianțe politice și educație. Unii membri ai familiei au avut chiar legături cu mișcarea Eteria, în timp ce alții și-au făcut studiile și cariera în Rusia. Această înclinație avea să fie evidentă și în personalitatea colonelului Gheorghe, care avea să ducă mai departe tradiția prorusească a familiei sale.

Nașterea unui aristocrat moldovean

Gheorghe Ruset-Roznovanu s-a născut la 1 martie 1834, în familia lui Alecu și a Ruxandrei Ruset-Roznovanu, născută Callimachi. A crescut într-un mediu aristocratic, unde se vorbea franceza, se citeau ziare din străinătate și se cultivau loialități geopolitice înainte ca România să existe ca stat unitar. Ca toți tinerii de viță nobilă din epocă, și-a început studiile în Austria și le-a continuat în Rusia, unde a fost primit în înalta societate datorită poziției și averii familiei. În Rusia, Gheorghe a fost primit în Regimentul de Gardă al țarului Nicolae I, o onoare rezervată doar elitei. A ajuns la gradul de praporcic, echivalent cu gradul de sublocotenent. „În Rusia, unde graţie sumelor de bani trimise de tatăl său a beneficiat de cele mai bune condiţii de trai, a servit în armata ţaristă, ocazie cu care l-a cunoscut personal pe ţarul Nicolae I. Istoricul Radu Rosetti nota în lucrarea sa Amintiri din prima tinereţe că, întrebat fiind de către ţarul Nicolae I de unde este, Gheorghe Ruset-Roznovanu ar fi răspuns fără şovăială: «Din gubernia Moldovei, Majestatea Voastră!»”, explică Paul Daniel Nedeloiu, profesor de istorie la Liceul „Gheorghe Ruset-Roznovanu” din Roznov, județul Neamț.

Revenit în Moldova în preajma Unirii Principatelor, Gheorghe a fost încadrat în miliție și a primit gradul de colonel, superior celui din armata țaristă. În noua sa funcție, a fost numit comandant al regimentului de jandarmi, fiind apoi numit ispravnic, echivalentul prefectului, al județului Neamț. A fost o perioadă tensionată: unioniștii și separatiștii se confruntau în plan politic, iar el, deși nu susținea Unirea, nu s-a implicat activ împotriva ei. A semnat petiția separatiștilor din 14 mai 1857, dar nu a obstrucționat procesul unirii.
Această neutralitate prudentă i-a permis să mențină o relație funcțională cu Alexandru Ioan Cuza, care în 1860 i-a încredințat comanda Regimentului 4 linie. Aici, și-a demonstrat talentul de organizator și comandant, reușind să transforme regimentul într-un exemplu de disciplină și eficiență. Ulterior, a fost transferat la Regimentul I lăncieri, pe care l-a condus pînă în 1863.

Politician și erou

Pe măsură ce România se forma ca stat modern, Gheorghe Ruset-Roznovanu a ales drumul conservatorismului. După abdicarea lui Cuza, s-a alăturat Partidului Conservator, devenind una dintre cele mai importante personalități ale partidului. A fost ales deputat între 1866 și 1870, apoi senator în 1871. În același an, a devenit președinte al Consiliului Județean Neamț, iar ulterior a fost numit prefect.
„În administrația județului Neamț, a lăsat o moștenire solidă. A modernizat infrastructura, a construit șosele, a reorganizat administrația și a sprijinit învățămîntul local. De asemenea, a susținut proiecte de sănătate publică și a fost un mecena discret al culturii locale. A fost genul de politician care a știut să-și folosească influența pentru a aduce beneficii reale comunității”, mai spune profesorul Paul Daniel Nedeloiu.
În timpul Războiului de Independență (1877–1878), Gheorghe a fost chemat din nou sub drapel. A comandat Brigada 4 călăreți, asigurînd flancul drept al armatei române între Grivița și Vidin. A fost o contribuție importantă la succesul campaniei, dar nu a căutat glorie personală. După război, s-a retras din cariera militară, alegînd să se dedice exclusiv politicii și administrației.
Influența sa politică era considerabilă. Istoricul Radu Rosetti scria că Ruset-Roznovanu devenise un „admirabil fabricant de deputați guvernamentali” și că niciun candidat nu putea ieși din urne fără sprijinul său. Rivalitatea sa cu liberalii, în special cu I.C. Brătianu, nu a fost lipsită de momente cordiale. În 1890, fiul lui Brătianu, tînărul Ionel, l-a vizitat la Roznov și i-a transmis tatălui său o descriere memorabilă: „Rusia e aici la ea acasă. Împărații au pe pereți portretele, Skobelef statueta pe masă, «Le Journal de St. Petersburg» stă pe birou”.

Biserica „Sfîntul Nicolae”, ctitorită de Gheorghe Ruset-Roznovanu la Roznov

Alexandrina, mîna sa dreaptă

În 1862, Gheorghe s-a căsătorit cu Alexandrina Cîmpineanu, fiica patriotului muntean Ion Cîmpineanu. Era o femeie educată, demnă, cu un profund simț al datoriei. Deși a stat departe de scena politică, Alexandrina a fost sprijinul tăcut al colonelului. A fost implicată în organizarea spitalului din Roznov, în susținerea școlii locale și în viața religioasă a comunității. Împreună au avut un fiu, Alexandru, care a murit la doar 20 de ani, în 1883. Această tragedie a lăsat o rană adîncă în sufletul celor doi părinți.

Ctitorul de la Roznov

Cea mai vizibilă moștenire a colonelului este, fără îndoială, Biserica „Sfîntul Nicolae” din Roznov, construită între 1890 și 1892. A ales un stil slavo-bizantin, cu influențe arhitecturale rusești, apelînd la arhitectul Nicolae Sultanov din Sankt Petersburg. Biserica are formă de cruce cu brațe egale, o turlă bulbată specifică și o criptă subterană unde se află mormintele familiei. A fost pictată între 1913–1915 de Costin Petrescu, iar sfințirea a avut loc la 14 iunie 1915, după moartea ctitorilor.
Interiorul bisericii găzduiește odoare valoroase: icoane dăruite de regele Carol I, țarul Alexandru al III-lea și Marele Duce Pavel. Printre ele, o Evanghelie din 1644 scrisă în slavonă. Acest lăcaș de cult este atît o biserică activă, cît și un muzeu al memoriei familiei Ruset-Roznovanu.
În 1898, colonelul a redactat un testament în care își dona întreaga avere Bisericii „Sfîntul Nicolae” și spitalului local. Valoarea estimată: 1.700.000 lei, plus moșiile Roznov și Ivănești. Executor testamentar a fost numit prințul rus Iurie Olsufiev. După moartea colonelului, în 1904, testamentul a fost contestat de rude. Neprezentarea lui Olsufiev în instanță a dus la anularea testamentului în 1908. Moșia a fost vîndută, dar intervenția ministrului Spiru Haret a salvat 250.000 lei pentru întreținerea bisericii.

Colonelul Gheorghe Ruset-Roznovanu s-a stins din viață pe 2 octombrie 1904. Soția sa, Alexandrina, l-a urmat în 1907. Amîndoi se odihnesc în ctitoria lor. Castelul Roznovanu, școala, gara, spitalul și biserica – toate amintesc de un om care a ales să construiască acolo unde alții doar au stăpînit.
Moștenirea sa nu stă doar în piatră, ci și în alegerile făcute de-a lungul unei vieți în care trecutul, loialitatea și viziunea s-au ciocnit în inima Moldovei.

–