Dionisie Vitcu: „Modestia le sta bine prostilor si batrinilor. Eu nu sint nici prost, nici batrin!”

Interviu cu actorul, regizorul, conferentiarul universitar si scriitorul Dionisie Vitcu. Din cei 72 de ani de viata pe care i-a trait pina acum, mai bine de jumatate de secol l-a petrecut pe scena. De fapt, a facut o scena din propria viata. O scena unde asaza cu multa pompa premii, distinctii si diplome. Tot ce e arta il incinta si nici nu e egoist: impartaseste din experienta sa tinerilor studenti de la Universiatea de Arte „George Enescu” din Iasi. A jucat atit, dar nu s-a plictisit inca de actorie. Reporterul CuzaNet a stat de vorba cu actorul Dionisie Vitcu, veteran al teatrului romanesc, despre arta, copilarie, teatrul vechi si cel nou si despre adevarata valoare a unui „creator de personaje”.

Aveti deja mai bine de jumatate de veac pe scena. Va mai tenteaza sa incercati ceva nou, inedit in domeniu?

Intrebare foarte grea…E o „istorie” intreaga cu teatrul. Pentru ca dupa 1989, e intr-un sens…neinteresant pentru generatia mea. In sensul ca noi am facut o scoala de teatru foarte serioasa si foarte grava, avind profesori mari artisti ai teatrului romanesc. Si as vrea sa ii numesc aici pe Alexandru Finti, care nu mi-a fost preofesor direct, dar am dat admiterea cu el. Ion Fintesteanu. Am mai auzit, dar nu am mai prins-o prin institut pe Irina Rachiteanu-Sireanu, pe George Tinica, Ion Sahidian, Sandina Stan, mari artisti ai scenei romanesti, care preluasera din scoala lui Caragiale, a lui Paul Gustin, scoala realista de teatru deci. Dupa romantismul in teatru, cind actorii ieseau la rampa si spuneau monoloage intregi recitate, a inceput un teatru, vorba lui Milo, „pentru cei cu marunteaua”, pentru cei care veneau cu bani putini la teatru. Spuneam ca dupa 1989 au inceput miscari serioase in teatru, in sensul de a-l dezosifica. Generatiile noi zic ca teatrul a fost osificat, se spuneau replicile stind pe scaun, ridicandu-ne, asezindu-ne din nou…Ei, acum avem o serie de regizori foarte importanti ai teatrului romanesc, recunoscut acuma in Europa si in lume, prin numele lui mari, cum ar fi Silviu Purcarete, care lucreaza acum la Teatrul National, din fericire, Andrei Serban sau Radu Penciulescu, Catalina Buzoianu, Anca Ovanez… Si ar cam trebui sa ne intoarcem din nou la radacinile teatrului. La adevar, la firesc, la luminozitate si la inteligenta spectacolului vizionat de publicul care nu e snob. De multe ori vin la teatru oameni care nu inteleg aproape nimic, vad un spectacol de neinteles si ies satisfacuti ca au vazut ceva extraordinar. De aceea, cred ca teatrul trebuie sa se opreasca la un moment dat, sa isi analizeze productiile si sa o luam din nou de la capat.

Cum evouleaza un actor? Exista mereu loc de mai bine, sau odata ce si-a stabilit un stil de joc nu se mai poate schimba?

Totdeauna exista loc de mai bine. Intr-un spectacol exista o viziune a autorului, pentru ca a scris piesa asa cum a scris-o el. Este o viziune a actorului, pentru ca el o intelege cum o intelege el si o viziune a celui care monteaza spectacolul, regizorul. Ei bine, totdeauna intr-un spectacol nu iese nici ce a dorit autorul, nici regizorul, nici actorul. Uneori pot sa iasa lucruri deosebite, si nu intimplator. Totdeauna insa, se incearca sa se realizeze ceva care sa fie inteles de public, si de regizor si de actor si de autor. De aceea, daca este loc pentru mai bine, sigur ca sint si niste criterii peste care nu se poate trece. Ce ar insemna ca fiecare actor sa joace in felul lui, in „stilul” lui? Nu s-ar imbina, nu s-ar lega in intentii, in texte, nu e coerent spectacolul. Totdeauna spectacolul trebuie sa aiba rotunjime, cum spunem noi si nu trebuie sa se iasa din niste tipare.

Spre exemplu, se intimpla sa fie disensiuni intre viziunea actorului si cea a regizorului intr-un spectacol?

Ooo, de multe ori…Dar, de obicei, cind lucrurile nu se pot tempera, ori paraseste regizorul spectacolul, ceea ce nu se prea intimpla, ori il paraseste actorul sau…e dat afara. Aaa, sunt discutii….”Chinurile facerii”…Cind eram studenti, nu intelegeam noi ce e cu ele. Si ii intrebam pe artistii adevarati. Si incepeau sa se scarpine dupa ureche, sa isi caute cuvintele,..”Chinurile facerii” sunt foarte simple. Cind nu prea intelegi ce vrea textul, nu prea intelegi ce vrea regizorul, ce doresti tu sa faci. Si atunci, daca intr-adevar esti pasionat de teatru, cum spunea si Caragiale, ca pasiunea nu e totuna cu talentul, dar presupunem ca sunt mina in mina… Atunci nu prea dormi noaptea, visezi ca ai intirziat la teatru, ca nu ai dat replica, ca ai uitat tot cind ai intrat in scena… Este extraordinar de placut sa fie doi actori cam de aceeasi scoala ca atunci realizarea dialogului si a momentului artistic este pe cele mai bune cai, care duc spre un ideal artistic.

„Noua, actorilor, ne place cind sintem multi in scena. Atunci apar si giumbuslucurile noastre, pe care publicul nu le stie.”

Care e diferenta dintre jocul de sceuna si cel de studio?

Nu e o mare diferenta, decit ca studioul e o sala mai mica. Treaba asta cu studioul a aparut de la activistii partidului comunist. Exista in noi, cei mai tineri, dorinta de a face altceva decit teatrul asta osificat. Daca e sa fiu sincer, generatia mea a inors teatrul pe dos. Adica sa stam pe sub mese, sa jucam cu capul in jos…sa spargem…sa fortam nota….Noi am fost aia…Spunea un mare om de teatru roman: „In tinerete am rasturnat teatrul si acuma vreau sa il pun in picioare, dar nu pot”. Asta spun si eu acum. Sunt unul din cei care au rasturant teatrul. Si atunci, organele de partid au simtit deja miscarile launtrice ale directoarelor, ale teatrului din Polonia, din Rusia. Teatrul rus a fost mereu unul de referinta, prin balet, prin talente. Dar nici noi nu am dus lipsa de talente si inteligenta artistica. Si atunci oamenii de cultura de atunci din Partidul Comunist au vrut sa ne de posibilitatea de a lucra, dar in sali mai mici. Si in incaperi mici, cum e sala „Teofil Vilcu” acuma, care a avut alta forma, cu niste turturi, se faceau asa sepctacole. Singurul inconvenient e ca in astfel de sali nu se pot face spectacole grele. Asta ar fi deosebirea. Speram sa revenim la spectacolele mari, cu lume multa. Si noua, actorilor, ne place cind suntem multi in scena. Atunci apar si giumbuslucurile noastre, pe care publicul nu le stie. Spre exemplu, unui coleg, care are un geamantan mare, ii punem greutati inauntru si cind vrea sa plece repede nu poate. Sau se produc bilbe, care sunt deliciul nostru in culise.

As vrea sa luam ca exemplu o piesa clasica si felul in care se juca ea in trecut si cum se joaca acum, cu noile tehnologii si resurse…Dauneaza ele sau vin in ajutorul reprezentarii?

Din nenorocire, mari regizori, si am dat numele lor, fac spectacole „dupa” Cehov, Shakespeare, nu mai vorbesc de literatura dramatica romaneasca, care e cam lasata in umbra si ei considera ca nu au valoare artistica deosebita, ca nu putem iesi in lume cu piese ca „Despot Voda”. Nici nu cauta sa gaseasca posibilitatea sau formula care ar putea sa puna in valoare dramaturgia noastra clasica. Sigur ca un spectacol trebuie sa ne duca si la contemporaneitate, sa fie o lectie pentru contemporani. Dar lectia poate fi vazuta si din felul cum este jucata. S-a pus la noi „Macbeth” de Shakespeare. Regizorul, unul dintre regizorii importanti ai teatrului romanesc, Manutiu, inspirat de intimplarile din razboiul bosniac, a adus spectacolul la atmosfera unui razboi contemporan. Sigur ca multi actori ridica din umeri…E un spectacol…Ne intrebam totusi: e Shakespeare? Nu sunt adeptul „contemporaneizarii”, a aducerii la zi a temei dintr-o piesa clasica oricum si sa bagam degetele in ochi spectatorului.

Incercati o comparatie intre cum era vazut actorul inainte de 89 si cum e vazut acum.

O intrebare la care ar trebui sa cuget…Regimul dinainte de 89 avea nevoie mare de artisti si mai ales de artisti cu „stea”. Nu steaua rosie…(ride)…Sa spun…”steluta”. Erau personalitati publice si aveau nevoie ca in activitatile lor, in ceea ce faceau ei, in sedintele lor, sa fie ici-colo cite un actor de nume. Era bine, in sensul ca ne dadeau casa, ne repartizau obligatoriu intr-un teatru…Cum mi s-a intimplat la Piatra Neamt, mi-au dat casa, trei roluri si palton! Deci, dintr-un punct de vedere, era bine. Dupa 89, inmultindu-se scolile de teatru, eu fiind unul dintre profesorii unei scoli de importanta la Iasi, sint multi actori, fac de toate, apar la posturi de televiziune si vor a doua zi sa fie vedete. Si unii reusesc pe moment, sa fie vedete de o zi, de o noapte, o seara…Dar nu ii vad pe viitor decit foarte putini sau…nu as spune nici unul…Sint actori prea multi, sint peste tot, joaca un teatru dezlinat, fara profunzime, care, culmea, este placut de generatia tinara. Nu cred in asemenea teatru. Nu cred ca piata libera ii va putea ridica pe piedestal pe actorii care sunt formati in scoala de dupa 89. Deci eram pretuiti si inainte si nu m-as plinge ca nu sint pretuit azi.

Cu alte cuvinte, sustineti ca este un surplus de actori pe „piata” teatrului romanesc?

Asta e parerea mea. Dar nu conteaza. Surplusul de actori e o gramada din care se pot alege niste valori.

„Eu cred ca despre criza asta se vorbeste mai mult decit este. Pentru ca in criza am fost tot timpul.”

Considerati ca exista solutii pentru problema banilor si a felului in care sint platiti actorii? Ce parere aveti, din experienta de om politic?

(ride) Fac o paranteza….Om politic mai putin. Eu nu m-am socotit si nici nu ma socotesc un om politic, dovada ca multi prieteni mi-au reprosat ca nu am vorbit in Parlament. Eu le-am spus ca am vorbit totusi de doua ori: am spus o data „Doina” lui Eminescu la un 15 ianuarie, si am ridicat Parlamentul in picioare la moartea lui Vilcu. Dar a fost o intimplare in anii aceia de inceput cind debutasera frictiunile in colectivele de teatru si alte colective de salariati. Eu, personal nu m-as plinge de sursele financiare pentru ca sint unul din actorii din Iasi aflati in grija UNITER-ului, sint actor al Teatrului National in plina forta si vigoare, sint distribuit in roluri si spectacole importante, sint platit bine. Asta nu inseamna ca in detrimentul altora. Ar fi totusi primele astea pe care le dau bancile pentru premierea actorilor. Dar cum noi sintem si in perioada de criza si sint atitea fundatii care se inchid. Oricum, suntem intr-o lume debusolata. Banii sa fie bagati in cei cu adevarat buni.

A propos de criza, ati observat o schimbare de cind se mediatizeaza acest fenomen, legata de public? Vine lume mai multa la teatru, mai putina…?

Eu cred ca despre criza asta se vorbeste mai mult decit este. Pentru ca in criza am fost tot timpul. Tot timpul au fost generatii de sacrificiu. Vine lumea la teatru. Sunt foarte multi tineri. Baieti, fete…Nu prea am vazut oameni de virsta a doua. Cind ma uit in sala la sfirsit, la aplauze, vad tineri foarte multi si domni si doamne de virsta a treia, care vin sa vada ce mai e pe la teatru. Nu simt o criza a spectatorului in teatru.

Ce oportunitati ar vea un actor sa se reorienteze in cazul in care descopera ca meseria asta nu il multumeste?

Sint cazuri de actori care au inceput foarte bine. Nu as vrea sa dau nume. Se ocupa de comert, sint intreprinzatori, mai stiu eu….Sunt cei despre care spuneam ca nu au „steluta” lor. Cine are microbul teatrului, il are. Cum spuneam, Caragiale diferentia pasiunea de talent. Foarte multi au pasiune. Neavind talent, nu au steluta. Neavins steluta, te faci comerciant.

„Tatii nostri erau plecati pe front, sa refaca Romania Mare. Au fost fugariti, urmariti, si noi, copiii, purtam secretele parintilor.”

Dar care dintre meseriile pe care le-ati practicat v-a adus cele mai multe satisfactii?

Nu am practicat decit meseria de actor. La inceputul inceputului, cind altii la 15 ani erau revolutionari, am fost repartizat la SMT la Dorohoi si eram calificat ca tractorist. Colegii si acum ma poreclesc, din rautate (ride), tractoristul. Am facut scoala profesionala si a venit un ordin ca au nevoie de tineri in agricultura. Si au bagat si generatia mea, in loc sa invete carte. Era atunci colectivizarea, era mijlocul secolului trecut. Dar arta, actorul, actoria, teatrul m-au pasionat. M-am realizat in teatru. Sigur ca scriu. Sint la a zecea carte de poezii. Ramin la profesia asta, insa, care mi-a fost cea mai draga.

Ce va face sa fiti atit de atasat de copilarie? Cum a fost propria copilarie de sunteti un „fan” al acestei perioade?

Am avut o copilarie frumoasa, desi am trait atunci anii celui de-al doilea razboi mondial. Tatii nostri erau plecati pe front, sa refaca Romania Mare. Au fost fugariti, urmariti, si noi, copiii, purtam secretele parintilor. Dar jocurile noastre copilaresti erau in floare. Cind plecau parintii la biserica, iarna, noi imbracam cojoacele lor, luam ciubotele tatei si ieseam dupa vrabii care cautau mincare si le dadeam crupe si tarite sa le prindem. Si era bucuria noastra cind prindeam cite o vrabiuta si ne uitam la jucaria aia vie. Dealurile acelea domoale, pline de poezie din jurul Dorohoiului, cu iernile alea frumoase care ne indemnau sa schiem, cu baietii.Ca la sat, baietii erau cu baietii, fetele cu fetele, nu se amestecau. Si vara, cum spunea Creanga, mergeam cu oile, vitele caiii la cimp si ne jucam acolo. Era pe vremea aceea un joc, azi ii spune hockey. La noi era „purcica”. Ma uit la copiii de la sate si in oglinda ochilor ma vad eu la virsta lor. Acum mai bine de 60-70 de ani.

Lucrati si cu oameni din noua generatie. Aveti ce invata de la ei?

Totdeauna avem ce invata unii de la altii. Cind eram de virsta ta, ziceam „Ia lasa-ma, dom”™le, ce sa mai invat? Eu stiu cum se face, stiu!” Nu! Pe masura ce inaintam in virsta vine o intelepciune care te face mai conciliant, mai adaptabil. Sigur, nu pot invata tineretea colegului meu, desi eu as putea sa joc Hamlet mult mai bine ca el. Dar nu sint potrivit. Nici ca virsta, nici ca infatisare.

„M-ar durea tare sa imi dea premiu pentru intreaga cariera. Pentru ca m-as gindi, dom”™le, astia stiu ceva ca eu sint bolnav, ca mi se intimpla ceva.”

Sinteti de mult timp actor si regizor la Teatrul National din Iasi. Care credeti ca este motivul pentru care nu a mai fost el nominalizat la premiile UNITER?

Este o tema care se dezbate de multa vreme prin presa noastra ieseana. Ceea ce mi se pare mie e ca multi intelectuali ai Iasului nostru batut de ginduri au o tendinta de provinciali. Practic, nu m-ar interesa daca ma nominalizeaza UNITER-ul. Dar nu vreau sa aduc un blam organizatiei noastre profesioniste. Nu, nu e vorba de UNITER, ci de oamenii pusi sa aleaga spectacole. Spre exemplu, este la Iasi o doamna, al carui nume evit sa il mentionez, care nu are nici o pregatire si nici un merit sa spuna ca de treisprezece ani Teatrul National nu a mai fost nominalizat. Intimplarea a facut sa avem probleme cu sala, conditiile in care jucam nu dau posibilitatea unor actori sa se afirme, chiar si in spectacolele astea cu lume putina. Eu nu cred ca nominalizarea asta e importanta pentru Teatrul National. Important este sa jucam. Publicul ne agreaza. Eu personal, fara lipsa de modestie, pot sa stau alaturi de cei mai premiati actori ai juriilor care sunt puse sa ne evalueze. Eu ma mir….am jucat in niste spectacole foarte bune. Asa ca daca au ales pe altii, nu pe mine nu are nici o importanta. M-ar durea tare sa imi dea premiu pentru intreaga cariera. Pentru ca m-as gindi, dom”™le, astia stiu ceva ca eu sint bolnav, ca mi se intimpla ceva. Ca de obicei asa se face. Ori e bolnav, ori il da afara din teatru, ori e bolnav si el nu stie…Nu am pereti sa pun cite diplome si premii am luat. Sa stiti ca UNITER-ul e bine intentionat, prin marele lui presedinte, Ion Caramitru. Dar el nu hotaraste cine ia premiile.

Cu alte cuvinte, teatrul iesean supravietuieste si fara nominalizare sau premiu de la UNITER?

Teatrul iesean poate supravietui inca o suta de ani fara premiu UNITER. Mai ales ca, nu sint sigur, dar cred ca nici macar nu au asistat la spectacolele Teatrului National. Eu nu stiu sa fi venit la spectacolul meu sa vada. Va spun, joc in niste spectacole si joc bine. Iertati-ma ca nu mai vreau sa fiu modest. Modestia sta bine prostilor si batrinilor. Eu nu sint nici prost, nici batrin.

A propos de premii. La Chisinau, ati primit un premiu pentru „Actorul cu mirtoaga”. Care este motivul aprecierii de care s-a bucurat cartea?

Puteti sa mai spuneti o data, „ati primit premiu pentru «Actorul cu mirtoaga»”, ca imi place cum suna (ride). Sint recunoscator universitatii iesene, profesorilor de la facultatea de Litere. In special la Liviu Leonte. Obligat sa imi dau doctoratul, fiind profesor la Universitatea de Arte, m-am consultat cu prieteni de-ai mei si au fost multe variante. Si profesorul Leonte mi-a zis de un mare scriitor si actor, G. Ciprian a spus el. Ei, pe acest mare actor, pe numele lui adevarat Gheorghe Constantin, eu l-am vauzt jucind. Imi pare rau ca nu i-am sarutat mina atunci, da mi-a fost rusine…Cum am stat si linga Tudor Arghezi cu doamna Paraschiva lui si m-am uitat in ochii lui prosteste, asa, ca un copil de la tara cu gura cascata. Si nu am stiut ca peste ani si ani o sa ma ocup de opera acestui amre actor si scriitor, G. Ciprian. Din fericire, eu am jucat in piesa lui, „Omul cu mirtoaga” la Piatra Neamt si la Iasi. Si am avut mare satisfactie si bucurie ca am jucat in spectacolul lui. Si am cautat, si m-am sfatuit cu un alt mare actor, Alexandru Lazar si am strins materiale, o valiza intreaga de documente si de formule din care am scris lucrarea. Si am scris-o si am luat examenele si sun doctor „magna cum laudae” al uniersitatii din Iasi. Nu imi folosesc titulatura in semnaturi: numele e simplu, Dionisie Vitcu si atit. Si lucrarea a facut o impresie in rindul specialistilor. Biblioteca „Asachi” mi-a propus sa particip la Chisinau, la Salonulk International de Carte si acolo am primit o diploma si un premiu.

Ce trateaza aceasta a zecea carte la care spuneati ca lucrati momentan?

Aceasta carte e un volum de poezii, dar inca nu i-am dat un titlu. Scot acuma altceva, un volum de snoave, intitulat „Bongoase si chisnovatii din capul meu”. Sint cuvinte din Creanga, din „Amintiri”, unde spune despre un personaj ca a invatat „atitea bongoase si chisnovatii”. Si m-am gindit ca e un titlu foarte frumos, pentru ca sint epigrame, pilule. Cred ca la inceputul lui aprilie o scot. Nu fac lansari, ca nu imi plac sarbatorile astea… Mi-au mai aparut niste poezii in culegerea „Poemele Iasilor”, a poetului Nicolae Panaite. Pe 10 aprilie mai avem un spectacol foarte bun, in care jucam jumatate din teatru, la „Uriasul muntilor”.

Raluca Sipurel