Paul Ipate este cunoscut publicului ca „Paul din reclamele Vodafone”, care in decursul a trei ani l-au recomandat drept  tanarul glumet care se straduieste sa-si impresioneze prietena. Prezent la Iasi, cu prilejul „Serilor Filmului Romanesc”, un festival organizat de Asociatia Studentilor Jurnalisti in perioada 14-17 mai, se mira cu o sinceritate aproape copilareasca de seninatatea lumii din provincie, de lucruri banale precum zambetul oamenilor pe strada, pe care in Bucuresti nu-l mai intalneste.

Personajul Costi Andronescu din filmul „Hirtia va fi albastra” este caracterizat de acelasi zbucium si dorinta de actiune pe care ai declarat ca le aveai si tu la un moment dat. Cum ai perceput viata de soldat, insa intr-un rol?

Nu cred ca simti ceva cu adevarat din viata unui soldat, din armata. Stii ca am fost intrebat de recuzita din film, de costume, cat de grele au fost. Asta nu ne afecteaza pentru ca exista roluri unde recuzita e mult mai grea. In schimb e foarte interesant de studiat ca tipologie, cum erau ei intre ei in vremurile alea. Nu prea ai timp sa analizezi daca sunt costumele incomode sau alte detalii de genul, insa m-au ajutat sa-mi fac personajul. E parte din meseria pe care am ales-o si ti le asumi. Cu cat ai mai multe cu atat e mai bine.

Au fost momente in care te-ai identificat cu personajul tau?

Habar n-am, pentru ca nu am cunoscut personajul Costi Andronescu, desi e inspirat dintr-o poveste reala. Nu stiu daca m-am identificat bine sau nu cu el, dar puncte comune pot spune ca am, cel putin la timpul ala aveam. Si eu eram tot un spirit revolutionar. Cred ca la varsta lui as fi reactionat si eu la fel.

Ti-a intarit acest rol convingerea ca ai luat decizia cea mai buna alegand actoria?

Mi-am intarit-o de mult, inainte de rolul asta. Decizia e din momentul in care am intrat la facultate. Nu avea rost sa fac filmul asta ca sa imi dau seama ca am facut alegerea buna. Mi-a intarit, in schimb, o alta convingere: faptul ca filmul e intr-adevar foarte frumos si ca e o lume total diferita de cea a teatrului. A fost primul meu film, primul contact cu un regizor si cu camera.

Iti amintesti un moment amuzant sau care te-a marcat de la filmari?

Momente sunt multe. Unul a fost cand i-au luat foc pantalonii lui Sapdaru (n.r. Ion Sapdaru). Era foarte frig in beciul in care filmam si niste tunuri pe gaz faceau caldura foarte mare si Sapdaru s-a dus putin sa se incalzeasca la picioare, cand la un moment dat a zis „Ba, miroase ceva a ars aici” si dup-aia si-a dat seama ca erau pantalonii lui care luasera foc. Sau eram cu o platforma, filmam, si nu stiu ce s-a intamplat de a luat foc motorul, dar destul de mare si de periculos, pentru ca era si rezervorul de benzina acolo. Si sunetistul avea toate lavalierele si toate sculele in fata si era la jumatate de metru de flacara. Dar era extrem de calm. Toata lumea fugea si era panicata. Insa el scotea incet mufele din lavaliere si cand a simtit ca iese din raza pericolului abia atunci a inceput sa fuga. Sunt multe din astea…

Mai putin amuzante, cand eram la un cadru foarte greu si cu figuratie foarte multa si era vorba de sincronizare pe mai multe departamente si trasesem cred ca vreo 20 de duble la cadrul ala. Dupa ce ne-am chinuit si a zis Radu „Gata, asta-i dubla”, colegul meu Tudor a zis „Bai, Paule, cred ca am facut o gafa. Cred ca am stricat racordul”. In toate dublele isi tinuse pusca pe umarul drept, numai in aia care a fost buna si-a tinut-o pe umarul stang si atunci a trebuit sa reluam, dar lui Lucaciu, operatorul, i-a trebuit ceva ca sa se calmeze mai intai. Se mai intampla, intr-adevar, insa in conditii stresante, filmate numai pe timp de noapte si foarte frig, la un moment dat mai cedeaza si nervii.

„In teatru e o chimie mai intensa intre colegi decat in film”

Spuneai la un moment dat ca emotia resimtita pe scena de teatru e traita mai intens, pe cand cea de pe paltourile de filmare e altfel; implinirea vine o data cu produsul final, filmul. Tie care iti aduce mai mare satisfactie?

Da, sunt lucruri total diferite, nu le poti compara, dar ma multumesc in egala masura. La teatru ai emotia aia si feedback-ul imediat, avand publicul in fata ta. Riscurile sunt mult mai mari pentru un actor, pentru ca trebuie sa fie extrem de concentrat. Si la film concentrarea e aceeasi pentru ca stii ca daca n-o faci bine atunci, nu mai ai nici o sansa o data ce s-a montat. Dar si cand te suna regizorul si-ti zice „Hai ca facem proiectie sa vedem filmul, ce a iesit”, si acolo e o chestie foarte misto pentru ca e munca mai multor oameni, echipa de filmare e mult mai mare decat una din teatru. Pe de alta parte, in teatru e mult mai unita, e o chimie mai intensa.

Spui ca unitatea e mai mare in teatru decat in film. De ce?

Ma rog, e cu doua taisuri. Sunt orgolii mari si in teatru, unii sufera dupa aceasta sete de ego, sa si-l umfle cat mai mult. In teatru ai mai mult timp sa comunici. Esti la repetitii timp de trei luni, zi de zi cu oamenii aia, construiesti impreuna cu ei si apuci sa inchegi o relatie de usoara prietenie. Ai timp sa mai fumezi o tigara, iesi la o cafea dupa aia. In film nu prea ai timp sa faci treaba asta si oricum perioada e mult mai scurta. Apoi, poti sa ai zilele de filmare consecutive sau decalate iar fiecare e cu treaba lui. De asta zic ca e unitatea mai mare.

Ce anume contribuie mai mult la formarea ta profesionala: regizorul, rolul in sine sau colegii de filmare?

In film nu prea ma iau dupa colegi pentru ca stiu ca regizorul e suveran si atunci daca e sa iau vreo decizie o fac ori in functie de mine ori in functie de el. Trebuie sa ai, in primul rand, respect fata de colegi, un lucru pe care nu poti sa-l pierzi din vedere. De exemplu, mi s-a intamplat sa lucrez cu Sapdaru sau chiar si cu Dan Chisu ca actor si pentru mine era, intr-adevar, o motivare, o concentrare mult mai mare pentru ca nu-mi permiteam sa gresesc. Dar cand esti cu colegii (de la teatru), in schimb, se formeaza o echipa tanara, e o detasare si nu mai ai teama de actorul mai experimentat din fata ta. E foarte important, pentru ca daca nu exista unitate si intelegere intre colegi, chestia asta te poate bruia foarte tare ca personaj, nu mai ai libertate deplina. Oricat de profesionist ai fi nu poti sa negi ca nu te deranjeaza momentul in care nu te intelegi cu partenerul tau de scena sau daca nu ai o apropiere. Sa existe ceva dincolo de personaj, ceva uman intre oamenii aia care sunt acolo pe scena sau pe platoul de filmare. Pentru ca se simte cumva si in film si in teatru ca e la un nivel superficial.

„Actorii vor sa faca doar teatru si film si daca s-ar castiga bine din asta nu stiu cati ar mai face reclame”

Din experienta de pana acum, cu ce te-a surprins cel mai mult actoria?

Sa stii ca n-am avut niste asteptari anume cand am pornit pe drumul asta. O data ce renuntasem la dorinta de a face o meserie banoasa si m-am bagat in actorie, deja asteptarile mele au scazut foarte mult. Dar un lucru care ma bucura si ma surprinde in continuare si anume varietatea de oameni pe care ii intalnesti. Desi exista rautati si orgolii intre noi, inca exista oameni de un spirit extrem de viu si energic, intr-adevar speciali, care nu numai ca te motiveaza dar iti trezesc dorinta sa-i cunosti si in afara meseriei. Pentru ca ei nu sunt important doar ca actori. Uman emana foarte multa energie si asta e unul din cele mai frumoase lucruri din treaba asta: oamenii.

A fost MAXIMIA un compromis pentru tine sau dimpotriva?

Cred ca e foarte mult spus compromis. Actorii vor sa faca doar teatru si film si daca s-ar castiga bine din asta nu stiu cati ar mai face reclame. Eu am avut norocul de un brand foarte bun, o agentie, sporturi si regizori buni. De obicei am o problema cu reclamele, ca sunt foarte seci si anoste. Puteau sa fie genul ala de reclame. Dar nu, compromis e mult spus. Mai demult credeam ca e un compromis sa joci in reclame. Acum nu mai cred treaba asta pentru ca e o sursa de venit foarte importanta pe care actorii nu o au. Inainte judecam si telenovelele. Nu mai fac treaba asta pentru ca am inteles ca nu poti sa judeci deciziile altor oameni, pentru ca toti avem probleme. Multi mi-au zis ca nu le plac reclamele in care am jucat, insa oamenii n-au nici o legatura cu produsul sau reclama. Ei sunt actori si isi fac munca de actor. Ca ulterior oamenii ii identifica cu produsul e cu totul altceva, e marketing.

Care e principalul „suvenir” care ti-a ramas din acea perioada pentru viata?

Mi-a adus notorietate, am ramas cu niste oameni cu care ma mai vad si acum si cu care m-am imprietenit si cu exercitiu foarte mult. Cu banii in nici un caz nu am ramas, banii nu-i mai am. I-am investit pe toti in mine. Dar am ramas cu amintiri foarte placute si experiente misto. Imi amintesc toate reclamele, toate zilele alea chinuitoare in care trageam si cate 15 spoturi, filmarile de la mare pe care le faceam cu greu pentru ca ploua…  Sunt foarte multe amintiri.

Dar ca actor cum te-a influentat?

Nu m-a format in nici un fel, ci doar mi-a mentinut un exercitiu. Orice filmezi este un exercitiu, absolut orice. Ai o replica, o spui in fata unei camere, ala se numeste exercitiu. Si la actori e la fel ca la fotbalisti. Daca nu joaca isi pierd din lejeritatea de a juca.

Ai simtit vreun moment ca popularitatea de care te bucuri are si dezavantaje?

Mi-a adus in mod cert si dezavantaje. Ma refer si la proiecte, am pierdut foarte multe pentru ca oamenii n-au vrut sa se asocieze cu imaginea mea, chiar daca era vorba de film. Nu are nici o legatura imaginea cu personajul pe care l-as fi facut in filmul respectiv. Si aici e vorba tot de marketing pentru ca producatorul ia decizia. Un alt dezavantaj e ca nu mai am libertatea de dinainte. E frumos intr-un fel, dar nici nu mai poti sa iesi oricum pe strada pentru ca asa vrei tu, pentru ca iti face cineva o poza si… Nu poti sa mai dansezi liber pe o masa in club, nu poti sa te mai imbeti sau sa te cherchelesti unde vrei tu.

Paul din MAXIMIA si-a creat nu doar prieteni in retea ci si o serie de admiratoare. Te-ai simtit agasat?

Am avut incidente, insa nu vreau sa discut despre lucrul asta. La inceput ma simteam agasat pentru ca nu stiam cum sa reactionez, cum sa diluez situatia cu notorietatea dobandita peste noapte, cand au ajuns oamenii sa ma cunoasca si sa intoarca privirea dupa mine. Asta era extrem de stresant, dar acum nu mai am nici o problema si nu ma mai afecteaza absolut deloc, ba chiar ma bucur.

„Mi-ar fi foarte greu sa joc o scena de dragoste cu un barbat”

Ce compromisuri ai fi dispus sa faci pentru a obtine un rol?

Nu stiu ce raspuns sa-ti dau, nu m-am gandit niciodata la asta.

Atunci ce nu esti dispus sa faci?

Hmm… Ca s-o duc la extrem, ma gandesc la filmul ala, cand a aparut „Brokeback Mountain”, cu cei doi iubiti homosexuali sau „Milk” cu Harvey Milk, Sean Penn. M-am gandit de multe ori daca as putea sa fac ce a facut Sean Penn, de exemplu in Harvey Milk. Daca s-ar face un film despre homosexualitate si mi s-ar propune sa joc rolul unui homosexual, desi nu am nici o problema cu ei si nu-i judec, mi-ar fi greu. Pentru ca, de exemplu, eu nu prea suport goliciunea unui barbat si daca as fi pus in situatia de a ma saruta sau sa am o scena de dragoste cu un barbat nu stiu daca as refuza, dar sigur mi-ar fi foarte greu. Dar asta e cel mai frumos, sa descoperi care este limita compromisului in meseria de actor. Sa slabesti, sa te ingrasi, sa te tunzi, razi, sa-ti lasi barba, toate astea aduc un plus la personajele pe care le faci.

„De aia nu ne plictisim noi, actorii, ca jucam oameni, si oamenii sunt toti diferiti”

Tu esti dispus sa faci schimbarile astea?

Da, asta imi place cel mai mult. Imi plac rolurile de compozitie, desi n-am facut multe. Am facut mai multe in teatru decat in film, dar asta e de fapt munca unui actor. Sa munceasca pana ajunge la personajul ala. Uite la Robert De Niro, in „Raging Bull” s-a ingrasat 20 de kg si a trebuit sa faca box si a ajuns pana la a juca trei meciuri de box in liga profesionista, pe care doua le-a castigat. Tocmai asta e frumos in meseria asta, sa faci cat mai multe. De aia nu ne plictisim noi, actorii, ca jucam oameni, si oamenii sunt toti diferiti.

Cat de mult se reflecta toate aceste sacrificii in viata reala?

Exista un studiu prin care psihologii spun ca 10% din personajul pe care il faci ramane in tine. Acum nu vreau sa ajung la batranete si sa sufar de personalitate multipla. Dar te afecteaza intr-o oarecare masura. Desi nu cred in transpunerea totala in personajul respectiv, dar n-are cum sa nu te afecteze, oricat de detasat ai fi, n-are cum sa nu ti se faca mila de personajul ala, sa nu urasti, sa nu iubesti un personaj, sa nu treci prin toate starile posibile fata de el si atunci orice emotie, orice stare inseamna consum de energie.

Ce a ramas in tine din personajul reclamelor la Vodafone?

Sunt unele puncte comune intre mine si el: sunt la fel de energic, imi place umorul si eu glumesc… Dar personajul ala e altceva fata de mine. Acolo trebuia sa fiu mereu acelasi, sa nu apara prea multe modificari pentru ca altfel debusolezi oamenii. Ei trebuie sa se obisnuiasca cu un tipar.

„Toate meseriile din lume se afla in facultatea si in meseria asta”

Suntem la un festival organizat in mediul studentesc. Care e cea mai frumoasa amintire a ta din studentie?

Sunt „n” amintiri: party-urile din scoala, momentele in care il asteptam cu atata drag pe Ion Coja sa vina la curs, momentele in care mergeam la canto si eram toti afoni, certurile dintre noi, zilele in care se terminau cursurile dar mai ramaneam peste program si tata nu ma credea si imi spunea „Ba, daca ai ramas la o bere poti sa imi spui, ca nu-i nici o problema”. Si nu m-a crezut pana in anul III, cand i-am zis sa urce pana in clasa sa vada. Sunt foarte multe amintiri… prieteniile pe care le-am legat, iubirile pe care le-am avut in studentie, spriturile. Ne imbatam, dar ne imbatam frumos. Toate serile in care vorbeam, se nasteau idei…

Mie tata imi zicea o treaba: sa ma bucur de liceu ca e cea mai frumoasa perioada din viata. Nu l-am crezut si ca dovada, la mine cea mai frumoasa perioada din viata a fost studentia. Pentru ca s-a schimbat pana si muzica pe care o ascultam, am intalnit o alta categorie de oameni pe care eu n-o cunoscusem. La mine cititul cartilor a venit un pic mai tarziu decat ar fi fost normal, desi ai mei stateau cu gura pe mine sa citesc. Cand am vazut ce fel de oameni si pustii aia cat de inteligenti erau, cat de cititi si despre ce lucruri puteau sa vorbeasca, atunci m-am simtit complexat si m-am dus acasa si am inceput sa citesc. Deci facultatea asta, pe langa oamenii pe care ii citesti, iti deschide orizontul nu neaparat pe actorie. De exemplu medicina, desi admir medicii, mi se pare cea mai grea si mai mare responsabilitate din lume, ei se focuseaza pe medicina si atat. Ori actoria cuprinde toate ramurile pentru ca trebuie sa joci si medici si politisti, avocati, hoti, judecatori si toate meseriile din lume se afla in facultatea asta si in meseria asta. Si asta e o chestie foarte misto in actorie. Ai doua variante: ori sa ajungi extrem de timid; exista riscul sa se intample chestia asta. Sunt multi actori timizi care, culmea, pe scena sunt deschisi si cu totul in fata publicului, iar pe strada sunt extrem de timizi, n-au curaj.

E interesant, pentru ca ar trebui sa te formeze si personal deschiderea asta spre roluri.

Nu neaparat. Eu, de exemplu, nu am curaj sa fac anumite lucruri pe strada si toata lumea imi zice „Hai, mai, dar pe scena cand joci cum e?”. Acolo am un rol pe care il studiez, il analizez luni de zile, stiu unde ma duc, de unde ma ridic, ce spun s.a.m.d. Altfel pot fi foarte timid.
Cealalta extrema e cand te duci si nu-ti mai pasa, nu mai faci diferenta intre scena si strada. E posibil ca acest lucru sa usureze munca pe scena, dar eu prefer totusi sa-mi pastrez o doza de liniste si de intimitate, pe care s-o am eu cu mine si sa n-o expun cu toti oamenii. Eu ma simt mai linistit asa. Nici sa fii atat de expansiv, ca apoi te cunoaste lumea prea repede si te abandoneaza la fel de repede.

„In Bucuresti, daca zambesti cuiva te injura.”

Ce amintiri te leaga de Iasi?

Spectacolele pe care le-am jucat in Iasi. Am fost cu „Chirita” si „Biloxi Blues”. Sunt niste amintiri frumoase pentru ca faceam parte si din productie, nu eram doar actorul cand faceam turneul prin tara cu „Biloxi Blues”. Imi aduc aminte ca Iasul fusese ultimul oras din cele trei, ca faceam 3 orase pe saptamana. Si la ultimul oras intotdeauna ne permiteam sa bem dupa. Una din marile placeri ale unui actor este ca dupa spectacol sa mearga la o bere. Sa stea sa se relaxeze si sa savureze tot momentul. Si in Iasi stiu ca am facut un chef foarte mare cu colegii dar ne-am cherchelit si apoi ne-am si pornit la drum. In masina am pictat unul din colegi. Dimineata s-a suparat: „Baa, m-ati pictat, ati desenat pe mine…”. Toate astea au fost acum 3-4 ani, ultima oara cand am fost la Iasi. Imi place in provincie faptul ca lumea zambeste pe strada. Uite fata aia, rade singura. In Bucuresti, daca zambesti cuiva te injura.

Madalina Tincu