Ajuns actor aparent dintr-o „întîmplare” favorabilă, deoarece renunțase la meseriile de militar și doctor, artistul Șerban Borda încearcă să convingă amatorii de teatru și nu numai să vină la spectacolele sale, unde îl pot aplauda atunci cînd interpretează rolul dramatic al lui Anton Antonovici din „Revizorul”, de V. Gogol, sau cînd intră în pielea protagonistului comic din „Legile lui Murphy”. Director artistic al Trupei de copii, tineret și păpuși „Arcadia” și membru al Teatrului „Iosif Vulcan” din Oradea, Șerban Borda împletește cu ușurință universul ludic cu tragismul shakespearian, pentru a captiva publicul.

Ați declarat că apreciați artiștii stradali. De ce credeți că munca lor e cea mai capitalistă formă de artă?

Cred asta în continuare pentru că, în momentul în care ești pe stradă și nu ai un spectacol organizat, e musai să convingi publicul care trece, publicul care are alte probleme – trebuie să își plătească o rată la bancă sau e în drum spre școală, sau spre grădiniță să-și ia copilul, sau poate e în drum spre muncă, sau poate e în drum spre casă și vrea să se odihnească. Adică nu e publicul care vine la teatru și și-a cumpărat deja bilet și știe că va veni și va asista la un spectacol de teatru. De asta spun că munca artistului de stradă este, din punctul meu de vedere, cea mai capitalistă. Trebuie să fie atît de bun, încît să-l facă pe omul care are alte gînduri în acel moment să se oprească, să-l privească și să-l și plătească.

Trupa de copii, tineret și păpuși „Arcadia” a Teatrului „Regina Maria” a organizat spectacolul „Exploziv”, dumneavoastră fiind director la acel moment. De ce considerați tema bullyingului atît de importantă?

Înainte să acceptăm să facem acest spectacol, am avut niște discuții cu tineri din școli din Oradea. Înainte cu vreun an sau doi, în Oradea și probabil că în toată țara au avut loc niște acțiuni pe tema bullyingului, o problemă atît pentru elevi, cît și pentru profesori. Am mai avut discuții și cu niște psihologi, și în școli și am hotărît să montăm acest spectacol, „Exploziv”, un scris pe textul Elisei Wilke, o tînără dramaturgă româncă, după părerea mea foarte bună și care va deveni din în ce mai mult apreciată în Romînia. Anul acesta vom avea alt proiect în desfășurare, care se va numi „Invizibil”, și vom apela din nou la Elise Wilke să scrie textul special pentru acest spectacol.

Sînt mai multe probleme în societatea noaastră, care nu vin niciodată singure. E important să știm despre bullying și despre modalitatea de a face nu neapărat să dispară, pentru că e imposibil, dar să aibă urmări cît mai mici. Sînt copii foarte sensibili, foarte talentați sau foarte buni la învățătură care vor să își exprime părerea într-un anumit fel și pentru asta, probabil, de multe ori, sînt agresați în pauze sau chiar în timpul orelor.

Bullyingul ăsta poate să fie, după părerea mea, și o privire. Poa’ să fie și o atingere fizică, poa’ să fie și o agresiune fizică. Iar acești copii foarte sensibili rămîn atît de cu urmări sau sechele de pe urma acestui tratament inadecvat. Cred că cel mai rău este că încep să nu-și mai spună părerea, să nu mai aibă o opinie, să le fie frică să se exprime. Asta e cea mai gravă urmare a bullyingului.

Cum poate fi combătut acest fenomen social? Credeți că e de datoria teatrului să ofere cîteva repere pentru a îndrepta acest comportament toxic și violent observat mai ales la tineri și adolescenți?

Probabil că acest fenomen nu poate fi înlăturat în totalitate, dar, într-adevăr, este de datoria teatrului și, mai ales, a unui teatru de copii și tineret să tragă un semnal de alarmă. Pentru că un teatru trebuie să aibă și o parte educațională în tot ceea ce face. Ceea ce am încercat noi să facem cu acest proiect a fost să tragem acest semnal de alarmă, iar după acest spectacol am avut discuții cu profesori, elevi și părinți prezenți.

Ați încercat să implicați cît mai multe persoane, nu doar o anumită categorie.

Da, pentru că e foarte important dialogul. Încă o dată spun, copiii trebuie să fie ascultați și nu trebuie să fie ascultați doar de profesori. Trebuie să fie ascultați și de părinți, iar, la rîndul lor, părinții trebuie să aibă un dialog nu numai cu copiii, ci și cu profesorii, lucru pe care noi am încercat să-l facem de fiecare dată după spectacol.

Una dintre cele cunoscute piese în care ați jucat e intitulată „Legile lui Murphy”. Maxima celebră a acestei piese e „Dacă ceva poate să meargă prost, va merge prost”. Dumneavoastră sînteți de părere că e validă, mai ales în lumea teatrului?

Experiența ultimelor luni ne spune că da, dar știți că se găsesc soluții și în alte extreme. În ceea ce privește teatrul, noi ne-am bucurat de cîteva „ferestre” în care am putut să jucăm și acuma, de exemplu, noi am prins o fereastră începînd din 28 decembrie în care am avut voie să jucăm în sală, cu o capacitate de 30%. Eu cred că totul este perfectibil și nu trebuie neapărat să ne luăm după această lege a lui Murphy care spune că, dacă ceva va merge prost, cu siguranță va merge prost și mai rău. Dacă ceva merge rău, cred că totul este perfectibil.

Pe 8 august 2019 ați fost numit director interimar al Teatrului „Arcadia” din Oradea. Ce v-ați fi dorit să faceți și nu ați realizat?

Din programul pe care l-am făcut, am reușit să realizez tot ce ne-am propus și chiar am reușit să facem un pic, un pic mai mult. Ceea ce ne-a lovit a fost pandemia, dar am reușit să ne redresăm rapid. Am putut să ne desfășurăm programul în continuare și am reușit să jucăm 87 de spectacole. Am reușit să desfășurăm proiectul „Moromeții” și să îl jucăm în toate spectacolele pe care ni le-am propus. Am avut chiar deplasări în localități cu acest spectacol. Am avut deplasări și în străinătate. Frumusețea în această perioadă a fost că am început să jucăm în locuri în care noi am crezut că nu vom juca niciodată. Am început să jucăm în parcuri, în curtea bisericilor. Am jucat în afara cetății. Am jucat în toate locurile unde am reușit să adunăm public și să ne organizăm în așa fel încît respectăm condițiile impuse de pandemie.

„Nu poți să spui că un text clasic nu poate fi montat pentru că lumea s-a schimbat”

Ați jucat în piesa „…Escu”, scrisă de Tudor Mușatescu. Unul dintre personaje spune că „politica este precum moda”. Teatrul este precum moda?

Nu neapărat, teatrul nu cred că este precum moda. Teatrul trebuie să se adapteze condițiilor, vîrstelor și experiențelor publicului, dar nu putem spune că teatrul este precum moda. Teatrul se joacă și nu poți să spui că un text clasic nu poate fi montat pentru că lumea s-a schimbat. Mai mult decît atît, un text clasic poate fi montat și în treburile acestea în cheie clasică și să aibă public și să aibă succes. Poate că, totuși, trebuie să ne adaptăm la publicul nostru tînăr, care are acces la foarte, foarte multă informație și pe care poate că, de multe ori, nu-l mai interesează anumite povești. Aici cred teatrul trebuie să se adapteze – să spună aceeași poveste într-o modalitate nouă, într-o modalitate diferită. Dar încă o dată spun, asta nu înseamnă că un text clasic, cu o montare clasică nu poate avea succes. Este public și pentru acest tip de spectacol.

Ați fost implicat în piesele de teatru „Moromeții” și „Maitreyi”. Adaptarea operelor literare poate fi o modalitate de a crește apetitul elevilor pentru citit?

Deși am spus că în momentul ăsta tinerii au la îndemînă foarte, foarte multe modalități de informare, cred că teatrul trebuie să atingă și latura educațională. Ăsta e motivul pentru care am început acest proiect și l-am dus la final. Acest proiect, la fel ca proiectul „Exploziv”, n-a fost doar un spectacol, ci de fiecare dată spectacolul „Moromeții” a fost urmat de o sesiune de întrebări și răspunsuri. Și da, cred că este o modalitate bună de cunoaștere a acestei opere. Este o modalitate inedită, o modalitate de a interacționa, de a vorbi cu publicul nostrum, o modalitate ca tinerii să interacționeze între ei. După cum bine știm, limbajul nu e foarte „soft” în „Moromeții” și nici nu am încercat să scoatem anumite pasaje doar de dragul de a face un text puțin mai „blînd”. Cu siguranță elevii care au văzut spectacolul au pus repede mîna pe roman să vadă dacă, într-adevăr, ceea ce au văzut scrie și acolo.

„Un artist ar trebui să fie bine plătit, tocmai ca să își facă meseria cît mai bine”

Ați afirmat că actorii lucrează pentru bani, la fel ca pictorul sau sculptorul. Un actor poate deveni profesionist, dacă actoria nu e pentru el și un hobby, dacă nu o practică din pasiune și plăcere?

Noi sîntem actori angajați într-o instituție. Este foarte clar că, pentru salariu, un actor trebuie să muncească, să repete și să joace în spectacol. Experiența, cel puțin de anul trecut cînd am avut un spectacol „Eminescu”, mi-a confirmat că lumea începe să privească altfel arta din România. Adică, dacă pînă acum lumea probabil că nu plătea pentru un spectacol de poezie Eminescu, ci dorea să vină gratuit la acest spectacol, lumea a fost de acord anul trecut, cel puțin, să plătească și un bilet destul de consistent pentru spectacol. Artistul nu este privit cum era privit înainte, ca un om sărac, foarte prost plătit și care face absolut totul din pasiune. Un artist, oricare ar fi el, sculptor, scenograf, regizor, actor, dansator, după părerea mea, ar trebui să fie bine plătit, tocmai ca să își facă cît mai bine meseria. Dacă ești slab plătit, nu îți poți vedea doar de meseria ta, ci mai ești nevoit să faci și alte lucruri pe lîngă ca să poți să îți plătești chestiile normale ale vieții: rate la bancă, pentru casă, pentru mașină, întreținere, încălzire și mîncare. Artiștii trebuie să fie plătiți pentru munca pe care o desfășoară, ca ei să își poată dedica în totalitate timpul către arta lor, către ceea ce face fiecare.

Într-un interviu ați spus că rolul pe care orice actor visează să îl joace e Hamlet. Ce credeți că îl face așa de special față de alte personaje shakesperiane ori din literatura universală?

Încă din momentul în care dai la Teatru, îți pui o ștachetă sau o țintă la care ai dori să ajungi.

Pentru majoritatea actorilor, aceasta este rolul Hamlet. Pentru alții, probabil, nu e Hamlet. Dar trebuie să recunoaștem că fiecare dorim jucăm un rol principal și nu e totuna să joci un rol principal într-un spectacol mic sau într-un spectacol mare.

Ați mărturisit că cel mai important partener al actorului e publicul. Cum ați descrie relația dumneavoastră cu el?

Noi nu existăm fără public. Măsura noastră stă în sală. Acolo se vede clar că ceea ce facem noi e bine sau nu. Publicul e cel care ne face pe noi să facem meseria asta, n-o facem pentru noi. Nici un actor nu cred că face un spectacol și joacă singur acasă. Întotdeauna îl face pentru cineva și acest cineva este publicul, pe care noi nu îl vedem. Vedem doar că este lume și că ne apreciază. Asta e relația cu publicul – o relație în care eu recunosc că, fără oamenii de acolo, nu aș exista.

Casetă biografică

Șerban Borda s-a născut pe data de 16 decembrie 1976, în orașul Reghin, județul Mureș. Joacă pe scena Teatrului „Regina Maria” din Oradea din anul 1999, cînd a absolvit Universitatea de Artă Teatrală din Târgu Mureş, la clasa profesorului Ion Săsăran.

Îndrumă aspiranții la titlul de actori, printre care mai ales copiii, din postura de director artistic al Trupei de copii, tineret și păpuși „Arcadia”.

Sursă fotografii: arhiva personală Șerban Borda