Nu sunt iesean, insa iubesc Iasul. De ce? M-am intrebat de multeori, insa nu mi-am putut da cu parerea prea mult. Nu am gasit argumente bine fondate, nu am putut sa iau de buna o opinie a unui iesean, nici macar nu sunt convins de faptul ca imi place Iasul, insa il iubesc. Este un oras cultural, chiar unul dintre cele mai vechi de pe meleagurile Romaniei, dar pare un oras mereu tanar. Poate ca tineretea este data de miile de studenti, de constructiile mereu noi, de noile magazine care dau un aer european, chiar si de influenta strainilor care se prinde atat de repede de cei care locuiesc aici, insa acestea par sa se stinga uneori. Ceea ce este mereu tanar in acest oras sunt santierele sale. Poate va intrebati ce vreau sa spun sau poate ar fi trebuit sa formulez in alt mod fraza. Ceea ce voiam sa spun este ca Iasul are santiere vesnice, adica tot timpul are santiere. Evident ca nu trebuie luat ca un lucru rau, stiind ca un santier aduce totdeauna ceva nou. Stau in Iasi de vreo doi ani si de atunci inspir cu bucurie praful provocat de buldozerele vesnic prezente pe strazile Iasului si aud in fiecare zi sunetele cauzate de escavari, asfaltari si demolari.

De cand a inceput cel de-al doilea mandat de primar, Gheorghe Nichita si-a luat angajamentul de a oferi cetatenilor cele mai bune conditii de trai, prin orice mijloace. Zis si facut. Chiar din secunda doi a mandatului, nenumaratele etape de asfaltari din municipiu au reinceput, muncitorii si-au luat instrumentele si s-au pus pe treaba. Desi a trecut mai bine de un an de la demararea ultimei etape de asfaltari, drumurile Iasului arata tot ca dupa bombardamente, asa ca santierele continua si astazi.

Un alt santier demn de toata consideratia noastra si pe masura voturilor acordate primarului, este cel de refacere a liniilor de tramvai. Dupa mai multe faze de reparatii si consolidari la linii considerate un esec, oficialitatile iesene au considerat ca cel mai bine ar fi sa schimbe liniile de tramvai in aproape tot orasul. Zis si facut. Dupa o licitatie si trei pile, primarul a angajat o firma nemteasca pentru a monta noi linii de tramvai. Alt praf, alt zgomot, alt santier. Au trecut aproape 2 ani de la demararea lucrarilor si iesenii se bucura de aceleasi privelisti promitatoare a unui oras in plina reconstructie. Termenul ar fi finele anului acesta, insa multi cred ca bucuria va mai dura un an. Tot prin anul 2010 ar trebui sa se finalizele si mare santier al Iasului de la Hala Centrala, care este deschis inca din 2006. Pasajul de la Hala Centrala este un exemplu de munca longeviva, santierul fiind acolo de pe vremea cand tineretul tarii invata sa citeasca.

Nici canalizarile nu se lasa mai prejos. Cum municipalitatea doreste racordarea la apa a intregului municipiu, aproape in fiecare zona apar noi santiere. Etapele sunt mai scurte, insa lucrarile sunt de doua ori mai zgomotoase si mai murdare. Scopul scuza mijloacele, deci probleme nu sunt niciodata. Cum tevile de apa se strica in orice moment al anului, lucratorii Primariei deschid cate un santier cu orice ocazie pot si le inchid…in timp.
Ma intreb cum ar arata Iasul fara numeroasele santiere pe care le are. Cred ca ar fi caracterizat prin doua cuvinte: singur si trist. De aceea consider Iasul un oras tanar si vesnic in miscare. Cu santierele astea, toata lumea este agitata, toata lumea este de doua ori mai vigilenta sa nu cumva sa intre cu roata in santul de 1 metru facut de escavator si nimeni nu se plictiseste in trafic. No comment! Romania, te iubesc!

Ionut Benchea