În inima Bucovinei, la Marginea, tradiția străveche a ceramicii negre prinde viață prin mîinile iscusite ale meșterului Corneliu Magopăț. Director general al Atelierului de Ceramică Neagră, Corneliu duce în spate o moștenire de peste 300 de ani, fiind reprezentantul celei de-a șasea generații de olari din familia sa. A învățat meșteșugul din dragoste pentru neam și pentru creație, iar acum își îndrumă copiii înspre tainele olăritului, sperînd ca această practică să dăinuie peste veacuri.
Duminica nu se lucrează. Doar urmele prafului de lut mai amintesc de activitatea care animă locul în cursul săptămînii. Atelierul familiei Magopăț din Marginea este gol. O cameră înghesuită de jur împrejur de oale, vaze și farfurii din ceramică de forme neobișnuite și mărimi diferite. Rafturile metalice, înalte și bine organizate, susțin zeci de vase în diferite etape ale procesului de producție. Unele sînt proaspăt modelate, altele deja împodobite cu motive florale sau spirale tradiționale. Printre ele, cîteva plăci de lemn susțin obiecte mai mici, boluri și căni, care așteaptă să fie arse în cuptor. Ștergarele tradiționale își odihnesc țesătura groasă și broderiile colorate. Pe mesele de lucru zac forme de ceramică neterminate, iar roțile olarilor sînt nemișcate. Trei mai sînt la număr, dintre care doar una singură este „tradițională”, cu pedală pentru picior, iar restul electrice.
Atelierul familiei Magopăț există din 1960. Abia în anul 1990 a devenit afacere privată. În perioada comunismului, cei care dețineau roți de olărit erau pedepsiți de către lege și, din acest motiv, mulți meșteri au renunțat la meseriile lor. În Marginea, din 60 de familii de olari, au mai rămas doar două, Magopăț și Bodale, care lucrează împreună în același atelier. Familia deține două magazine, un restaurant tradițional și un muzeu amenajat într-o casă veche de mai bine de 100 de ani, fost atelier ridicat de Vasile Magopăț.
Pînă-n pînzele albe
„Lucrînd de mic, de la vîrsta de șapte ani, am acumulat destulă experiență. Poți stăpîni această meserie doar dacă lucrezi zilnic zeci de obiecte, chiar sute”, spune Corneliu Magopăț. De-abia cînd se apropie destul de atelier, se trezește de-a binelea. Se oprește istovit, ca să verifce obiectele din lut expuse în fața magazinului. Se uită în jur și oftează, pentru că nu zărește niciun vizitator care să-l întîmpine cu zeci de întrebări, deși în curtea „palatului” său se află parcate două autocare. Chiar dacă ziua de duminică este dedicată odihnei, Corneliu nu se poate despărți de roata de olărit, așa că se îndreaptă grăbit spre atelierul său. Aruncă o privire fugară spre rafturile pline, apoi, fără să piardă vremea, se îndreaptă spre cuiul din perete de unde își ia șorțul. Îl scutură ușor de praful fin de lut, îl leagă strîns la spate și își suflecă mînecile. Se așază la roată, unde îl așteaptă o bucată de lut rece. Diplomele și premiile atîrnate pe perete, în spatele său, nu par să îl preocupe prea tare – meșteșugul său nu se măsoară în hîrtii, ci în fiecare obiect care prinde formă între degetele sale.
Își umezește mîinile cu apă și apasă cu palmele peste materialul moale. Pe măsură ce lutul începe să capete formă, ochii i se luminează. E un proces pe care îl cunoaște în detaliu, dar care, de fiecare dată, îi aduce aceeași satisfacție. „Procesul tehnologic durează aproximativ trei săptămîni. Este o muncă asiduă. Se extrage argila, se amestecă cu apă și se frămîntă foarte bine. Apoi, urmează modelarea, care presupune îndemînare, răbdare și talent. Ultima etapă este uscarea, iar la sfîrșit, fiecare obiect se decorează prin decupaj, prin textură, prin sculptură”, explică bărbatul. Se oprește pentru o clipă din modelat și își trece dosul palmei peste frunte. Stă cu coatele rezemate de masă, privind în gol pe deasupra vaselor din încăpere. Strigă: – Intrați, haideți! de cum îi aude pe turiști oprindu-se în fața ușii, dar nu întoarce capul decît atunci cînd observă că nimeni nu îndrăznește să-i tulbure procesul de lucru. După cîteva clipe de ezitare, un grup de 20-25 de persoane intră în atelier. Tineri, bătrîni, români și străini filmează și pozează, zîmbesc, își încrețesc frunțile și vorbesc între ei domol, cu lungi pauze. Își plimbă privirile peste rafturile încărcate, atingînd uneori cu vîrful degetelor suprafața aspră a unor obiecte neglazurate. Corneliu își descleștează palmele de pe lutul pe care-l modelează. „Haideți mai aproape, să vedeți mai bine!”, îi îndeamnă el, făcînd un gest larg spre roata de olărit. Cu o mișcare fluidă, ia o nouă bucată de lut și o așază ferm în centrul roții.
— Ce faceți acolo? îl întreabă curios un tînăr.
— Acum vă arăt cum se face un ulcior pentru apă, spune el, ridicîndu-și privirea spre turiști. Se ia bucata de lut, se lipește pe roată, se adaugă apă și se centrează (centrarea presupune strîngerea lutului astfel încît să fie exact pe mijloc) cu degetele mari.
În timp ce vorbește, mîinile sale transformă lutul într-un cilindru perfect în mai puțin de trei minute, apoi, cu mișcări delicate, subțiază pereții. Corneliu privește ulciorul proaspăt modelat, îl ridică cu grijă și îl arată turiștilor. „Acesta este rezultatul muncii noastre”, se mîndrește olarul, rotind ușor ulciorul pentru ca toți cei prezenți să îl poată observa mai bine. „Deși tehnica este aceeași, fiecare vas are propria identitate, pentru că fiecare lut reacționează diferit, iar mîinile celui care îl modelează lasă mereu o amprentă unică”. Are de gînd să se ridice de la roată, să le mulțumească tuturor celor care au venit să-l vadă și să își continue treburile de prin împrejurimi. Dar, pentru o fracțiune de secundă, i se pare că vizitatorii nu sînt pe deplin mulțumiți, că așteaptă mai mult, că vor să vadă altceva. Modelează un inel de lut, o tehnică veche prin care se creează un suport pentru ou, un obiect simplu, dar esențial în gospodării. Turiștii încep să iasă încet din atelier, schimbînd ultime impresii și aruncînd priviri curioase ici-colo. Rămîn însă o mamă și fiica ei, o copilă de aproximativ opt ani, cu obraji rumeni și păr strîns într-o coadă împletită, care privește cu ochi mari spre roata de olărit. Strînge mîna mamei și se balansează ușor pe vîrfurile pantofilor.
— Ți-a plăcut? o întreabă Corneliu Magopăț blînd.
— Da! răspunde fetița, dînd energic din cap.
— Da? Bravo, mă bucur! Să mai vii la mine, da? Cum te cheamă?
— Ana.
— Ana te cheamă? Bravo! Să crești mare, mare, mare! Atît de important este să fim uniți. Singurele lucruri pe care le mai avem sînt tradițiile, mănăstirile și oamenii frumoși, Doamne ajută! exclamă meșteșugarul.
Din mîini, prin foc
În atelierul de ceramică neagră din Marginea, fiecare zi începe cu o nouă bucată de lut, cu un nou model, cu un nou desen. Argila, moale și fină la atingere, seamănă cu o plastilină. Meșteșugarii își construiesc singuri instrumentele – cîteva bucăți de lemn și metal – simple, dar esențiale pentru finisarea vaselor. Fiecare olar, cu ani de experiență în spate, și-a croit propriile tehnici și modele, unele tradiționale, altele proprii, mai moderne. Corneliu Magopăț, cu mîinile sale încrețite de timp, arată și explică procesul cu o voce plină de pasiune: „Fiecare obiect pe care îl creez poartă semnătura mea, dar aceasta se naște în timp, prin repetiție și observație. Acum lucrez la niște castroane, care vor fi drept mărturie a unor tineri căsătoriți.” Unul cîte unul, obiectele modelate la roată sînt desprinse de pe aceasta cu ajutorul unei sîrme subțiri, iar fiecare vas se pune la uscat. Acesta este doar începutul unui proces care durează trei săptămîni.
În spatele atelierului, se află o casă simplă, unde sînt amplasate cuptoarele. Acestea sînt de formă rotundă și sînt folosite pentru a da viață ceramicii negre. „La început, cuptoarele sînt alimentate cu lemne scurte, dar pe măsură ce temperatura crește, lemnele devin din ce în ce mai lungi”, spune Corneliu, arătînd spre o scară din lemn. Dacă urci pe ea, vei observa cum, în partea superioară a încăperii, s-a adunat un strat gros de cenușă. Inițial gri, vasele devin translucide atunci cînd ating temperatura de 900 de grade Celsius. Cuptoarele sînt închise cu grijă, iar un capac metalic acoperă vasul pentru a crea un mediu controlat. Țărîna este pusă peste pentru a asigura absorbția monoxidului de carbon, iar ceramica capătă acea nuanță inconfundabilă de negru. „Dacă lăsăm cuptorul deschis, ceramica devine roșie. Și noi, la rîndul nostru, producem ceramică roșie pentru anumite companii sau oameni privați. Dar noi avem ceramica neagră la suflet și sîntem obligați moral să ducem tradiția mai departe.” Deși roșul iese în evidență și atrage imediat privirea, ochii bărbatului se îndreaptă tot spre ceramica neagră. Pe rafturile din jur, obiectele din ceramică roșie se prezintă simplu, cu o nuanță uniformă și mată, mai apropiată de cărămizile din fabrici.
După ce vasele sînt scoase din cuptor, fiecare piesă este inspectată cu atenție. Se spală cu grijă pentru a îndepărta orice urmă de impurități și se lustruiesc folosind o piatră de rîu. „Lustruirea se face decît o singură dată. După ardere, vasul devine aproape perfect”, adaugă olarul, privind cu atenție lucrările sale. De mai bine de 30 de ani, meșteșugarii din Marginea au perfecționat o tehnică unică de ceramică decupată, în care fiecare detaliu este atent sculptat manual cu un cuțit special. Corneliu se grăbește să aducă un model de ceramică pe care îl așează pe masă, pregătind cu grijă fiecare mișcare. Ca un dirijor, începe să mimeze, pas cu pas, procesul de pictare și sculptare al fiecărei perforații. Fiecare linie și fiecare amănunt sînt trasate cu minuțiozitate, iar gesturile sale rapide reflectă experiența acumulată în peste trei decenii în lumea olăritului. Piesa care ia formă sub ochii tăi este doar un exemplu al muncii meticuloase care stă la baza fiecărei lucrări de ceramică decupată din Marginea.
Modelează lutul cu mîinile și viitorul cu sufletul
Atelierul de Ceramică Neagră funcționează cu un număr redus de angajați – doar trei personae, restul fac parte din familia Magopăț. Unul dintre meșteri se ocupă de arderea ceramicii, în timp ce două femei sînt responsabile de decorarea obiectelor. Adevărul este că tradiția olăritului se transmite doar din tată în fiu, iar copiii care cresc în familii de meșteșugari încep să modeleze primele obiecte încă de la vîrsta de șapte ani. Procesul de învățare, însă, nu se oprește niciodată. Corneliu repetă, de fiecare dată cînd are ocazia, că olăritul presupune o perfecționare continuă, iar experiența acumulată de-a lungul anilor nu garantează cunoașterea tuturor secretelor. Deși majoritatea tinerilor care învață meseria provin din familii de olari, există și persoane fără legătură cu acest domeniu care își doresc să descopere arta modelării lutului. Piața de desfacere este dominată de clienți români, atît din țară, cît și din diaspora. Aproximativ 70-80% dintre cumpărători sînt cei care, revenind acasă, aleg să viziteze locurile emblematice ale Bucovinei – mănăstirile, peisajele și atelierele de meșteșugari. Acest interes susține atît turismul local, cît și afacerea familiei Magopăț. Nu este de mirare că, de-a lungul timpului, ceramica tradițională a suferit modificări pentru a răspunde cerințelor pieței. Alături de obiectele lustruite manual cu piatră, realizate după tehnici vechi de secole, a apărut și ceramica neagră pictată. Aceasta a fost introdusă în urmă cu aproximativ 25 de ani, ca răspuns la cererea tot mai mare pentru produse personalizate, decorate cu motive florale și geometrice. Deși procesul tehnologic a rămas neschimbat, familia Magopăț a fost nevoită să adapteze stilul ceramicii pentru a asigura viabilitatea economică a afacerii.
Corneliu stă afară, în fața atelierului, cu brațele încrucișate și cu privirea îndreptată undeva spre cîteva vase. O figură hotărîtă, atentă la detalii, cu o ușoară asprime conturată de barba scurtă și fruntea largă, trădează anii de muncă în fața roții olarului. Acum, nu-și mai poartă șorțul, ci revine la postura de director general al afacerii sale. Față în față cu atelierul, într-o cămăruță ticsită cu obiecte din ceramică, soția lui, Anda Magopăț, se ocupă de vînzare.
— Oricît de mult îți dorești să menții o afacere, cîteodată trebuie să te abați de la drum și să faci ceea ce ți se cere. Noi, pe lîngă faptul că lucrăm ceramică neagră, trebuie să și supraviețuim din punct de vedere economic. Chiar dacă ne iubim tradiția, trebuie să facem ceramică comercială.
În timp ce vorbește, din cînd în cînd își aruncă privirea spre magazin. O urmărește discret pe soția lui, să vadă dacă mai are nevoie de ajutor, dacă vreun client analizează îndelung un vas sau dacă vreun raft trebuie completat. Unele obiecte sînt lucrate cu sufletul, altele cu gîndul la vînzare. Între atelier și magazin e doar un hol îngust, umplut pe alocuri cu porturi tradiționale românești. Între tradiție și cerințele pieței distanța e mult mai mare. Corneliu vorbește fără ocolișuri despre cele două mari provocări cu care se confruntă de ani de zile: păstrarea tradiției și supraviețuirea economică a atelierului. „Zi de zi ducem bătălii”, spune el, referindu-se la dificultatea de a menține afacerea funcțională. Plata angajaților, achiziția materialelor și obligațiile fiscale sînt doar cîteva dintre grijile constante. Vorbește rar, cu pauze lungi între fraze, de parcă fiecare cuvînt trebuie așezat bine înainte de a fi spus. Își drege glasul și continuă: „Prin promovarea ceramicii negre de Marginea în mediul online, facem legături cu diferite evenimente speciale din viața omului.”
Pentru a evita falimentul, Corneliu s-a adaptat la noile metode de vînzare, extinzîndu-și activitatea în mediul digital. Pe lîngă cele două magazine fizice, are și un site, unde își prezintă colecțiile de obiecte din ceramică neagră, oferind detalii despre tehnicile de prelucrare și semnificația fiecărui model. Folosește rețelele sociale pentru a atrage clienți noi, dar și pentru a educa publicul despre tradiția olăritului din Marginea, postînd imagini din atelier și secvențe video cu etapele de lucru. A înțeles cu greu că trebuie să meargă în ritmul vremurilor dacă își dorește ca tradiția să supraviețuiască. Se uită în gol cîteva clipe, ca și cum și-ar căuta gîndurile printre umbrele lăsate de acoperișul atelierului. Își împreunează mîinile în față, apoi le desface încet. „Cea mai importantă lecție, dar nu doar pentru mine, ci pentru toți oamenii care vor să reușească în viață, este să nu-și piardă speranța și să își propună să fie mai buni astăzi decît în ziua de ieri.” Vorbele îi sînt simple, fără emfază, dar fiecare gest le întărește greutatea. Își mută sprijinul de pe un picior pe altul și privește spre rafturile pline, de parcă acolo ar sta răspunsul la toate întrebările. „Noi sîntem foarte deschiși oricărui om care ne calcă pragul și ne dorim ca el să vadă toate etapele de prelucrare a lutului, toate produsele noastre.” Corneliu are doi copii, Andrei și Matei, cărora vrea să le pună meseria în palme. Deși Andrei are doar opt ani, mînuiește deja roata olarului cu dexteritate. Bărbatului i-au mai rămas doar speranța, pasiunea, iubirea pentru familie și tăria de a nu renunța.
„Noi vom duce mai departe acest meșteșug, iar ceramica neagră de Marginea va dăinui peste ani”, spune el, cu glasul ușor tremurînd.
Olăritul nu are gen, dar femeile îi dau culoare
În magazinul din fața atelierului, rafturile sînt atît de pline, încît par să se scurgă pînă la intrare. Anda Magopăț își împarte timpul între magazin și atelier de 15 ani, unde fiecare obiect capătă un ultim strop de personalitate sub pensula ei. Are mîinile acoperite de o peliculă fină de lut și urme de vopsea. Cînd nu pictează sau sculptează detalii în lutul ars, se ocupă de vînzare. Are un zîmbet blînd. Părul prins lejer la spate îi alunecă uneori peste tîmple, dar nu-și întrerupe niciodată ritmul alert de muncă – cînd într-o parte, cînd în cealaltă. În timp ce vorbește, își trece palma peste suprafața unei vaze înalte, netezind imperfecțiunile pe care le zărește. „Nu e greu, e o muncă plăcută”, spune ea, ridicînd scurt privirea. „Nouă ne place să și evoluăm, să inventăm modele noi.”
De-a lungul istoriei, femeile au avut un rol esențial în olărit, fiind cele care decorau vasele și se ocupau de finisaje. În timp ce bărbații dau formă vaselor pe roată, ele transformă fiecare obiect într-o operă unică. Vase mari și mici, linii fine zgîriate manual în modele tradiționale, statuete cu chipuri stilizate, vaze destinate florilor de cîmp – toate poartă amprenta muncii lor. În multe familii de olari, ele erau responsabile și de arderea ceramicii în cuptor. Chiar mai mult, ele erau cele care vindeau obiectele la tîrguri sau le duceau la schimb în alte sate, asigurînd astfel continuitatea acestui meșteșug. În zilele de azi, ele au început să introducă culori și ornamente noi, adaptînd ceramica la gusturile actuale. Cu toate acestea, tehnicile fundamentale rămîn aceleași, transmise din mamă în fiică, din generație în generație.
Elena Magopăț, mama lui Corneliu, se strecoară printre mese și rafturi cu pași mici și supraveghează fără grabă tot ce se întîmplă în jur. Examinează cu atenție ulciorul din mîna sa, un model clasic, folosit odinioară pentru prins laptele. La cei 73 de ani ai săi, continuă să lucreze zilnic, așa cum face de la 14 ani, de la ora șapte dimineața pînă seara tîrziu. „Zi de zi, de la 14 ani.”, repetă ea. Apucă o piatră de rîu și începe să lustruiască suprafața ulciorului. Procesul de lucru nu s-a schimbat. După ce lutul se usucă bine, fiecare vas trece prin mîinile ei pentru a fi finisat. Piatră peste suprafața brută, apă pentru netezire, apoi urme fine care conturează modelul. Își amintește de vremurile în care toate vasele se făceau după aceleași tipare tradiționale. „Acum s-a mai modernizat. Oamenii vor ca vasele să aibă flori, să se asorteze cu covoarele din casă, cu perdele.” Cerințele clienților sînt tot mai diverse, iar dacă înainte ceramica neagră era apreciată pentru simplitatea și unicitatea ei, astăzi unii se feresc de culoarea pe care o poartă.
Elena Magopăț își încruntă sprîncenele și își strînge buzele. Ridică ușor din mîini, a mirare, apoi le lasă să cadă pe lîngă trup. „Sînt unii clienți care îmi spun că nu vor să aibă culoarea negru în casă! Și ne întreabă de ce nu pictăm obiectele cu puțin mov sau roșu.” Glasul ei capătă o ușoară asprime, iar în ochi i se citește amărăciunea. Nu se plînge, doar constată, cu aceeași determinare cu care, de peste o jumătate de secol, modelează, șlefuiește și apără tradiția ceramicii negre. Privirea i se așază în pămînt pentru o clipă, apoi revine în prezent. Strînge mîinile pe lîngă corp și își drege glasul. „Dacă am avea doar modelele tradiționale, nu ar cumpăra nimeni nimic, noi nu am putea supraviețui.” Ridică privirea spre rafturile pline și continuă: „Noi ne ținem tradiția, ne ținem tradiția cu toată puterea! Dar dacă clienții vor modele puțin diferite, le facem așa cum cer ei.” Cu toate acestea, cei care cunosc cu adevărat munca din spatele olăritului aleg tot obiectele tradiționale. Departe de tehnologie și de fabricile de serie, olăritul rămîne o muncă de om. „Telefoanele nu fac munca oamenilor!”, spune ea, convinsă că nimic nu poate înlocui mîna care modelează, piatra care finisează și sufletul care dă viață ceramicii negre din Marginea.
Cu negrul smuls din piept
Al doilea magazin al familiei Magopăț se află fix lîngă restaurant, o încăpere modestă, dar ticsită de obiecte din lut. La doar cîțiva pași de intrare, sînt expuse farfurii mari din ceramică, sprijinite de o placă solidă de lemn, astfel încît modelele lor pictate să fie ușor vizibile. Pe schelele metalice din apropiere, rînduri de ulcioare și vase negre, unele simple, altele decorate cu motive florale, așteaptă să fie admirate. Poziționate strategic, obiectele atrag atenția celor care ies din restaurant– e imposibil să nu le observi, mai ales cînd lumina cade pe suprafața lor lustruită. Pe rafturi, în prăvălie, stau aliniate vase negre, alături de ulcioare pictate manual, farfurii decorative și mici suveniruri pe care turiștii le pot lua cu ei.
Printre toate acestea își petrece zilele Traian Leonte, omul care nu doar vinde obiectele, ci le și creează. Cu o mînă sprijinită pe un raft plin de ulcioare, o ridică pe cealaltă spre un vas decorat. „Modelele de aici sînt toate făcute de mine, pe roată, iar soția le pictează”, spune el, mîndru de fiecare detaliu al muncii sale. De 30 de ani, Traian modelează lutul, o meserie pe care nu și-a ales-o de la început. A fost bucătar, dar s-a căsătorit cu o femeie din familia Magopăț, iar atelierul de ceramică a devenit și lumea lui. „M-am implicat, mi-a plăcut, am învățat și încă învăț”, explică el. „Foarte greu se învață meseria asta. Se lucrează ani de zile”.
Ca orice meșteșugar din Marginea, știe că tradiția nu e suficientă pentru a ține o afacere pe linia de plutire. „Cea mai mare provocare este să facem marfa cît mai vandabilă, pentru că noi din asta trăim”, recunoaște în cele din urmă. Deși ceramica neagră este esența brandului Marginea, nu toți clienții o apreciază. „Sînt foarte mulți oameni care nu iubesc negrul, îl asociază cu răul, cu ghinionul.” Prin urmare, au început să introducă modele pictate, culori mai calde, detalii care să atragă cumpărătorii. Cînd vorbește despre soartă și despre viitorul olăritului, vocea i se domolește. Se gîndește la copiii săi și speră că într-o zi vor prinde drag de această meserie. „Nu știm ce ne aduce viitorul. Se poate întîmpla să ne domine piața asiatică. Și așa e foarte greu să menținem ritmul.” Însă tradiția trebuie să meargă mai departe. „Copiii mei sînt mici, dar le voi înmîna această meserie”, spune el, aruncînd o privire spre ușa magazinului, prin care, uneori, vede turiști curioși oprindu-se în fața restaurantului vecin. „Nu știm ce ne aduce viitorul, dar cît timp putem lucra, cît timp avem pentru cine face ceramică, noi continuăm.”
Restaurantul e gol. Pe terasa din față, Corneliu Magopăț mută mesele una cîte una, așezîndu-le ordonat sub umbra clădirii. Cîteva femei, tot din familie, mătură prin prejur, ridică scaune, șterg praful de pe suprafețe. Chiar dacă e duminică, nimeni nu stă degeaba. Lumea își găsește de lucru, fie în atelier, fie în magazin, fie pregătind locul pentru turiștii care vor veni, mai devreme sau mai tîrziu. Traian Leonte ridică privirea din rafturile magazinului și îi observă pe cei de afară. Cunoaște ritmul locului, știe că aici nu există zi de pauză. Știe că tradiția are să rămînă.
Niciun comentariu