Sa vorbesti despre Radu Beligan este o sarcina dificila. Nu pentru ca nu se gasesc suficiente lucruri pentru a fi spuse, ci pentru ca se gasesc prea multe. Si pentru ca nimeni nu s-a hazardat intr-atit, la Casa de Cultura a Studentilor din Iasi, a venit insusi artistul, pentru „Confesiuni despre viata si arta”.

Radu Beligan a avut o cariera de 70 de ani in domeniul teatrului si a cinematografiei. A interpretat roluri celebre din dramarturgia romaneasca si universala, dandu-le viata personajelor lui I.L.Caragiale, Barbu Stefanescu Delavrancea, Camil Petrescu, William Shakespeare, Carlo Goldoni, Anton Cehov sau George Bernard Shaw. A primit numeroase premii atat nationale, cat si internationale. Intreaga sa activitate, premiile, distinctiile  nu sint la fel de importante ca emotia pe care reuseste sa o mai transmita, chiar si la 90 de ani, publicului sau. Aseara, la Casa de Cultura a Studentilor Iasi, Radu Beligan, a ridicat inca o data sala in picioare. El si-a lansat  intr-o editie limitata volumul „Note de insomniac”.

Arta mersului la teatru

„Generatia veche”, asa cum singuri s-au catalogat, asteapta cu nerabdare sa il vada pe maestru. „Nu stiu cate zile mai am, nu stiu nici cate zile mai are dumnealui, dar nu puteam sa pierd sansa de a-l revedea pe scena pe acest mare mare actor”, imi spune, frematindu-si miine, o batrina cocheta. In fata multimii adunate, pe un fundal negru se desluseste o masa, un scaun si un ceas mare. In partea  stanga a scenei un ecran alb, in dreapta o cortina rosie. Liniste si intuneric. Apoi, lumina reflectoarelor il aduce in vazul asistentei pe cel care a facut istorie in teatru, Radu Beligan. Apare imbracat intr-un costum simplu, cu o  camasa albastra si o cravata cu dungi si, modest in gesturi, isi ia locul la masa, cu mainile incrucisate in poala. In fata lui, un pahar cu apa si cateva foi albe.

Despre arta de a juca, maestrul spune ca aceasta nu poate fi ghicita in niste reguli. Trebuie descoperita, de fiecare in parte, cu sacrificii. „Inca invat in continuare, din orice”, confeseaza artistul, iar singurul regret in urma trecerii timpului este ca oamenii au uitat sa traiasca experienta mersului la teatru, care insemna pe vremuri „stil, maniere, bun gust”.

„Teatrul trebuie sa fie ras sau plans. Restul este tuse”

Maestrul isi misca usor scaunul, tuseste si incepe sa vorbeasca despre cei de la care a invatat  de-a lungul carierei. „Fara Lucia Sturdza Bulandra nu apaream in teatru”. Dupa inceperea drumului in domeniu printr-un esec, Radu Beligan i-a trimis celei care avea sa il ajute la inceput de cariera o scrisoare pe care o numeste „patetica”. Cert este ca „ea a pastrat scrisorea, desi s-a mutat de trei ori”. Impresia pe care i-a lasat-o tanarul la auditie, interpretand fara emotii, „Scrisoare mamei”, i-a adus si aprecierea doamnei Bulandra. In timp ce vorbele curg, pe panoul din stanga scenei incep sa prinda contur fotografii alb-negru ale personalitatilor care i-au marcat viata actorului. Pozele lui Victor Ion Popa, directorul Teatrului Popular din Bucuresti, actorii Alexandru Giugaru, Ion Iancovescu si George Vraca se perinda prin fata specatorilor care asista la acest omagiu adus zeilor teatrului romanesc. Discursul limpede al batranului este completat si de cateva inregistrari ale interpretarilor de odinioara. Acestia sint oamenii care au trezit in Radu Beligan constiinta ca „Teatrul trebuie sa fie ras sau plans. Restul este tuse”.

„Sper ca am iesit invingator”

Elvira Godeanu, cu care a aparut in cateva piese, ii va ramane in minte ca fiind cea mai frumoasa romanca. Alaturi de sotia sa si cei trei copii, se va bucura de aceasta prietenie pana la sfarsitul vietii artistei si chiar dupa, de undeva din Campiile Elizee, de unde ii vegheaza acum cea care a dat forta si credibilitate coanei Zoe din „O scrisoare pierduta”.

Cea mai fericita perioada ca ramane cea petrecuta la Teatrul de Comedie din Bucuresti. Cei sapte ani petrecuti acolo au fost atat de valorosi, incat dupa spectacole nu se indura sa se desparta de colegii sai actori.

Finalul il gaseste pe Radu Beligan intors spre public, cu o ultima foaie in mana. Rosteste cateva cuvinte din I.L.Caragiale, ca o recunoastere a valorii acestuia. Vorbeste de inteligenta, umorul si nobletea pe care le-a regasit in acesti ani ai batranetii. „Sper ca am iesit invingator din aceasta lupta”, marturiseste actorul si priveste pentru o secunda inspre audienta. Lor le dedica cariera si reusitele sale: „Am calatorit frumos impreuna!”.

Andra Chirieac

***

Radu Beligan: „Numarul aiuritor de scoli de teatru nu face decat sa arunce in derizoriu o meserie care a incetat de mult sa fie o arta”

Are varsta teatrul?

Are… Are vreo 7000 de ani. Si nu s-a plictisit. Cel mai mare dusman al teatrului este plictiseala. Poti sa iti dai seama imediat daca spectatorii s-au plictisit, printr-o fosnire a hainelor, printr-o tuse. O zecime de secunda de ezitare anuleaza cea mai exploziva replica. Tusea unui spectator poate distruge un moment de arta construit cu tudra.

Cine mai pastreaza azi memoria inaintasilor?

Cei care ne ducem. Actorii tineri nu sunt interesati sa vina la teatru si sa „fure” din meseria actorilor in varsta. Tinerilor nu le place sa le dai sfaturi, sunt impotriva sfaturilor batranesti. Ei cred ca lumea incepe cu ei. Lasa-i sa se izbeasca de toate si sa vada ca, fara continuitate, nu se poate face nimic valabil.

Cum era inainte?

Mancam teatru cu paine. Seara de seara, la galerie, pe trepte, pe jos, ii vedeam uneori de zeci de ori pe monstri sacrii ai timpului. In acele seri magice am invatat pe viu cat de important este o perfecta articulatie a textului, care de fapt este prima indatorire, politetea actorului fata de public. Am invatat ce inseamna, nu rostirea goala a unei replici, ci rostirea incarcata de subtexte surprinzatoare, am invatat acuratetea si precizia gesturilor, simplitatea omeneasca. Iar daca ai norocul, cum am avut eu mai tarziu, sa joci cu uriasi actori, inveti arta teatrului prin osmoza, printr-o sublima, benefica si fericita osmoza.

Se poate invata la scoala?

Nu, nu se poate. Si faptul ca exista in Romania un numar aiuritor de scoli de teatru nu face decat sa arunce in derizoriu o meserie care a incetat de mult sa fie o arta. Se pot deprinde unele reguli tehnice dar misterul creatiei il poti decoperi doar singur, foarte greu si de alungul multor ani. Uneori, ajungand chiar un mare maestru descoperi cu stupoare ca nu stii tot, ca mai exista zone misterioase pe care inca nu le ai descifrat.

Laura Baban