Școala lui Dumnezeu

La doar 79 de kilometri de orașul Chișinău, se află Mănăstirea Sfintelor Femei Mironosițe Marta și Maria. Din 1998 până în 2008, aici a fost o Școală de Regenție care pregătea dirijori de cor bisericesc. În urma unei reorganizări, în 2017 a fost deschisă o filială a Liceului Teoretic cu profil Arte (muzică și pictură) „Grigorie Grigoriu” pentru fete. La prima vedere pare un liceu obișnuit, dar, odată ce îl vizitezi, descoperi că viața de aici este altfel, dincolo de percepțiile superficiale ale lumii despre posibilitățile pe care le poate oferi o mănăstire unor tinere. Este unica instituție de învățămînt din Republica Moldova, subordonată unei mănăstiri, în care credința merge mînă-n mînă cu învățătura. Astfel, prin acest reportaj mi-am propus să descopăr această școală menită să educe sufletul generațiilor tinere din Basarabia.

E marți. La ora 10:45 am ajuns deja la autogara centrală din Chișinău. Cam grăbită, caut mașina pe care scrie „Căușeni”. Îl aud pe șofer cum strigă: „- Căușeni! Hai la Căușeni!”, alături de alții care se duc la Bender sau Tiraspol. Acesta pleacă la 11:15, foarte curînd. I-am achitat șoferului 60 de lei moldovenești pentru „bilet” și m-am urcat în mașină. Am rezervat un loc liber și am ieșit să mă bucur de ultimele clipe de un aer „mai curat”.

Lumea agitată mișună prin gară ca un roi de albinuțe. Unii vin la capitală „cu treabă” sau de-o plimbare, iar alții pleacă înapoi cu gențile grele, pline cu de toate. Gara se află un pic mai la vale de renumita Piață Centrală, în care viața clocotește, ca de obicei, într-un ritm aparte. Vînzătorii își atrag clienții cu tot ce au mai bun: fructe și legume proaspete, haine, genți și încălțăminte „originale” de la branduri renumite, lucruri pentru gospodărie și grădinărit.

Mai am cinci minute până la plecare, așa că urc. După mine au mai intrat încă trei persoane și microbuzul s-a umplut. Șoferul urcă și el. Pornim. La ieșirea din gară, ne opresc doi pasageri, grăbiți și ei.

„Mai aveți locuri?” , întreabă unul.  

Șoferul aruncă o privire în spate, cam încordată, apoi le face semn să urce. Scoate din față două scăunele pliante și le oferă celor doi  pentru o călătorie mai „confortabilă”. Apoi pornește radioul. Din difuzoare se strecoară o melodie de muzică populară, ca un șoptit tainic, de parcă ar fi cîntată doar pentru urechile șoferului și a cîtorva pasageri din față.

 După aproape două ore pe drum și cîteva staționări prin mai multe sate, am ajuns la autogara orașului Căușeni. Pe peron bîntuie un vînt rece. Călătorii stau zgribuliți unul lîngă altul pe puținele scaune libere. Microbuzul  care pleacă spre vama din Bender ar trebui să ajungă curînd. Se mai adună cîteva femei cu cîte o traistă în mână. Niște copii năzbîtioși aleargă în fața gării, aruncîndu-și rucsacurile din spinare ca pe niște mici avioane de hârtie gata să străpungă văzduhul.

Mai trec vreo zece minute și la orizont apare microbuzul mult așteptat. Toți se înghesuie să intre primii, ca „să prindă un loc pe scaun”.

De îndată ce pe traseu se ivește turla mănăstirii printre pajiști, îl rog pe șofer să oprească la intrare. În față e o stație de un albastru spălăcit, pustie. Trec de prima „poartă”  și, pe drumul asfaltat, mă însoțește un șir de soldăței verzi și înalți. Între timp o sun pe Nicoleta, unul dintre „ghizii” mei. Ne întîlnim în 20 de minute în fața căminului, cînd termină orele.

Pe teritoriul mănăstirii mai sunt înșiruite niște mașini, iar cîțiva pelerini și muncitori stau lîngă magazinul bisericesc. De prin copaci se aud triluri de păsări, de parcă și ele sînt rugăciuni nevăzute ce se ridică spre cer. Aproape că sorb din această priveliște.  E un lux pentru mine, care trăiesc într-un oraș aglomerat precum Chișinăul.

Puntea dintre artă și credință

Mă îndrept spre căminul fetelor. O tînără cu privirea sobră și blîndă, îmbrăcată în uniforma școlară, vine în întîmpinarea mea. Mă salută, iar apoi pornim într-o mică „inspecție”.  

Nicoleta Balan este elevă în clasa a XII-a la liceul de arte de pe teritoriul mănăstirii. Și-a ales specializarea de Muzică pentru că își dorea foarte mult să cînte la un pian adevărat. Este din Chișinău și locuiește în apropierea unui liceu cu profil muzical (Liceul cu profil de arte „Nicolae Sulac”), dar nu a mai ajuns să învețe acolo.

„Mama mi-a spus că inițial am fost repartizată la acea școală, dar credea că nu voi face față. Nu am făcut muzică serios pînă să vin aici. Ironia face ca, în cîteva zile, corul nostru Ascensio să participe la un concert de muzică sacră acolo (la Liceul „Nicolae Sulac”)” , îmi spune ea zâmbind.

Îmi povestește cum e rutina lor în fiecare zi: trezirea e la ora 7:00, apoi își fac rugăciunea de dimineață, de obicei împreună cu celelalte fete, în hol. Își îmbracă uniforma, care constă dintr-o cămașă albă, o fustă și un stănuț, ambele de culoarea albastră. Apoi se duc la prima lecție, care începe la ora 08:00. La 09:30 iau micul dejun (de obicei un ceai cu o chiflă), după care continuă orele. La 12:00 e timpul prînzului. Majoritatea termină cursurile între orele 15:30 și 16:00. În unele zile, au repetiții la cor sau dirijat timp de două ore, după care la 18:00, iau masa. Imediat după, se duc cu maica în biserică. Cîntă Paraclisul Maicii Domnului, citesc cîte ceva din Evanghelie și apoi rugăciunea de seară. În clasele a X-a și a XI-a parcurg și Drumul Crucii pe teritoriul mănăstirii, apoi merg în cămin pentru a-și face temele. În timpul săptămînii sînt ocupate doar cu școala, învățatul și rugăciunea. În weekend mai fac și „ascultare” (așa li se spune sarcinilor din mănăstire): la biserică, la schit, la bucătărie, în chilii, la lăptărie. Sîmbăta merg la slujba de seară, Vecernia, iar duminica – la Sfînta Liturghie.

Intrăm într-o sală de clasă unde se țin orele de pian și dirijat. Este spațioasă, avînd cîteva bănci și scaune, o tablă, o catedră a profesorului și un pian. Aproape în fiecare încăpere este cîte un pian, la care fetele își pot exersa dibăcia. La fereastră, de pe un pervaz veghează icoana Sfinților Apostoli Petru și Pavel. În spate sînt agățate cîteva picturi ale fetelor, ca o mini-expoziție, ale cărei povești nerostite prind glas.

Ieșim pe hol. Din unele săli mai mici se aud glasuri de pian. Nicoleta îmi spune că astea sînt fetele care exersează. Am bătut la ușă și le-am întrebat dacă pot să le ascult, dar s-au rușinat. Le-am luat prin suprindere. Așa că intrăm într-o altă clasă pentru lecții individuale. Însoțitoarea mea s-a așezat la pian și a început să cînte Nocturne, o piesă a unei compozitoarei de origine rusă Elena Davis. Apasă clapele cu o delicatețe aparte, fără ezitare, de parcă ea și pianul vorbesc aceeași limbă. Știe melodia pe de rost, de aceea nu are nicio partitură în față. Mă las hipnotizată de muzică și aproape uit că trebuie să fac și niște fotografii. Îmi scot telefonul și captez cîteva cadre, iar apoi plecăm spre atelierul de pictură.

O luăm pe niște culoare albe și urcăm scările spre etajul doi. Într-un mic coridor este înșiruit un rînd de tablouri și picturi făcute de elevele liceului. Conform unui panou, ele fac parte dintr-un vernisaj intitulat SIMȚURILE – PUNTEA DINTRE LUME ȘI SUFLET. Lucrările sînt variate — unele realizate în creion simplu, altele în acuarelă, cu tușe vii și teme de natură statică, portrete, clădiri, peisaje. Alături sînt și birourile de lucru, unde fiecare își realizează creația. La o masă, surprind chipul unui înger care ține în palmele sale o familie. Alături sînt așezate pensulele, paleta de culori și toate vopselele, așteptîndu-și maestrul.

 De la Nicoleta și alte eleve aflu că fetele participă la mai multe concursuri de muzică și pictură, atît la nivel național, cît și internațional, dar și la diferite expoziții, luînd locuri de frunte. În 2024, elevele din clasele a X-a și a XI-a și-au expus lucrările în cadrul unei expoziții organizate de Parlamentul Republicii Moldova, cu ocazia Zilei Europei, sub îndrumarea profesoarei de pictură Eufrosinia Baltag-Mocanu. Tot în același an, în luna octombrie, șase fete au susținut un moment artistic cu toaca în timpul concertului De zece ani cânt, al artistului de muzică populară din Republica Moldova Gabriel Nebunu. 

În spate, îmi atrage atenția o tablă magnetică pe care este prinsă o hartă a țării. Fiecare și-a lipit fotografia peste raionul/orașul din care vine, creînd astfel un fir nevăzut ce le leagă destinele într-un singur loc.

Acasă

Cum ieșim din sală, o sun pe Serafima, cea de-a doua ghidă, cum am poreclit-o eu. Trebuie să mă conducă  spre atelierul de iconografie.

Vine în întimpinarea mea, îmbrăcată toată în negru: o fustă plisată, un cardigan cu fermoar, iar pe cap poartă un batic. Sînt hainele de lucru, cu mici urme de vopsea pe ele. Zîmbetul ei radiază ca o lumină în jur și mă încălzește. Serafima a învățat și ea aici. A absolvit profilul muzical în anul 2023. În prezent este studentă în anul al doilea la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Iași, specializarea Artă sacră. A aflat de acest liceu cînd a venit la o tabără de vară pentru copii, organizată la mănăstire. Făcuse cunoștință cu fetele din prima promoție a liceului, care erau ca niște „educatoare” (făceau ascultare împreună cu copiii) . I-a plăcut atît de tare, încît, după terminarea clasei a noua, le-a spus părinților: „Mamă și tată, eu acolo vreau să învăț!”.

A intrat la Muzică, pentru că pictura a fost introdusă mai tîrziu, în 2021, dar a făcut în paralel și iconografia. Nu-i pare rău că a studiat și pianul, căci nu știe dacă va mai avea ocazia vreodată. Îi place foarte mult să picteze și îmi spune că asta e ceea ce vrea să facă în viață. La mănăstire revine cît de des poate, ca „acasă”.  „Eu i-am spus maicii starețe că, dacă e posibil să deschidă o facultate aici, aș veni”, îmi zice rîzînd.

Schimbă cîteva vorbe și cu Nicoleta, aducîndu-și aminte de perioada cînd ambele învățau aici.

„Maicile au investit foarte mult în noi și în continuare o fac. Parcă suntem niște aristocrate care învață și fac de toate (ascultare, carte, religie)!”.

Mai zăbovim pe coridoare, apoi plecăm spre atelierul de iconografie. Aici, fetele își pictează icoanele, de diferite dimensiuni – unele mai mici, iar altele de înălțimea unui școlar. Toate sînt agățate pe niște suporturi din lemn, lîngă birourile de lucru, presărate cu ustensile (periuțe, vopsele, palete, rigle).

„În atelier mai pictează și unele maici.”, îmi spune Serafima, arătîndu-mi cîteva icoane din spatele sălii.

Serafima se află la mănăstire alături de o echipă de pictori cu care colaborează de doi ani. Din aprilie anul trecut, aceștia lucrează la pictura interioară a noii biserici cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Este al patrulea ei șantier. Aici se ocupă de scena „Înălțarea Domnului” și de reprezentarea Sfinților Apostoli.

Mai apoi, am tras cu un ochi și pe „șantierul” Serafimei. Pe dinafară, biserica este aproape gata, iar în interior munca e în toi. Am reușit să arunc o privire și deasupra altarului, de pe schele. Treptat, pereții albi își îmbracă straiele sfinte, în așteptarea primilor enoriași.

Evadare în lumea fetelor

Ne întoarcem apoi în școală, unde cîteva fete de clasa a XII-a fac pregătirea pentru BAC-ul de istorie cu profesoara lor, Elena Ciobanu. Lucrează la liceul mănăstirii încă de la fondarea acestuia, în 2017, iar prin fața ei au trecut deja cinci promoții de absolvente, a șasea fiind pe cale să termine acum. Aici, toate sînt elevele ei favorite, cu care are o relație aparte, una mai prietenoasă.

După plecarea profesoarei, în clasă au dat buzna cîteva fete din clasele a X-a și a XI-a, toate dornice să-mi povestească cîte ceva despre viața lor. Mai întîi, însă, am vorbit puțin cu Macrina, elevă în clasa a XII-a, la profilul Muzică. Este fiică de preot și vine dintr-un sat din nordul Moldovei, raionul Dondușeni. A aflat despre liceu de pe pagina lui de Facebook. A văzut un clip video în care elevele se pregăteau pentru un concurs muzical și, avînd deja studii în domeniul muzicii, a hotărît să vină aici. Odată cu mutarea la mănăstire, Macrina s-a adaptat mai ușor la viața bisericească, provenind dintr-o familie în care credința este la ordinea zilei.

 „Aici parcă avem două lumi: lumea învățatului și cea a ascultărilor. Partea cu ascultările fiind una mai ușoară pentru mine, pentru că am mai fost și pe la alte mănăstiri și știu cum funcționează. Cel mai greu a fost să mă acomodez cu programul de lecții încărcat, care diferă de cel al unui gimnaziu sau liceu obișnuit – avem lecții pînă la ora 16 și repetiții la cor.”

După aproape trei ani împreună, Macrina spune că au devenit ca o familie mare cu toată clasa (sînt 19 eleve). „Ne străduim să fim unite și să ne susținem. Se simte o apropiere mult mai mare între noi față de cînd am venit în clasa a 10-a și pînă acum.”

Viața de la mănăstire i se pare asemănătoare cu cea a unui mic sătuc, care are propria biserică, un magazin, o bibliotecă, o școală, chiliile și căminul ca pe niște case, iar ele, împreună cu maicile, sînt preafericitele locuitoare și ocrotitoare ale acestei sfinte așezări. „Este un loc cu de toate, care ne inspiră și ne dă liniște. Un loc pe care oamenii din alte părți nu cred că îl au. Anume pacea ce ne-o oferă ne și creează pe noi și ne modelează altfel. Chiar și atunci cînd mă duc acasă sau la Chișinău nu suport toată gălăgia din jur. Nu am răbdare mai repede să ies din ea”, se destăinuie surîzînd.

Larisa, o fată mai timidă, s-a apropiat de mine după ce a plecat Macrina. Învață în clasa a XI-a și e de baștină din satul Sadaclia, raionul Basarabeasca. Vine dintr-o familie simplă, cu mai mulți copii. După gimnaziu, și-a început studiile la un liceu specializat în pictură, dar nu l-a terminat. A plecat peste hotare. Cînd s-a întors, la 18 ani, s-a înscris la filiala liceului „Grigorie Grigoriu”. Studiază pictura. Cînd o întreb despre planurile de viitor, îmi răspunde cu ochii visători, îndreptați spre geam: „De un lucru sînt sigură: să mă mărit. Dar în ce domeniu să activez, am zis că voi alege ori pictura, ori să devin profesoară.”

În timp ce-și așteaptă rîndul, fetele mai scapă cîte o vorbă, la care chicotesc nestingherit sau își aduc aminte de treburile pe care le au de făcut după ore.

„Recolta” destinelor  

După ce am zăbovit vreo jumătate de oră în clasă, luînd micile interviuri, am plecat cu Nicoleta la cămin. Aici, fiecare clasă are un etaj propriu, iar fetele stau cîte patru în aceeași cameră. Absolventele sînt cazate în mansardă. În fiecare cameră sînt două paturi supraetajate, un dulap pentru haine, o măsuță și cîteva scaune. Mă uit în jur. Totul este așezat cu o grijă simplă, aproape ca acasă. Deși camera nu e foarte mare, cu siguranță ascunde sute de povești și amintiri depănate de locuitoarele ei.

„Fetele își mai decorează camerele de sărbători – de Crăciun își pun un brad sau ghirlande – sau pur și simplu.”, îmi spune Nicoleta. Pe marginea ferestrei, își păstrează cu grijă cîte o iconiță la care se roagă.

La ieșirea din camere, pe hol, zeci de papuci își așteaptă în mai multe coloane stăpînele. Par pregătiți pentru noi drumuri grăbite.

Nicoleta o sună pe maica Evsevia, pedagogul școlii. Vrea să vadă dacă e pe loc, ca să-i facem o vizită. Cum primim un răspuns afirmativ, în trei minute sîntem deja în fața ușii. Între timp, afară s-a lăsat întunericul, iar în camera maicii ardea un bec. Ne facem comode pe covorașul de pe podea, de parcă ne-am așeza ca să auzim poveștile bunicii cu sufletul la gură. Maica stă așezată pe pat, îmbrăcată în straiele ei negre, cu mîinile împreunate în poală și cu un zîmbet fin pe chipul ei calm. În stînga, pe o măsuță, este improvizat un mic „altar” cu icoane cu sfinți, de diferite dimensiuni.

Maica își aduce aminte de toate generațiile de fete cărora le-a purtat de grijă. „Le educăm în stilul unei generații duhovnicești, pe lîngă faptul de a fi cultivate și inteligente. Să fie lumină lumii.”

La școală se pune foarte mult accentul pe felul în care ele se vor comporta în societate, în calitate de oameni creștini și virtuoși. Fetele care își fac studiile atît în România, cît și în Moldova, deseori le zic maicilor: „Oriunde nu am fi, noi sîntem acele persoane de încredere, fiindcă sîntem punctuale și sincere. Toți contează pe noi.” Aici, fetele dobîndesc arta de a învăța. „Puține dintre cele care vin știu să învețe cu adevărat.”

În primele luni e cel mai greu, atunci cînd trebuie să se adapteze la noul loc de trai. Dorul de casă se face simțit, dar după trece. Între fete se crează o legătură strînsă, ca între surori, iar maicile devin „mamele” care le ghidează. La fel e și cu tehnologia (telefonul și laptopul), care, pe timp de noapte sau în timpul orelor, se strînge. Se crează o disciplină a învățării. „Din niște copilițe tinere, pînă în clasa a XII-a, devin tinere mature și serioase, puse serios pe învățat.” conchide pe un ton blînd.

A fost alături de toate promoțiile de absolvente, care nu uită de unde au plecat și țin legătura cu școala. „Cînd ne sună și ne spun că acolo unde sînt e bine, noi ne bucurăm. Iar dacă ne sună și se plîng că le e greu, ne întristăm și noi. Trăim cu bucuriile și tristețile lor.”

Maicile au grijă ca fetele să atingă niște performanțe duhovnicești, fiecare în măsura ei, cu care vor pleca mai departe, în lumea mare.

Cineva bate la ușă. O elevă a venit să o cheme pe maica Evsevia la repetiții. Ne ridicăm încetișor și, urîndu-i o seară plăcută, plecăm. Maica Evsevia, responsabilă și de cazarea pelerinilor, mi-a oferit o cameră liberă de la mansardă. Cum intru, pe masă am zăresc o carte de rugăciuni cu coperta albă și niște litere aurii gravate pe ea – „Carte de Rugăciuni” , o iconiță cu chipul Maicii Domnului cu Pruncul Iisus Hristos și versurile unui cînt bisericesc: „În loc de «Dumnezeu este Domnul» ”. Fetele mai vin să învețe în această cameră, în liniște. Îmi fac și eu ritualul de rugăciuni și mă las purtată de somn. A doua zi de dimineață mă trezesc pe fundalul fetelor care-și citesc rugăciunea de dimineață pe hol. Îmi fac bagajul și plec din cameră, dar nu înainte de a trece pe la biserică. Sfînta Liturghie a început. În interior sînt doar femei. Maicile stau de o parte și de alta a bisericii, ascunse de ochii lumii, rugîndu-se în genunchi sau lîngă icoane. De sus se aud vocile fine ale maicilor din cor, care-mi mîngîie timpanele. Stau așa preț de cîteva minute. Apoi îmi fac semnul crucii și pornesc din nou la drum, spre casă.