VLAD STOICESCU: „Într-o democrație orice lucru merită discutat”

Prin investigațiile și reportajele sale de profunzime,  jurnalistul Vlad Stoicescu a scos la lumină abuzuri sistemice și realități dureroase ale societății românești. Am descoperit nu doar un reporter riguros, ci și un om care a ales libertatea profesională în locul confortului, asumîndu-și toate riscurile jurnalismului independent. Despre motivele care l-au făcut să părăsească presa de trust, experiențele dificile din timpul documentărilor și modul în care vede rolul jurnalismului, am aflat în acest interviu.

În 2008, ați ajuns în redacția „Evenimentul Zilei” mai mult din întîmplare și nu a fost ceva plănuit. Care a fost momentul din primii ani de presă care v-a confirmat că jurnalismul este meseria pe care vreți să o faceți mai departe?

E greu de găsit un singur moment. Aș fi curios dacă există vreun jurnalist care își aduce aminte cu exactitate de un moment care i-a arătat cu claritate direcția. Nici în cazul meu n-aș spune că există neapărat un astfel de moment singular, unic.

În primul rînd, jurnalismul e o meserie pe care trebuie să o faci cu foarte multă curiozitate. Dacă îți lipsește latura aceasta, realizezi destul de repede că ești incompatibil; dacă nu ai o curiozitate care să te împingă mereu mai departe, te pierzi repede. În al doilea rînd, trebuie să ai o rezistență destul de mare, trebuie să fii încăpățînat, să fii dispus să intri pe geam, după ce ai fost dat afară pe ușă. Din nou, sînt lucruri asupra cărora te lămurești rapid dacă vrei să le faci sau nu. Cînd simți că acestea sînt incompatibile cu felul tău de a fi sau că resimți o neplăcere supunîndu-te unor astfel de procese, realizezi în cîteva săptămîni că această meserie nu este pentru tine. Trebuie să fii dispus să sari din pat și la 12.00 noaptea sau la ora două dimineața, să te duci după subiectul tău, dacă el este acolo, atunci. Subiectul nu te așteaptă pe tine, tu trebuie să te duci după el. Dacă vrei să faci un reportaj despre gunoieri, de exemplu, oamenii aceia lucrează de dimineață, nu poți să te duci la ora 11.00, după ce ți-ai băut cafeaua și ți-ai făcut siesta. E imposibil. Deci trebuie să renunți la confortul tău obișnuit. Acesta este un aspect asupra căruia te lămurești repede, chiar în primele săptămîni: vreau să fac asta sau nu?

Revenind la întrebarea ta, n-aș zice că există un moment unic care mi-a arătat că asta e calea, ci o sumă de procese specifice muncii jurnalistice pe care începi să le observi în practică. Dacă le accepți și începi să lucrezi cu ele, atunci vei merge mai departe și o vei face cu plăcere. Nu-mi imaginez că poți face această meserie detestînd-o în fiecare zi. Are și nuanțe neplăcute  – cum ar fi să te trezești la trei noaptea – dar trebuie să o faci. Dacă acest lucru mai mult te stimulează decît te deranjează, atunci meseria aceasta este pentru tine.

Are nevoie jurnalismul de pasiune?

Da, ai nevoie de foarte multă pasiune, pentru că este o meserie grea, iar peste dificultățile ei reușești să treci exact cu ajutorul acestei doze de entuziasm. Ea te ajută în momentele în care întîmpini situații neplăcute sau descurajante.

Uite, eu fac mult jurnalism de investigație și sînt multe momente în care te simți descurajat. Te simți așa pentru că ți se închid foarte multe uși în nas, te simți descurajat pentru că sînt mulți oameni care fie te mint, fie încearcă să te trimită pe piste greșite sau să-ți ofere doar jumătăți de adevăr. Ai momente în care ești tu însuți nesigur pe faptele pe care le observi sau pe felul în care le corelezi, iar atunci pasiunea este cea care te ajută cel mai mult să depășești aceste situații critice.

„Prima îndatorire a unei conduceri este protejarea redacției de influențele exterioare”

În 2011, ați ales să părăsiți „Evenimentul Zilei”, cînd deciziile editoriale au început să fie dictate de interese patronale. Care a fost limita morală peste care nu ați mai putut trece și ați considerat că plecarea este singura opțiune?

Momentul-limită a fost scoaterea mea din pagina de opinii. Contribuiam constant la rubrica de opinii a „Evenimentului Zilei” (EVZ), dar se întîmplaseră deja cîteva lucruri ciudate pînă în acel punct. Printre acestea, aș menționa eliminarea departamentului de investigații al ziarului. O decizie care, deși nu m-a vizat direct (fiind un soi de reporter special, un profil multirol care scria reportaj, investigație și subiecte la zi), a transmis un semnal clar. Pentru mine, ruptura s-a produs cînd conducerea de la acea vreme a considerat că scrisesem ceva neconform cu noua politică editorială, impusă sub noul patron. Povestea este, de fapt, simplă: patronatul străin a fost înlocuit de unul român. La un patron român se ajunge mult mai ușor printr-un simplu telefon, iar lucrurile au început să se schimbe în rău, vizibil, chiar de a doua zi. Sigur, au existat cîteva luni de tranziție în care mulți dintre noi, cei din echipa EVZ, am încercat să înțelegem situația.

Degradarea s-a produs gradual, însă pentru mine punctul de tensiune maximă a fost acea decizie inexplicabilă. Scrisesem un editorial despre președintele Traian Băsescu, după niște declarații ale acestuia despre românii care ar sta la cîrciumă în loc să muncească. În urma acelui text, a existat un telefon de la Departamentul de Comunicare al Palatului Cotroceni către conducerea ziarului, cu doleanța explicită ca eu să nu mai apar în pagina de opinii. Conducerea a făcut atunci ceea ce eu consider a fi „anti-jurnalism” prin excelență: în loc să apere redacția, a cedat unei solicitări externe. Nu a fost o judecată editorială internă, un conclav în care să se decidă că textul a fost o eroare. A fost pur și simplu un input extern, acceptat fără rezerve. Pentru mine, prima îndatorire a conducerii unei publicații este protejarea redacției de influențele exterioare. Înțelegînd lucrurile în această lumină, am realizat că era „ultima gară” pentru mine și că trebuia să cobor. Aveam certitudinea că, dacă aș fi acceptat decizia și aș fi rămas, episodul s-ar fi repetat peste o lună sau peste șase luni. Am decis că nu mai am ce căuta în acea redacție și am plecat.

Dupa plecarea de la EVZ, cum a fost să porniți de la zero, avînd ca singure resurse experiența și dorința de a schimba ceva?

A fost, în același timp, și foarte greu, dar și foarte ușor. A fost foarte greu pentru că aproape nu exista un sector de media independentă la momentul respectiv în România, și pionieratul nu e ușor, ba chiar e dificil; te și simți destul de singur și resursele financiare sînt puține sau aproape inexistente. Inclusiv comunicarea cu autoritățile publice e dificilă într-un asemenea context, pentru că nu te percep neapărat ca fiind un jurnalist. Cumva trebuie să treci multiple teste de identitate ca să dovedești că deții credențialele jurnalismului. Din punctul acesta de vedere a fost foarte greu.

Spun totuși că a fost și foarte ușor pentru că deja existau la momentul respectiv mijloacele tehnice să poți să pornești, aproape de pe o zi pe alta, o întreprindere media relativ consistentă – consistentă ca ce se vede dinspre public, adică să construiești un site și, sigur, să începi foarte repede să produci conținut pentru site-ul respectiv. De fapt, asta înseamnă un soi de democratizare a mijloacelor tehnice pe care le ai la dispoziție, și chestia asta era de neimaginat în anii ’90. Nu puteai să pleci pur și simplu de la o redacție în anii ’90 și să spui: „n-am niciun fel de resurse financiare, dar într-o lună de zile sau în șase luni o să dau drumul unei publicații”, pentru că în anii ’90 însemna capacitatea de a tipări respectivul produs. Trebuia să ai bani ca să tipărești, întîi trebuia să investești niște bani ca să pui 50 de mii de exemplare pe piață, care desigur urmau să se cumpere, și după aia rulajul financiar să-ți permită să funcționezi în continuare. În 2011, cînd am pornit eu Dela0.ro, deja cu mai puțin de o sută de euro îți cumpărai o temă capabilă de WordPress și, sigur, dacă mai aveai și niște prieteni IT-iști care erau dispuși să-ți scrie un pic de cod și să te ajute cîteva săptămîni, puneai pe picioare povestea respectivă. Tot ce trebuia să mai faci era să documentezi și să începi să publici.

„Investigația apare mai degrabă din zonele independente decît din mainstream”

Ce goluri de conținut și ce lipsuri profesionale ați observat în jurnalismul mainstream de atunci, pe care ați decis să le acoperiți prin înființarea redacției Dela0.ro?

Investigația. E și un fenomen pe care l-am abordat de-a lungul activității noastre la Dela0.ro. Cred că prin 2014 sau 2015 am realizat două documentare video despre felul în care au dispărut secțiile de investigație din presa mainstream, acesta fiind un fenomen care debutase deja la momentul plecării mele de la EVZ. Exact ce povesteam mai devreme: înainte ca mie, la început de 2011, să mi se întîmple episodul cu scoaterea din pagina de opinii a ziarului, deja departamentul de investigație fusese închis. Fusese practic dizolvat în alte departamente, iar reporterii de la investigații au fost mutați la social sau economic, pe unde au mai fost trimiși ei.

Asta nu s-a întîmplat doar la „Evenimentul Zilei”, putem să ne uităm în presa perioadei și să vedem cum, în 2010 și 2011, dispar secțiile de investigație de la marile publicații. Acesta este unul dintre motivele pentru care, în 2012, apare pe piață RISE Project – care, practic, este prima publicație independentă de investigații sută la sută, nu face și altceva. Echipa care pornește RISE Project în 2012 este compusă din jurnaliști care plecaseră de la mari publicații tocmai pentru că nu mai exista acest departament. Mihai Munteanu, de pildă, care este unul dintre co-fondatorii RISE Project, fusese șeful departamentului de investigații de la EVZ.

Atunci, și noi, cei de la Dela0.ro, deși nu ne-am concentrat exclusiv pe chestia asta, am avut printre ținte și printre dorințele noastre să acoperim golul acesta. Dela0 s-a lansat pe piață cu o investigație despre sistemele de reciclare și de colectare selectivă. Exista la momentul respectiv un drive foarte mare din partea autorităților publice locale de a folosi bani europeni pentru pubele și pentru gropi ecologice. Evident, era o zonă marcată de foarte multă corupție, iar noi am pornit Dela0.ro cu o serie de patru-cinci articole de investigație despre aceste sisteme locale de colectare selectivă.

A fost o miză importantă pentru noi să acoperim genul acesta de gol informațional care, cred eu, se manifestă pînă astăzi, pentru că și acum investigația apare mai degrabă din zonele independente decît din zonele de mainstream. Și este o pierdere, de fapt, nu este un cîștig. Nu simt că este cazul să mă împăunez cu chestia asta doar pentru că vin dintr-o organizație media independentă. Dacă mă uit dinspre nevoia publică, îmi dau seama că e rău că se întîmplă așa, pentru că mediile independente au o capacitate relativ scăzută de a produce investigație constant. Apar cîteva investigații importante într-un an, cele mai multe din zone independente, dar asta nu înseamnă că se acoperă nevoia publică.

Evident că un actor mainstream ar avea o capacitate mai mare de acoperire, deoarece deține resurse mai multe. Evident că actorul public, televiziunea publică sau radiodifuziunea, ar avea o capacitate mai mare, dar nici ei nu fac chestia asta. Atunci, acesta e un gol care cumva s-a rostogolit și este mai mare decît era acum 14 ani. S-a adîncit și mai mult problema aceasta, din punctul meu de vedere. Revenind la întrebarea ta, am încercat și noi să acoperim acest gol, cu rezultate parțiale. Problema este prea mare ca să fie rezolvată de un singur actor. Personal, mă bucur că au apărut mai multe organizații media independente care și-au propus, la rîndul lor, să acopere genul acesta de gap informațional.

Cum ați reușit să cîștigați credibilitatea publicului la început?

Făcînd jurnalism. Credibilitatea publicului se cîștigă cu meserie, se cîștigă cu lucruri simple, cu verificatul informației, cu relatarea onestă a unor fapte care sînt rezultatul unei documentări jurnalistice făcute ca la carte. Cu asta cîștigi credibilitatea publicului – dîndu-i informații importante, care sînt în mod evident adevărate, pentru că ele rezultă dintr-o documentare care a respectat normele profesionale, iar documentarea respectivă expune în cadrul relatării tot probatoriul care a fost strîns în cursul verificării faptelor. Lucrurile sînt relativ simple, cred că le complicăm noi.

În niciun caz nu cred în modelul în care credibilitatea publicului se cîștigă cu notorietatea jurnalistului, pentru că, dacă ar fi asta adevărat, toți băieții pe care îi vedem noi seară de seară pe la televizor ar porni de mîine organizații independente care ar fi credibile doar pentru că ei sînt cunoscuți. Noi știm că mecanismul, de fapt, este exact invers și că, din păcate, pe piața media românească, notorietatea a fost cîștigată mai degrabă făcând anti-jurnalism. Asta este o concluzie, sigur, neplăcută pentru noi toți, nu doar pentru jurnaliști, ci pentru societate în general; e neplăcut să constați că acesta este climatul profesional în media românească. Aproape cu cît ești mai cunoscut, cu atît ești mai anti-jurnalism, ai ignorat mai tare normele profesionale, și atunci niciodată nu am crezut în modelul ăsta.

Eu n-am intrat în Dela0 fiind un jurnalist cu o mare notorietate, eram un jurnalist cu oarecare notorietate, nu eram complet necunoscut, evident, după patru ani de zile la una dintre cele mai mari publicații din România, unde intrasem deja și ca semnatar în pagina de opinii, deci cu un grad de vizibilitate peste media reporterului mediu statistic din redacția respectivă. Evident că exista o anumită notorietate pentru o parte din public, dar nu pentru foarte mulți. Nu asta a asigurat tracțiunea proiectului, ci onestitatea cu care ne-am făcut meseria și atît.

Onestitatea se reflectă în felul în care alegi să verifici faptele, în felul în care alegi inclusiv să dai tribună celui despre care scrii  – și asta este o condiție esențială a jurnalismului, care se încalcă foarte des în mainstream. Vorbim despre unii pe care nu îi contactăm, cărora nu le cerem opiniile, cărora nu le dăm și lor un spațiu de a explica lucrurile de care noi îi acuzăm. E o condiție esențială și de asta ține onestitatea jurnalismului.

Astea sînt lucruri simple care țin de specificul profesional, sînt lucruri pe care publicul nu le înțelege neapărat, apropo de metodă sau de tehnica de execuție, dar sînt convins că publicul înțelege dacă are alb în față sau negru. Nu cred că ar trebui să avem o atitudine din asta ultrapaternalistă „stai că publicul nu înțelege nimic niciodată”. Nici eu nu înțeleg cum se face operația pe cord, dar înțeleg finalitatea  – dacă omul s-a făcut bine sau nu – pentru că se vede: ori îl vezi doi metri sub pămînt, ori îl vezi mergînd pe strada. Așa și la jurnalism. Nu trebuie să înțelegi nuanțele tehnice ale proceselor prin care noi trecem ca să publicăm ceva, dar după aia, cînd se publică ceva, îți dai seama dacă exercițiul de presă este onest, dacă îți expune toate lucrurile, dă tribună tuturor actorilor și reușește să facă o muncă în interes public, nu în interes privat sau pentru a servi altor tipuri de interese.

„Jurnalismul este o demonstrație. Dacă am dubii despre ea, nu e bine”

Ar trebui să rămînem cu semne de întrebare după ce terminăm de citit o anchetă?

Poți să rămîi și cu semne de întrebare. Nu știu dacă trebuie să încărcăm neapărat jurnalistul cu tipul acesta de obligație supremă – ideea că, după ce te citesc pe tine sau după ce urmăresc produsul tău media, nu trebuie să mai am niciun semn de întrebare. Jurnalismul este și el o activitate făcută de om, iar omul nu este perfect în nicio situație.

Eu cred că este greșit să tinzi spre perfecțiune în orice tip de activitate umană. În orice proces există imperfecțiuni, și nu neapărat pentru că ai neglijat tu procesul respectiv, ci pentru că acesta nu poate să acopere, pur și simplu, toate nuanțele, toate perspectivele sau toată realitatea. Realitatea este, pînă la urmă, un decupaj. Justiția realizează un decupaj cînd investighează penal niște fapte, jurnaliștii realizează un decupaj al unor fapte pentru a le expune public. Atunci, poate că publicul mai rămîne cu anumite întrebări.

De aceea este bun follow-up-ul în jurnalism, e bine ca un fapt de interes public, publicat de o redacție, să devină de interes pentru mai multe redacții. La asta aspirăm noi în media independentă: ca parte din eforturile și munca noastră să fie preluate și de către publicațiile mainstream, pentru a ajunge la un public și mai mare, iar ele, eventual, să mai sape acolo, să mai pună niște fapte lîngă faptele pe care le-am documentat noi deja. Jurnalismul este un proces în continuă mișcare. Orice subiect am lua, el poate întotdeauna să primească un unghi nou, și e bine să primească un unghi nou. Nu-i face rău unui subiect să mai existe încă o perspectivă acolo.

Finalitatea muncii noastre este ca oamenii să înțeleagă mai bine, iar ei înțeleg mai bine cînd au mai multe date, mai multe perspective și informații. Eu n-aș avea ambiția ca, după ce m-ai citit pe mine, să nu mai existe niciun semn de întrebare. E bine să existe semne de întrebare, dar ideal ar fi să nu fie de tipul: „Ce naiba a vrut să-mi zică ăsta aici?” sau „Parcă nu sînt deloc convins de ceea ce mi-a spus, că nu mi-a oferit nicio probă”. Jurnalismul este o demonstrație, iar dacă am semne de întrebare cu privire la demonstrație, nu e bine. Dar dacă am semne de întrebare suplimentare cu privire la subiect, asta poate să fie un lucru bun.

„Nu este o luptă cu bisericile, ci un efort de a expune niște fapte”

De peste șapte ani lucrați la proiectul „Să fie lumină”, ce documentează abuzuri, corupție și derapaje din interiorul Bisericii Ortodoxe Române. Ce v-a învățat acest proiect de lungă durată despre răbdare, frustrare și limitele proprii?

Foarte multe. M-a învățat… mă rog, e destul de riscant să zic că m-a învățat, pentru că nu era prima dată cînd mă loveam de genul acesta de lucruri, dar ele au devenit persistente în activitatea de la „Să fie lumină”. Acolo, de cele mai multe ori, este foarte greu să ajungi la informații și este greu să le verifici, deoarece, în general, oamenii din interiorul sistemului refuză aproape orice formă de comunicare.

Ceea ce este un paradox, pentru că sînt niște oameni cu o prezență eminamente publică, sînt oameni care, săptămînă de săptămînă, în parohiile sau în instituțiile lor de cult, sînt prezenți și vorbesc cu comunitățile lor. Te-ai aștepta, cumva, la un grad de transparență mai ridicat, dar, din contră, lipsa de transparență este flagrantă. Atunci, trebuie să ai foarte multă răbdare și foarte multă creativitate în a găsi mijloace de a verifica informațiile respective. Sigur, cîteodată asta durează luni de zile, cîteodată, înțelegerea rotițelor și a mecanismelor de funcționare a sistemului durează ani de zile.

Au fost lucruri pe care noi le-am învățat în ani de zile în cadrul acestui proiect. Sînt lucruri pe care noi le-am înțeles în timp, documentînd pentru acest proiect, lucruri extrem de nuanțate, care țin de intersecțiile dintre administrațiile publice și aceste entități private. Nu le surprinzi foarte ușor. Ai nevoie de timp, de răbdare, ai nevoie ca de fiecare dată cînd te simți deznădăjduit a suta oară, să tragi aer în piept și să zici: „Ok, hai să mai încerc ceva, hai să mai găsesc o modalitate de a afla dacă faptele la care mă uit acum sînt adevărate sau false”.

Ceea ce facem noi la „Să fie lumină” nu este o luptă cu bisericile din România, ci este un efort de a expune niște fapte. Iar ca să le putem expune, faptele trebuie să fie probate, documentate. Dacă nu reușesc să le probez – și avem zeci de exemple din 2017 încoace de lucruri care ne-au fost aduse la cunoștință sau pe care le-am aflat „pe la un colț”, dar pe care nu am reușit să le probăm – atunci nu le-am publicat. Aici este o lecție de învățat, înveți moderație, înveți meserie, în ultimă instanță. Jurnalismul este profesia aceea în care, de fapt, înveți în fiecare zi. Eu cred că și dacă ai 30 de ani de jurnalism, în al 30-lea an și o zi tot mai înveți cîte ceva.

Nu e frustrant să știți adevărul, dar să nu-l puteți publica pentru că încă nu sînt dovezi?

Ba da, este, dar cred că e mai frustrant să publici fapte pe care nu le poți demonstra. Sau poate nu „frustrant” e cuvîntul potrivit, ci distrugător. E mai rău să publici ceva ce nu ai demonstrat decît să nu publici acel lucru, chiar dacă, repet, tu poate ai certitudinea că lucrul respectiv e adevărat. Poate că te minți, în primă instanță, că ai servit publicul, dar, de fapt, ai făcut un deserviciu profesiei tale, iar primul serviciu pe care trebuie să-l faci este față de profesie.

În cadrul proiectului Ferentari Lux, ați petrecut mai bine de șase luni documentînd viața din cartier. Care a fost cea mai puternică prejudecată cu care ați intrat în comunitate și cum s-a demontat ea prin interacțiunea directă cu oamenii de acolo?

Din punctul ăsta de vedere, poate o să pară că mă laud sau că ne laud pe noi, cei din echipa Dela0, dar n-aș zice că am intrat cu prejudecăți în comunitatea respectivă. Vorbim, sigur, de un cartier rău famat din București. N-am intrat cu prejudecăți, în parte și pentru că nu e felul nostru de a intra cu prejudecăți. Cred că este un fel foarte prost, de fapt, de a face jurnalism. Pot să dau și niște exemple de la celălalt capăt al spectrului. Și cu un interlop dacă mă întîlnesc, dacă mă duc la întîlnirea respectivă cu un tip de prejudecată care devine mai mare decît motivul pentru care mă duc acolo, atunci cumva am ratat jurnalistic momentul.

De fapt, ăla a fost un proiect de jurnalism social care a încercat să se uite la lipsa accesului la energie electrică a unei comunități, întîmplător o comunitate din capitala țării. Existau multe micro-comunități în respectivul cartier care pur și simplu nu aveau acces la lucruri de bază: la apă curentă, la electricitate, la genul ăsta de lucruri fără de care noi nu ne-am imagina viața.

Mai făcusem anterior genul ăsta de jurnalism social și atunci înveți din experiențe anterioare că nu e bine să intri cu prejudecăți în astfel de situații pentru că nu te ajută în a surprinde corect realitatea de acolo și în a o scrie mai departe către public, în a o prezenta în toate nuanțele ei factual corecte.

„Podcast-ul video este mai ușor prizabil pe piața românească”

După atîția ani de jurnalism scris și investigații complete, ați lansat formatul video „Judecata de Acum”, alături de Ovidiu Vanghele, ce abordează teme sociale și politice într-un mod direct. De ce ați simțit nevoia să treceți și la un format video?

De fapt, n-am simțit nevoia să trecem și la un format video. Ideea inițială a fost să facem un format exclusiv audio, nu ne gîndeam neapărat la video. Asta se întîmpla imediat după pandemie, sau mă rog, după primul an de pandemie. Am început să discutăm – noi, cei de la Dela0, cu Centrul de Investigații Media, organizația lui Ovidiu Vanghele – despre posibilitatea realizării unui format audio. Să luăm un mixer, să avem două microfoane, să ne punem în fața lor și să încercăm să avem, de la săptămînă la săptămînă, un soi de discuție pe teme de actualitate.

După aceea, în cursul planificării acestui posibil format media, am ajuns la concluzia că poate n-ar fi rău să și filmăm chestia asta, ceea ce, sigur, introducea variabile suplimentare, precum nevoia unui spațiu. De înregistrat, poți să înregistrezi și la tine acasă, dacă este un pic de liniște și tehnica audio e cît de cît capabilă să înregistreze bine, fără prea mult sunet de fond. În momentul în care vrei video, ai nevoie și de un decor, ai nevoie de lumini, se complică un pic peisajul, dar nu atît de tare încît să nu poți realiza asta cu resurse mai degrabă mici.

Uite, din nou facem pași înapoi spre întrebarea anterioară, cea legată de momentul lansării Dela0 din 2011. Momentul lansării podcast-ului „Judecata de Acum” beneficiază de același context: devenise relativ ieftin să poți să faci asta. E de neimaginat un asemenea scenariu acum 15 sau 20 de ani: să ai suficiente resurse financiare la îndemînă încît să-ți cumperi camere și să-ți amenajezi un studio. Chestia asta se făcea acum 15 ani cu probabil zeci de mii de euro. Acum poți să o faci.

„Democrația se apără făcînd ca niciun subiect să nu fie tabu”

Cum putem apăra democrația prin jurnalism?

Făcînd toate lucrurile de care am vorbit noi mai devreme. Mă refer la lucrurile mici, nu la lucrurile mari. Făcînd jurnalism și respectînd normele profesiei, cred că așa putem apăra democrația. Nu cred că putem apăra democrația avînd pretenția că o formă de anti-jurnalism (adică o formă greșită de a face meseria) ar putea servi mai mult decît jurnalismul corect.

Sînt perioade în care pare că avem niște personaje eroice de care nu e bine să te atingi, pe care nu e bine să le critici, sau poate nu neapărat personaje, ci situații cu totul. Eu cred că, într-o democrație, orice lucru merită discutat. Niciun om și niciun subiect nu sînt de neatins într-o democrație care susține că este democrație.

Cred întotdeauna în multiperspectivă în jurnalism, cred chiar în obligația jurnalistului de a privi un fapt, un personaj sau un subiect din toate unghiurile posibile, din cît mai multe, atît timp cît lucrurile respective sînt de interes public. Uite așa se apără democrația: făcînd ca niciun subiect să nu fie tabu.

Cine este Vlad Stoicescu dincolo de jurnalism?

Un cetățean. Nu știu dacă neapărat responsabil, că am și eu părțile mele de iresponsabilitate. Să nu facem nici din jurnaliști niște monumente de responsabilitate, că nu sînt. Evident că suma viciilor se păstrează constant și atunci, sigur, chiar dacă încercăm să exersăm perfecțiunea în profesiile noastre, odată ce am închis laptopul, ne mai îmbătăm și noi cîteodată, mai călcăm și strîmb, mai parcăm și greșit.

Se întîmplă tot felul de lucruri în viețile noastre, nu înseamnă că sîntem fără de greșeală. Nu e nimeni fără de greșeală. Și atunci, da, uite, asta e o încheiere bună: Vlad Stoicescu e și el un om plin de greșeli.

Date biografice

Vlad Stoicescu și-a început cariera în anul 2008, la cotidianul „Evenimentul Zilei”, unde s-a specializat în reportaj și jurnalism social. În 2011, a părăsit presa de trust și a cofondat platforma independentă Dela0.ro, un proiect dedicat jurnalismului de profunzime. De-a lungul timpului, a coordonat serii de impact precum „Ferentari Lux”, despre sărăcia extremă din București, și „Să fie lumină”, un demers de investigare a cultelor religioase din România. În prezent, acesta realizează investigații și proiectul audio-video „Judecata de Acum”, fiind recunoscut ca una dintre vocile constante ale jurnalismului independent românesc.

***

Credit cover foto: Daniel Ene