În inima comunităților de leproși din România Tichilești a reprezentat mereu mai mult decît o simplă unitate medicală. Apărut în 1900, desființat de bulgari în 1916 și refăcut în 1928, lazaretul le-a oferit infectaților cu boala Hansen condiții mult mai decente decît alte leprozerii din țară. Pentru pacienți, reprezenta un loc „mai ferit”, în care izolarea nu însemna neapărat suferință, ci supraviețuire. În perioada interbelică, cei mutați la Lărgeanca invocau constant Tichileștii ca fiind alternativa „mai bună”, care le oferea hrană, apă curată și servicii medicale, un contrast evident față de condițiile improvizate din alte centre. Spitalul a devenit un simbol al speranței, un punct de referință care a rămas întipărit în memoria colectivă a bolnavilor de lepră din România.  

Cînd mă gîndeam la Leprozeria de la Tichilești, imaginea pe care o aveam în minte era preponderent conturată de reportajele pe care le urmărisem, printre care și cel interbelic – „5 zile printre leproși”, scris de celebrul Filip Brunea Fox. Golurile de cunoaștere și semnele de întrebare pe care le aveam m-au făcut să vreau să văd spitalul cu ochii mei. Mai ales că este unicul din România care mai tratează această boală.

Leprozeria se află într-un sat pierdut între Galați, Tulcea și Brăila, în care am ajuns după cîteva ore petrecute la volan. Un indicator pe care scria „SPITALUL TICHILEȘTI LEPROZERIE” m-a atenționat că am ajuns la destinație. A fost și momentul în care, rînd pe rînd, mi-au răsunat în minte vocile care-mi catalogaseră dorința de a vizita spitalul de leproși drept un amestec de curaj și nebunie, de tupeu și inconștiență. Nu mai pierd timpul, fac prima poza și intru în curte.

O enclavă medicală

„Cetatea” în care am pătruns are propriul cimitir, biserică, bucătărie, muzeu și „primărie”. Toate sînt distribuite de-a lungul a două străduțe bifurcate încă de la poartă și „garnisite” pe alocuri cu potăi fără adăpost. O iau la stînga, iar în capăt dau de Biserica Baptistă „Sfînta Treime”, în curtea căreia am găsit-o și pe Domnica, o femeie de 81 de ani, cu zîmbet cald și chef de vorbă. Născută în 1945 din părinți leproși, tatăl venit din Basarabia în 1937, iar mama din Bascov, Argeș, în 1941, Domnica Mișcov aparține generației de copii care au crescut în colonia de la Tichilești. Copilăria i-a fost marcată de boala părinților, dar și de grija permanentă ca ea să nu se îmbolnăvească. La vîrsta de trei ani, după ce i-au apărut pe mînă primele semne ale bolii, a început tratamentul preventiv. Ține minte și astăzi uleiul de Chaulmoogra, un medicament greu de suportat, care îi provoca stări de rău, și felul în care tatăl ei o plimba în brațe, după masă, ca să îi treacă greața. A urmat acest tratament ani de zile, periodic, o lună da, două ba, la insistențele tatălui, care era foarte atent ca ea să fie bine. Mai tîrziu a apărut Promina, apoi Disulonul, medicamente care au schimbat radical situația bolnavilor de lepră. La 13 ani, Domnica a plecat la Tulcea, la școală, iar apoi s-a angajat. Spune că toată lumea știa că este copilul unor leproși, atît la școală, cît și la serviciu, iar sinceritatea a ajutat-o să fie acceptată de oameni. Domnica spune că cei mai mulți se tem fără să cunoască, iar viața trăită la Tichilești a învățat-o că realitatea este, de multe ori, foarte diferită de ceea ce își imaginează lumea: „Oamenii se tem din prostie. Cînd se discută, se fabulează. Nu a murit nimeni de lepră. Că a avut nervoasă, tuberoasă, să moară… nu! N-a murit nimeni”. 

Viața a adus-o înapoi la Tichilești după ce, în 1998, tatăl ei orb, „primarul” coloniei, a murit, iar ea a trebuit să aibă grijă de mama sa bolnavă, rămasă neputincioasă, cu mîinile și picioarele distruse de boală, pînă în 2013, cînd aceasta s-a stins. Deși are un apartament la Tulcea, Domnica a rămas în locuința părintească ridicată în 1950, îndeplinindu-i astfel dorința mamei sale de a „nu lăsa casa să se dărîme” (pozele 5, 6). Astăzi îngrijește gospodăria, lucrează zilnic în curte, plantează legume și flori și se ocupă inclusiv de spațiul din jurul bisericii. „Dacă muncesc, mă revigorez. Dacă trîndăvesc, ajung la pat”. 

 „Nu moare nimeni de lepră”

Pe o bancă, la cam 30 de metri distanță, un bărbat părea să mă aștepte. Vasile are 71 de ani, este copil de leproși și „tichileștean” getbeget. În anii ’50-’60, leprozeria era mult mai aglomerată: „Erau peste o sută de bolnavi atunci, iar tratamentele erau puține și slabe”. Accentul, spune el, se punea pe copii, pe cei născuți în comunitate. „Toți au fost duși în libertate. Asta era baza. Să nu rămînă aici, să poată avea viața lor”. El însuși a crescut mai mult „pe la gazde”, pentru că, la vremea aceea, copiii nu aveau voie să locuiască permanent în leprozerie. Mergea la școală în sat, iar singurul prilej de a-și vedea părinții erau vacanțele, însă și atunci cu restricții: „Stăteam retras, ascuns. Nu aveam voie să ies pînă tîrziu”. Copiii nu aveau voie să intre prea mult în contact cu ceilalți bolnavi. Totuși Vasile spune că relația cu părinții săi a fost „nu rea, doar altfel”. Astăzi, trăiește un alt tip de viață, unul pe care îl descrie ca fiind „mai lejer decît într-un spital”. În Tichilești există mai multă libertate decît în orice altă unitate medicală: „Avem asistență 24 din 24, personal medical, personal de îngrijire. Avem bucătărie, mîncare, supraveghere. Suntem ajutați, nu ținuți cu forța”. Pacienții de aici pot merge la familie, pot ieși în sat, în excursii și se pot întoarce oricînd: „Nu suntem izolați cum cred unii”. Spune că stigmatul, cînd vorbim de lepră, vine din necunoaștere și că cei „condamnați” duc, în mare parte, vieți normale.

Vasile poartă pe mînă un tatuaj vechi, care era la modă „pe vremea lui”, făcut în armată cu două ace și cauciuc ars. Simbolul format din cinci puncte este „multifuncțional”: înseamnă atît „singur între patru pereți”, cît și zarul de cinci, simbolul perioadei în care acesta juca barbut. Uneori pe bani, alteori pe femei. „Asta era lumea atunci. Se juca. Se cîștiga. Se pierdea”. Vasile vrea ca oamenii să înțeleagă că lepra nu mai este de mult timp o condamnare: „Boala este tratată. Nu mai este mortală. Nu moare nimeni de lepră”. Toți cei pe care i‑a văzut murind s-au stins din alte considerente: afecțiuni cardio‑respiratorii, cancer, complicații legate de vîrstă. Astăzi, menționează el, Ministerul Sănătății le trimite bolnavilor medicamente direct acasă. De aceea nu mai vin leproși noi la Tichilești: „Nu mai e nimeni de 30, de 40 de ani. Toți au peste 60-70”.

În casa de alături am dat de Grigore. „Grișa”, așa cum îi spun vecinii săi, este „recidivistul” coloniei. Venit din Sulina, Grigore este la a doua sa internare în Tichilești, după ce s-a întors din libertate de mai bine de 30 de ani. Prima sa „ședere” în leprozerie a fost la vîrsta de 13 ani și a durat aproximativ 48 de luni. Grișa a terminat 10 clase, are „expertiză” în tîmplărie și un istoric la o fabrică de cherestea, motiv pentru care tot ce implică lemn în colonie cade pe mîna lui. Cît timp a fost „liber de contract”, starea de sănătate a lui Grigore s-a înrăutățit, iar boala a avansat din pricina „băuturii, lipsei de tratament, neglijenței, ba te mai și minți că nu ai nimic”, după cum povestește. În ceea ce privește stigmatul bolii, lui Grișa nu i-a fost tocmai ușor. A mărturisit că nu-și făcea boala publică pentru a nu-i speria pe oameni. Cioturile de la mînă le punea pe seama unui accident de muncă. Femeile cu care intra în contact aflau că are lepră „abia după sau deloc”. Astăzi, ca să nu stea degeaba, se ocupă de legumele din grădină, mai face o coadă de topor, un gard, sau, dacă e weekend, pleacă cu cîțiva prieteni la Isaccea sau Tulcea să mănînce împreună: „Dacă ai o băncuță, te duci, bei o bere, mănînci ceva și te întorci. Nu e ca pe vremuri, nu suntem legați”. Iarna, însă, iese foarte rar, deoarece frigul este „cel mai mare dușman al leprei”. Lipsa de sensibilitate a pielii, cauzată de boală, amplifică primejdia anotimpului rece. De sărbători rămîne la Tichilești. Acasă alege să meargă puțin spre deloc, fiindcă simte că reprezintă o povară pentru apropiații săi. „Nu stau pe capul lor. Oamenii mai au și ei treabă”.

N-am mai stat nici eu pe capul lui și m-am retras. L-am lăsat pe Grișa să reia filmul pe care îl viziona pînă să intru la el în cameră.

Acasă, la Tichilești

După poveștile de viață, urmează, inevitabil, locurile. Într-un conglomerat în care le ai pe ambele, nu le poți analiza separat, independent. Pînă la urmă, omul sfințește locul, iar locul modelează omul. Nu-i așa?

Vizavi de căsuța lui Grișa e bucătăria, loc în care se gătește încă din perioada comunistă, de cînd a fost ridicat pavilionul respectiv. Aflu de la bucătăreasă că leproșii au zilnic un meniu ce include trei mese, patru dacă socotim și desertul, meniu adecvat dorințelor și nevoilor fiecăruia. Alocația zilnică de hrană este de 33 de lei, iar în baza acesteia bucătăreasa trebuie să constituie meniul bolnavilor. După o ușă, ceva mai la dreapta, se „ascunde” muzeul leprozeriei. Un chip care apare în numeroase ipostaze pe pereții albi ai încăperii este cel al doctorului Răzvan Vasiliu. Decedat în 2020, doctorul Răzvan Vasiliu a activat în cadrul spitalului încă din 1991. Pe lîngă portretul „îngerului leproșilor” rătăcesc și alte fotografii alb-negru în care apar cîțiva dintre bolnavii acelor vremuri . 

Familiarizat deja cu ulița de pe care mi-am început voiajul, urc scările care leagă cele două străduțe și ajung pe „malul” celălalt. Observ, de la stînga la dreapta, o grămadă de lemne ce așteaptă să fie tăiate, un hambar care adăpostește două autospeciale medicale demult scoase din uz și administrația, în incinta căreia își desfășoară activitatea două funcționare.

Ultima oprire în timp

„Vecin” cu primăria este și monumentul ridicat acum zece ani în memoria doctorului Alexandru Filipeanu, cel care i-a îngrijit „cu zel” pe cei afectați de lepră din 1939 pînă în 1958. 19 ani (poza 17). O însemnare pe piatră ne informează că memorialul a fost ridicat de salariații leprozeriei, un gest de recunoștință față de un erou în adevăratul sens al cuvîntului al bolnavilor de lepră.

Cobor agale aleea și ajung înapoi la porțile „cetății”. În stînga ieșirii, o potecă modestă urcă printre niște copaci, iar la capătul acesteia ar trebui să se afle, conform informațiilor primite, cimitirul leproșilor. Locul a reprezentat pentru atîția bolnavi hotarul dintre suferință și pace, granița dintre zbucium și odihnă (pozele 18, 19). Crucile simple simbolizează traiul modest și liniștit pe care l-au avut „coloniștii”, iar pietrele funerare înmagazinează povestea fiecărei vieți greu încercate de această boală.

Plec de la Tichilești, dar personajele întîlnite nu mă părăsesc. Entuziasmul Domnicăi, poveștile lui Vasile și glumele lui Grigore m-au făcut să înțeleg că viața poate fi frumoasă sau, în orice caz, suportabilă, chiar și în cele mai „urîte”, extreme condiții. Acestor oameni nu le-a fost ușor. Dar verbul „a fi” este la trecut cu un motiv. Leprozeria a reușit să le ofere exact ce aveau nevoie:  empatie, toleranță, într-un cuvînt, ajutor.

Tichilești a „vindecat” urmele și cicatricile lăsate de boală și, totodată, ne-a făcut să înțelegem că amestecul dintre speranță și compasiune este cel mai puternic leac împotriva leprei.