IRINA PĂCURARIU: „Nu trebuie să fii un om din mulțime. Trebuie să fii o semnătură”

Jurnalistă cu o carieră de peste trei decenii în Televiziunea Română, Irina Păcurariu vorbește în acest interviu despre etica meseriei, responsabilitatea față de oameni și rolul jurnalismului narativ în construirea și transmiterea poveștilor autentice.

Ați spus că ați intrat în televiziune „din greșeală”. Ce v-a făcut să rămîneți în acest domeniu și cînd ați simțit că are sens pentru dumneavoastră?

Da, am intrat din greșeală, clar. Sînt absolventa unei facultăți care presupune date tehnice. Nu e ca și cum asta mi-aș fi dorit vreodată să fac în viață, dar, în epoca în care eu dădeam la facultate, era cea mai bună soluție. Era o variantă în care sigur luai repartiție într-un sat în care nu îți permitea să mergi pe tocuri. În prima fază a vieții mele mi-am închipuit că cel mai frumos e să ai un trotuar, ca să poți să auzi zgomotul de la tocuri. Îmi plăcea foarte mult să-mi folosesc înălțimea picioarelor și să le lungesc cu niște tocuri. În fine, glumesc.

Aveam un prieten care termina filologia, cînd mă pregăteam eu să dau la facultate și știu că era șef de promoție. Singura lui șansă a fost să ia o slujbă, adică un post de profesor, undeva la 60 km de Iași. Mi se părea o aventură pentru care nu eram pregătită, deși apoi am căutat mult zonele rurale. Cred că-s cele mai frumoase și vă recomand să mergeți. Cele mai frumoase baze de date antropologic și social pe care le poate promite România.

Am ajuns la TVR pentru că era un concurs despre care a citit mama că se ține. Nu știam exact ce presupunea asta, pentru că televiziunea, cum bine probabil știți, pînă în 1990, însemna două ore de program și, eventual, un film, duminică seara, la care după aia suspinam cu toții, pentru că avea și generic final, deci se termina și nu știai exact cînd va mai apărea unul care să te seducă la fel de tare. Și am rămas.

A existat Vanda, Vanda Condurache, care era atunci redactorul-șef al unui studio care presupunea o echipă foarte mică. Au existat oameni care aveau o altă cultură cinematografică, veniți de la București, care ne-au ajutat să înțelegem cît de inocenți sîntem în ceea ce privește televiziunea, cum se construiește o poveste din imagini sau cum se spune o poveste. Am învățat de la oameni care aveau o expertiză. Apoi au venit oameni mai tineri. Nu știu dacă ați apucat să auziți vreodată despre Alexandru Condurache, care e un regizor de film documentar extraordinar de talentat, care, fiind plecat de la Iași, s-a întors aici, absolvent de facultate de film la București, și ne-a obligat să lucrăm la standarde pe noi, cei care, în principiu, făceam ca amatori, la început, această meserie.

Și apoi, în fine, am avut norocul că datorită spiritului pe care Vanda l-a oferit tuturor cu mare generozitate și a energiei pe care ea a avut-o, aici au început să se țină primele seminarii pe care BBC și alte mari televiziuni publice din Europa le-au făcut în Europa de Est, pentru a ajuta la dezvoltarea și democratizarea formelor de exprimare în media. Aici se învăța presă. Nu se știa. Nu existase presă. Existase propagandă pînă în 1990 și nu existaseră școli de presă. Trebuie să pornim de la această premisă. Și atunci, noi am fost în generația care ar fi putut fi de sacrificiu, dar noi am fost, clar, aici, la Iași, privilegiați. Pentru că i-am avut pe acești profesori, n-am apucat să învățăm greșit, am învățat de la cei mai buni, adică de la oameni care aveau experiența unor mari, imense televiziuni din Europa și care au venit la Iași făcînd niște seminarii. Ei lucrau pentru organizația televiziunilor publice din Europa, care se numește CIRCOM. Și, datorită Vandei, au făcut aici acest prim seminar și au pus ochii pe unii dintre noi, care, apoi, am continuat să învățăm în diverse redacții sau la alte întîlniri peste tot în Europa. Așa am rămas.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră expresia „a pune ochii pe oameni”?

A nu trece ca și cum ai înota împotriva curentului, gata să-ți asiguri supraviețuirea. A nu trece prin viață, mă refer. Sînt atentă la ce se întîmplă în jurul meu și e un reflex necondiționat pe care îl am. E din formula de ADN cu care rezist de atîția ani în această meserie.

Îmi pasă de oameni, iubesc să-i văd, să-i remarc, să fiu atentă la unii sau alții care sînt speciali prin ceea ce fac, prin ceea ce spun, prin felul în care arată. Sînt atentă la oameni în continuare și ăia care îmi provoacă un pic de curiozitate trebuie să mă suporte, pentru că sigur urmează și niște întrebări. Nu contează că vorbim aici de persoane care stau și așteaptă autobuzul în stații pe undeva pe unde trec eu cu mașina, sau de unii pe care-i întîlnesc în magazine, sau de alții care, pur și simplu, după atîția ani, mă recunosc și intră ei în vorbă cu mine. Îmi pasă de oameni.

Cînd începeți un reportaj sau un documentar, cum vă alegeți povestea? Care sînt primii pași?

Păi, contează subiectul și te face atent un detaliu care are potențialul de a fi provocator. Cînd faci un reportaj, nu-l faci pentru tine sau pentru că te implică sau te provoacă pe tine personal, ci te gîndești la relevanța lui pentru un public mai mare. Reportajul e construit în jurul unei istorii care are impact asupra multor oameni. Deci, e clar că povestea e cea care te provoacă, subiectul, contextul, momentul istoric în care sîntem, detalii de antropologie socială, dacă vrei.

„De la un punct încolo ți se pune și ție un nod în gît și simți și tu presiunea tragediei”

Ați spus că un jurnalist trebuie să facă față oricărei transmisiuni. Ce episoade din cariera dumneavoastră v-au pus cu adevărat la încercare?

Îmi e greu să mă întorc în timp, pentru că, din fericire, am multe exemple în spate. Probabil că ar trebui să spun din păcate după atît de mulți ani. Poate mi-ar plăcea să fiu mai la început de drum acum, dar, în fine, sîntem după mai mult de 30 de ani de cînd sînt în TVR. Vă pot spune, însă, povești din proximitatea momentului în care vorbim. Am fost acum un an, cred, la Galați, în satele inundate de acolo. Și m-am întors, cumva, în timp. Nu mai făcusem de mult asta. În ultimii ani, fac o emisiune de interviu, deci stau liniștită în diverse spații care spun ceva despre oamenii pe care-i întîlnesc. Nu mă prea lovesc de duritatea prezentului atît de tare pe cît mi-a plăcut s-o fac cînd eram, de exemplu, aici, la TVR Iași.

A fost o experiență excepțională. Adică, de la un punct încolo, cînd întîlnești situații care sînt la limită, cea mai mare bătălie nu este să-ți găsești cuvintele, nu este să formulezi idei, toate lucrurile acestea se învață și experiența șlefuiește abilitatea de a face lucrurile natural, și de a controla discursul. Ce devine din ce în ce mai greu, cînd întîlnești astfel de oameni, și asta nu se pierde nici cu anii de experiență și nici cu vîrsta, e formula prin care îți oprești lacrimile. Pentru că de la un punct încolo ți se pune și ție un nod în gît și simți și tu presiunea tragediei pe care cei din fața ta o trăiesc. Cea mai mare provocare este să știi să te detașezi, măcar într-un procent controlabil, cît să nu plîngi odată cu ei.

Ați spus într-un interviu că aveați note scăzute la purtare cînd erați la școală. Credeți că latura rebelă v-a ajutat să deveniți jurnalista de astăzi?

Cred că, de fapt, și acolo era o formă de curaj pe care o exersam. Adică notele respective erau pentru că pierdeam tramvaiul și nu ajungeam la timp. Am învățat la Liceul de Informatică, care este în Copou, și veneam din Tătărași, care e un cartier în polul opus al orașului. Adică, de fapt, luam tramvaiul dintr-un capăt și-l duceam pînă în celălalt capăt. Cum nu erau foarte multe tramvaie, dacă-l pierdeai pe ăla de la 7:30, sigur că următorul te ducea cu întîrziere. Deci, una dintre problemele pe care le-am avut a fost cu punctualitatea. Ce nu-mi plăcea –  nu mi-a plăcut niciodată uniforma și nu-mi place uniforma în nicio situație. Nu cred că își dorește cineva dintre noi să fie la fel cu restul lumii. Am trăit într-o epocă în care uniformele aveau o anumită dimensiune, erau foarte standardizate. N-am purtat niciodată panglică și era obligatoriu să porți panglică.

Deci astea erau problemele care au încurcat, ca să zic așa, un 10 pe linie la purtare. Nu l-am avut în anii de liceu, dar, în fine, nu cred că își amintește cineva din anii de liceu că aș fi fost unul dintre copiii-problemă. Acum, dacă-i întreb, nimeni n-o să recunoască că am avut mai puțin de 10 la purtare. Eram și în clasă cu fiul directorului liceului de atunci, care, între timp, a devenit decanul Facultății de Matematică din Iași. Era colegul meu din spate și cel mai bun furnizor de teme la matematică. Eu îi dădeam cu generozitate tot ce făceam la română. Eram singura persoană din liceu care mergea la olimpiadele de română. Deci, nu era chiar așa de grav. Adică, notele alea veneau cu speranța că poate vor corecta și poate vor aduce odată panglică pe capul meu. N-au făcut-o.

„O poveste se construiește întîi din imagini și apoi din cuvinte”

Cum reușiți să păstrați umanitatea celor pe care îi filmați, nu ca subiect, ci ca persoane cu vulnerabilități și vise?

Păi, cred că e regula de bază cu care trebuie să intrăm în meseria pe care eu o fac de mult, voi încercați s-o faceți acum. Dacă nu faci orice ca să nu lezezi demnitatea celor pe care-i ai în față, mai bine te apuci de altceva. Există o anume delicatețe a felului în care editezi ceea ce primești – dacă simți că există un exercițiu de neputință în fața ta, o formă de exprimare pe care au ratat-o sau o cacofonie care merită anulată. Nu mă refer aici la politicieni. Acolo este altă categorie de public. Adică, cei care își asumă să administreze această țară pentru noi, sînt o categorie care e obligată, dacă mă întrebi pe mine, la perfecțiune în ce privește comunicarea. Chiar dacă, de fapt, noi de la ei așteptăm sinceritate. Dacă nu sînt în stare să ne-o ofere, măcar să ne ofere o gramatică impecabilă.

În ceea ce îi privește pe ceilalți, restul oamenilor, aș vrea să cred că n-am amendat niciodată decît pe pe fond și niciodată pe formă. Trebuie să-i „citești” pe oameni și îți dai seama cine are nevoie de un pic de ajustare ca să nu-i lezezi nimic din ceea ce are bun în el. Nu toți oamenii sînt perfecți. Niciunul dintre noi nu este. Dar nu sîntem noi în niciun caz cei care trebuie să-i machiem. Nu sîntem machiorii lor, dar nu sîntem nici groparii lor. Noi nu trebuie să fim decît o oglindă și aia bine ștearsă de praf.

Ați vorbit despre două reguli de viață: „dacă nu ceri, nu primești” și „nu merită să alergi după certitudini”. Cum v-au ghidat aceste idei în deciziile dificile?

Eu îți spun de cele profesionale, că despre asta vorbim. Despre cum ne facem meseria. Așa este, dacă nu ceri, nu primești. Dacă nu cauți, dacă nu insiști, dacă nu încerci, dacă nu găsești toate geamurile pe care se poate intra după ce ai fost dat afară de pe ușa principală, n-ai cum să-ți vezi ancheta sau reportajul sau interviul realizat. Asta e obligatoriu, da? Cu politețe intri pe geam. Cu politețe împingi un microfon unde nimeni n-are chef să dea răspunsuri. Cu politețe deschizi sau apeși pe o clanță acolo unde pare încuiat. Cu politețe, cu decență, cu lecția făcută înainte, ca să știi exact subiectul, să-l stăpînești, determinat, știind exact ce întrebări ai de pus ca să obții niște răspunsuri. Asta e o regulă pe care nu cred că am știut-o de la început. Nu cred că m-a învățat cineva a priori că trebuie să ceri. Dar încet, încet am priceput că nu vine nimeni să-ți ofere nici subiectele, nici personajele, nici poveștile. Le cauți, le ceri, le construiești, le documentezi. N-ai altă soluție. Și a doua care era?

„Nu merită să alergi după certitudini.”

Păi, nu există certitudini. Cred că nu există, cum nu știm exact ce formă are entitatea la care ne rugăm. Certitudini ai doar în căutări. Adică, știi exact că ești pe drum și că aștepți un autobuz. Da, știi că are o destinație, dar nu știi exact dacă e autobuzul potrivit. Asta n-o să știm niciodată. Trebuie să încerci. Viața e din decizii care îți aparțin.

În interviurile din perioada pandemiei, ați ales oameni de profesii diferite. Ce v-a determinat să căutați această diversitate de voci?

Atunci eram toți blocați, fiecare în universul lui din ce în ce mai mărunt. Ne simțeam toți la fel de neajutorați. Era o foame enormă de opinii și atunci reflexul meu firesc a fost să deschid telefonul și să văd în agendă care-s vocile pe care eu aș vrea să le ascult. Și pentru că eram atît de izolați, fiecare în lumea lui, și era și multă dezinformare, și era și multă informație trunchiată, și era și mare nevoie de adevăruri și de detalii, toți încercam să înțelegem ce ne-a lovit, dacă există soluții, ce se întîmplă la alții, dacă ei au avut mai multe șanse, dacă, nu știu, în spitalele din New York sînt alte condiții decît în cele de la Londra sau dacă la Paris sînt restricții diferite față de cele de la București. Pentru că agenda mea avea oameni de peste tot din lume, că na, asta e meseria.

Ăsta e cel mai mare privilegiu pe care ți-l aduce jurnalismul. Ai acces la oameni la care de obicei se face anticameră. Tu, cu un set de întrebări și cu o reputație pe care o capeți dacă ești constant în ceea ce faci și dacă ești decent, și dacă ești sincer și onest. Cred că onestitatea e principala calitate a unui jurnalist. Și curajul, neapărat. Dorința de a nu fi conformist și dorința de a deveni o voce recognoscibilă. Nu trebuie să fii un om din mulțime. Trebuie să fii o semnătură. Cred că asta vă doriți fiecare dintre voi.

Jurnalismul e o muncă de echipă, mai ales televiziunea. Nu se poate fără echipă. Dar trebuie să știi că de la un punct încolo ești foarte greu de înlocuit. De neînlocuit nu e niciunul dintre noi. Dar greu de înlocuit trebuie să devenim ca să însemne ceva cariera pe care începem s-o avem.

Și atunci i-am provocat pe cei pe care-i cunoșteam, care nu cred că erau neapărat nevorbiți, dar erau generoși în a împărtăși cu ceilalți ce trăiau, ce știau, ce merita spus.

Curiozitatea, primul pas spre orice poveste bună

Ați vorbit la Europa FM despre oameni pe care i-ați întîlnit și care au fost „puși la colț” de jurnaliști. Cum ar trebui, în opinia dumneavoastră, să arate un mod responsabil de a pune întrebări, astfel încît să nu transformăm vulnerabilitatea unui om într-o „relatare toxică”?

Întrebările se pun într-un singur fel: documentat, încercînd să ajungi la un răspuns care să fie relevant pentru mai multă lume. Da, există oameni puși la colț. Ei au fost ținte. Se întîmplă. Campanii de dezinformare, campanii de denigrare. Le vedem, sînt palpabile. E clar că sînt oameni arătați cu degetul sau ale căror vorbe sînt reinterpretate, răstălmăcite ca să ducă la, în fine, propaganda unuia sau altuia. Sînt atît de multe exemple în spațiul public românesc și în felul în care se face așa-zisa presă din România, inclusiv la televiziuni. Și n-avem alte soluții decît să mergem înainte, știind că ele există și să ne facem treaba așa cum am învățat sau cum știm că e corect, onest, încercînd să obținem dezvăluiri care să fie relevante pentru ceea ce fac oamenii respectivi. Nu le putem pune oamenilor cuvinte în gură. Nu le putem trunchia răspunsurile. Nu le putem schimba sensul declarațiilor, pentru că atunci nu mai facem jurnalism.

Cum se schimbă perspectiva asupra meseriei atunci cînd nu mai sînteți doar jurnalist, ci și evaluator al muncii altora, prin experiența de jurat la Superscrieri?

E una din cele mai frumoase experiențe pe care le pot avea. Adică, văd lucruri pe care n-apuc să le văd în anul întreg și le văd adunate, împachetate pentru concurs.

Din păcate, nu toată lumea se înscrie la Superscrieri. Încurajez mai multă lume să se înscrie la Superscrieri. Mă refer aici la zona asta TV și video. Întotdeauna dezbaterea finală e foarte complicată. Ca să vă explic cum funcționează aceste jurizări, prima dată sîntem juriile speciale pe diverse categorii, ne jurizăm categoria respectivă și apoi, după ce se alege un număr anume de cîștigători de categorie, jurizăm toți tot ce a rămas de la toate categoriile. Și atunci citim reportaje de presă, interviuri, documentare, tot ce mai este. E frumos. Vezi că, de fapt, presa din România e departe de a fi la final de drum, că e sănătoasă și bine, că, din fericire, sînt și spații care nu-s controlate de banii patronilor, care nu au agendă proprie, unde există creativitate, unde sînt formule care funcționează și, esențial, funcționează la publicul tînăr, pentru că eu cred că asta e ținta. Adică, cei de o vîrstă matură sînt deja captivi ai unui anumit gen de informație, iar cei tineri, cum bine știm, sînt atît de plictisiți, încît primesc doar maximum trei minute de informație și după aia dau scroll. Și atunci, dacă reușești să-i ții pe aceștia care s-au născut în alte date și în altă epocă, și cu alte surse de informare atenți, înseamnă că ți-ai făcut treaba.

În trecut ați fost profesoară la Jurnalism, în Iași. De ce nu ați rămas în mediul academic?

N-am rămas în mediul academic pentru că n-am rămas în Iași. Dacă rămîneam, sînt convinsă că mă aveați profesoară. Sper din tot sufletul că se întîmpla asta. Dar a fost o experiență, au fost doi ani foarte frumoși.

Cum percepeți schimbarea modului de viață al oamenilor pe care îi intervievați după ce povestea acestora devine vizibilă la televizor?

Nici nu-mi dau seama dacă în această epocă mai putem vorbi de vieți schimbate datorită televizorului. Pentru că oamenii se pot exprima în multe alte feluri.

Vă spun o poveste pe care poate că am mai zis-o cîndva, apropo de subiecte, cum îți vin ele, le găsești, le cauți, umbli, le sapi, ai grijă să nu ți le ia nimeni, ții de ele, le dezvolți. Dar, cîteodată, ele vin și te caută. A venit la secretariat la TVR Iași un tată cu povestea fiicei lui, Codrina se numește, care era una dintre primele studente de la Universitatea din Iași în cărucior cu rotile. Acum poate e banal. Atunci era o mare provocare. Nu existau niciun fel de planuri înclinate. Scările nu puteau fi urcate decît cărată în brațe de tatăl ei. Dar marea lor problemă erau lifturile. Pentru că universitatea, fiind foarte veche, avea niște lifturi dimensionate pentru maximum două persoane. Ea și-a dorit foarte mult să facă facultate. Era o epocă în care nu era nimeni încurajat în această condiție să meargă la școală. Cred că era studentă chiar la Filologie.

Rugămintea lor a fost să i se pună orele doar la parter. Atît. Pentru că ea n-avea cum să ajungă la etaj. Din considerente care probabil că țineau de logistica realizării unui orar, asta n-a fost posibil. Și au venit să ne roage să-i facem povestea cunoscută, să schimbe o opinie, să schimbe perspectiva asupra ei acolo, în mediul academic în care ea trebuia să reziste. Țin minte că stătea undeva în cămin, în Codrescu, că era și mama ei cu ea. Avusese o soră care nu supraviețuise aceleiași maladii de care suferea ea.

Am făcut povestea, am construit reportajul. Își dorea și un calculator. Cred că atunci, măcar pe termen scurt, i s-a rezolvat problema cu orarul. Adică s-au schimbat sălile de clasă. Cînd am sunat-o să-i spun că povestea ei primise marele premiu la APTR, care era o foarte importantă instanță a premiilor de televiziune, tatăl ei mi-a spus că o recunoaște lumea oriunde se duce și că, oricum, cei de la Vodafone, care atunci erau o companie abia apărută, îi și aduseseră cel mai nou model de calculator. Deci a fost win-win. Noi am luat premiul cu reportajul. Ea își rezolvase atunci, pe termen scurt, povestea și poate că a avut mai mult curaj. Acum este undeva în Statele Unite. M-am mai întîlnit cu tatăl ei, care era și el un personaj. În timpul cît o aștepta s-o mute dintr-o parte în alta, devenise un cititor absolut ușor recognoscibil, puțin încovoiat, al chioșcurilor de cărți. Erau niște chioșcuri de cărți mai jos de universitate.

A făcut și el facultate, o a doua facultate. După ce Codrina în sfîrșit ajunsese în Statele Unite și știa că e bine, s-a ocupat de el. Deci, un om de aproape 55 de ani s-a apucat de școală descoperind, în ceea ce a citit cît o aștepta, că-l pasionează filozofia. A devenit student la Filozofie. A și terminat facultatea.

Și așa v-am spus două povești. Adică, a existat un impact al reportajului pentru Codrina, pentru tatăl ei, pentru noi toți.

Acum cred că e o epocă în care doar în emisiunile astea de divertisment sau supraviețuire, în care săptămîni în șir apar persoane în calitate de competitori, devin cunoscute. În rest, social media servește. Adică, personalitățile puternice își fac loc. N-au nevoie de televizor.

Aveți experiențe în locuri foarte diferite, de la Himalaya la Silicon Valley. Care este o lecție despre oameni pe care v-a dat-o fiecare astfel de călătorie?

Sînt diferite toate, dar e, dacă vrei, o concluzie că, indiferent unde locuiesc, oamenii sînt cam la fel. Că emoția n-are nevoie de translator. Sînt nenumărate, infinite momente în care te înțelegi cu oamenii fără să ai nevoie să le cunoști limba țării din care provin. Că sîntem la fel de vulnerabili și la fel de ușor de impresionat. Că zîmbim cu toții cînd vedem o pisică care așteaptă pe banca autobuzului de parcă ar fi un pieton. Asta am văzut-o ieri, că de aia ți-o spun acum. N-aș fi ținut minte. Dar zîmbea toată lumea care trecea pe lîngă ea. Că ne topește pe fiecare un copil care scoate o năzbîtie pe gură, că reacționăm, în principiu, la aceleași lucruri. Chiar dacă pare din punct de vedere social, în momentul acesta, lumea atît de radicalizată și sînt mișcări care cresc puternic în toate țările, nu doar în România, de fapt sîntem destul de asemănători. Ideologic, poate că avem pretenții diferite, dezamăgirile, probabil că sînt mai mari la unii sau la alții, apropo de sistemul politic sau social sau felul în care societatea este împărțită, sau regulile respectate sau impuse. Dar, în principiu, sîntem la fel. Și, în fine, plecăm din același loc, ne întoarcem în același loc. Asta e bine să nu uităm.

V-ați întîlnit atît cu oameni influenți, cît și cu oameni simpli. Ce ați învățat despre umanitate de la aceste două clase sociale diferite?

Cei cu adevărat importanți, titanii, cei care au făcut hiperperformanță în diverse domenii, sînt cei mai simpli dintre oameni. Și sînt cei mai modești și cei mai puțin dispuși să vorbească despre propriile lor reușite. Asta e cea mai frumoasă lecție pe care am învățat-o. Că ești cu adevărat mare, dacă nu încerci să pari vreodată așa.

Date biografice

Irina Păcurariu s-a născut la 23 martie 1969, la Iași. Este jurnalistă și realizatoare de televiziune, cu o carieră de peste trei decenii în cadrul Televiziunii Române. A absolvit Facultatea de Electrotehnică a Universității Tehnice „Gheorghe Asachi” din Iași. A realizat documentare și emisiuni de reportaj, dedicate poveștilor de viață, identității culturale și realităților sociale din România. De-a lungul timpului, a semnat și prezentat producții apreciate precum „Poveste fără sfîrșit”, „Cealaltă Românie”, „Un european ca mine” sau „Mari români”. Pe lîngă activitatea jurnalistică, s-a implicat constant în proiecte civice și sociale, fiind recunoscută pentru contribuția sa la promovarea valorilor umane, culturale și morale în spațiul public românesc.