Figură artistică emblematică a teatrului moldovenesc, actor cu o experiență vastă, este cunoscut îndeosebi pentru rolul lui Petrică din filmul „Carbon”, dar și pentru activitatea publicitară de pe platformele sociale, în rolul lui Grișa taxistul. Despre provocările vieții de actor ale lui Ion Coșeru puteți afla din interviul pe care ni l-a acordat.

Cine este Ion Coșeru dincolo de scenă și actorie?

Păi cine să fie? Un om simplu care s-a născut într-o localitate, din părinți simpli, muncitori, oameni de la țară. Nimic deosebit. Mai departe, am avut norocul să dau de oameni de calitate, ca să se poată mișca lucrurile cumva.

Care este amintirea care vă lovește de fiecare dată cînd reveniți în locurile unde ați crescut?

Să știi că e una cînd locuiești la oraș și total altceva cînd locuiești la țară. Eu încerc de fiecare dată să merg acasă și o liniște sufletească simt cînd văd din depărtare că scrie „Lozova”. Chiar de pe șosea poți vedea imașul copilăriei mele, unde s-a petrecut toată viața mea pînă am plecat de acasă. Țin minte cum mergeam cu animalele pe deal, pe acele drumuri, prin acele livezi, printre acei salcîmi, acele sălcii, un întreg amalgam de amintiri… (zîmbește nostalgic). Orice amintire, inclusiv și acele sărituri de pe cariera de nisip, și jocurile de fotbal acolo, pe imaș, inclusiv și căzătura de pe cal, inclusiv și mersul prin livadă și prin viile oamenilor, pentru că noi știam care e prima poamă care se coace, cînd se coc merele, perele. Știam exact cine va planta harbuji (pepene verde, n.r.). Era o nebunie, pentru că noi lăsam animalele pe deal să pască și uitam de ele și seara ele se duceau, săracele, și savurau libertatea, mîncau, din cînd în cînd, și popșoi (porumb, n.r.) și lucernă și tot ce vrei. Iar noi eram o gașcă bună, formată din vreo 20 de copii, și pe la orele 17.00-18.00, cînd eram obosiți și nu mai aveam forță, ne căutam animalele și ne duceam acasă.

Eu trăiesc (cu sensul de a locui, n.r.) în zona satului vechi și pe vîrf de deal. Cînd ploua, drumul era un dezastru. În schimb, iarna cred că jumătate de sat era acolo. Duduia dealul acela de atîtea sănii și schiuri, era o veselie! Ne programam pe ore. Copiii veneau de dimineață pînă pe la 12.00, după ora 12.00 pînă pe la 16.00, veneau alți copii, mai mari. După ora 21.00 nu mai vedeai nici un copil, că atunci era vremea gospodarilor și începea deja veselia la alt nivel. Se scoteau săniile astea mari, pentru cai, erau și femei, și bărbați. Foarte rar se-ntîmpla cînd participam și noi la distracția gospodarilor, și aveam norocul numai cei mai în vîrstă. Ce timpuri erau pe atunci! 

Nu pot să nu-mi amintesc și de prima mea căzătură de pe bicicletă, cînd s-a rupt lanțul și n-aveam frînă, și eu am spus „Eiii, hadem!” și tot drumul era al meu. Nu pot să uit cum mi-am lovit capul sub mașină, iarna, că toți copiii se dădeau pe burtă și eu, năzdrăvan din fire, am zis: „Eiii, da ce eu nu pot?” M-am pornit, venea o mașină la deal și am spus: „Eu o să trec pe sub ea”. Sînt amintiri pe care nu le poți șterge cu buretele.

Și, evident că la sărbătorile de iarnă ne pregăteam să mergem cu uratul, făceam repetiții, învățam urături.

M-ai provocat să mă întorc în trecut, cîteva amintiri din copilărie le-am uitat, dar, dacă le-aș putea nota, cu siguranță ar ieși niște cărți foarte bune.

„Scena a fost singurul loc unde eu mă simțeam și mă simt și în continuare liber”

Povestiți-mi despre momentul în care ați simțit ca actoria este calea pe care ați vrea s-o urmați.

Eu niciodată n-am știut că vreau să fiu actor, niciodată nu mi-am pus problema asta. Țin minte două momente: unul ar fi că mie nu mi-a plăcut la grădiniță, am fugit de cîteva zeci de ori și am zis că eu nu mă mai întorc acolo; mie tare nu mi-a plăcut la grădiniță și n-am fost. Am fost un autodidact și am avut pe cineva acasă care mă ajuta să scriu, să citesc. Foarte repede am prins momentul ăsta de a citi, de a scrie. Mi-au plăcut lecturile.

Prima apariție pe scenă s-a întîmplat în clasa întîi, în rolul personajului Doctor Aoleu din povestea „Doctor Aybolit”. Țin minte cu exactitate că mama mi-o cusut halatul. Am avut halatul ăla păstrat cred că pînă-n clasa a X-a, după care l-am pierdut undeva. Diriginta vroia să-mi pună pe cap o bonetă și în cadrul școlii era un fel de bufet, unde se vindeau dulciuri, biscuiți, iar doamna care vindea – o țin minte și acum, o doamnă mare, masivă, avea părul într-un coc imens, un păr negru, creț, machiată strident – avea o bonetă pusă exact pe vîrful capului și diriginta luase boneta aia să mi-o pună. În încercarea ei de a-mi pune boneta tot cădea pe ochi și eu am zis: „Da’ dă-o dracului de bonetă”. Și am aruncat-o în timpul spectacolului. Diriginta se înroșise la față, „Vai, Ioane, ce-ai făcut?”, dar mă deranja. Și din acel moment, nu a existat an în care eu să nu apar pe scenă.

Am învățat pînă-n clasa a IX- a, după care am decis să dau la o școală profesională. Acolo, permanent am fost pe scenă și, paradoxal, pe scenă este și a fost, poate intuitiv, dar nu-mi dădeam seama, singurul loc unde mă simțeam și mă simt și în continuare liber. Pe scenă știam că nu mi se putea întîmpla nimic, aveam o plăcere deosebită. Chiar dacă eu în esență sînt un introvert incurabil, mă simțeam cel mai bine pe scenă.

Țin minte că la școala profesională, niciodată nu am fost omul care să se supună cuiva, iar din cauza asta, am avut foarte multe întrebări (cu sensul de conflicte, n.r.) cu administrația, cu directorul. Am făcut specializarea la bucătărie-cofetărie. După ce am terminat, am venit la Chișinău și voiam să dau la Universitatea Tehnică, să continui această specializare. Am susținut examenele la limba română și la chimie. Și cînd trebuia să merg să iau camera de cămin, mi-au zis ca am intrat la taxă, iar eu nu-mi permiteam să intru la taxă. Cum am zis, veneam din părinți simpli, modești, nu aveam posibilitatea să achit. Părinții nici nu știau că am dat la facultate, n-am vrut să-i stresez; mă gîndeam, în sinea mea, dacă o să trec – bine, dacă nu – aia e. Și jos, la avizier, cînd mi-am luat documentele, era o foiță de matematică pe care era un anunț: „Începe turul II la actorie, Arta actorului la Universitatea de Arte”. Am întrebat pe cineva de acolo unde se află și m-am dus. Pînă-n acel moment, recunosc, nici nu-mi trecea prin cap să am vreo tangență cu actoria, deși la școală toți mă luau la mișto: „Hai, Urschi, spune-ne un banc”(aluzie la actorul basarabean Gheorghe Urschi, n.r.). 

Atunci am mers și pentru prima dată am înțeles că există o astfel de instituție, unde te poți forma ca actor. A fost pentru prima dată cînd am pășit pe o scenă profesionistă de teatru, a fost prima dată în viața mea cînd am intrat într-un teatru. M-am prezentat și prima întrebare a fost dacă am pregătit ceva. Eram confuz, nimeni nu-mi spusese că ar fi trebuit să pregătesc ceva. M-au anunțat că peste o zi am examen. Am plecat acasă și am căutat fabulă, poezie, toate tipurile de texte pe care trebuia să le pregătesc. Și peste o zi, eu m-am prezentat din nou acolo și am trecut cu brio de examen. Pentru mine a fost un șoc, am plîns, nu-mi venea să cred că am intrat la facultate, cu propriile mele forțe.

Inițial, mi s-a zis că sînt scund și o să intru la teatru de păpuși. Nu făceam distincție, nu-mi păsa, scopul meu era de a intra la facultate. Și, am trecut prin Strășeni, pe la fratele tatălui meu; el era tot artist, era dansator. I-am povestit că am intrat la Actor de teatru de păpuși, la care acesta mi-a zis: „Te întorci și schimbi dosarul la Actor de teatru și film”. M-am dus a doua zi, le-am spus să-mi schimbe dosarul, am venit la examen și am trecut.

Tot ce făceam, era condus de intuiție. După un an jumătate, m-am îndrăgostit de meserie. Cred că nici o altă universitate nu m-ar fi învățat ce m-au învățat Artele, pentru că eu am avut pedagogi de mare clasă, precum Ilie Todorov, Anatol Durbală, Viorica Chircă, Alexandru Vasilache, Paulina Zavtoni, oameni care m-au modelat. După care am trecut în teatru, am participat în spectacole și mă regăsesc și acum. Probabil că, uneori, trebuie să-ți alegi drumul intuitiv. Am învățat că teatrul dezvoltă intuiția – la unii mai mult, la alții mai puțin. Atunci cînd creezi un personaj, tot pe intuiție te bazezi.  

„Teatrul este o chestie vie care se întîmplă azi, aici și acum”

Care este cea mai mare realizare a dvs. pe plan personal? Dar pe plan profesional?

Pe plan personal, indiscutabil, apariția fetiței mele. A fost un copil așteptat, dorit, iubit. E o frumusețe de fetiță – Elizabeta. Ea este toată lumea mea. Îi place să vină cu mine la școală, să stea cu copiii, să învețe cot la cot cu ei. Faptul că am ajuns să fiu tată al unei fetițe atît de minunate precum Elizabeta este cu adevărat cea mai mare realizare a mea.

Pe plan profesional, au fost mai multe, nu pot să zic că a fost doar una, pentru că, de-a lungul carierei mele, fiecare perioadă și-a avut propriile momente-cheie care l-au format pe Ion Coșeru de azi. De fiecare dată mă bucur de oamenii cu care ne-ntîlnim peste ani și încă ne salutăm sau de elevii care mă recunosc și-și amintesc că eu le-am fost profesor. Este un sentiment extrem de plăcut.

Domeniul ăsta este foarte imprevizibil, fiindcă trebuie să încerci să fii bun la toate. Cum ziceam și mai devreme, scena nu iartă și, dacă trișezi, și s-a întîmplat că ești vedetă și ești foarte popular, în secunda următoare poți să fii nul și blamat și să primești hate de la toată lumea.

Cine a fost mentorul dvs. și în ce fel v-a modelat personalitatea și modul de gîndire?

Se zice că pedagogii, de foarte multe ori, nu ți-i alegi. Eu veneam din afara sistemului, părinții mei n-au fost actori sau intelectuali. Dar norocul meu a fost că am avut parte de niște pedagogi foarte buni. Doi dintre profesorii care mi-au modelat personalitatea sînt: Ilie Todorov, absolvent al Școlii Ruse de Teatru „Boris Șciukin”, unul dintre fondatorii Teatrului Republican „Luceafărul”, și Anatol Durbală, actor, prezentator, regizor de film, de teatru, profesor, discipol al Școlii de Teatru MHAT din Moscova. Acești oameni sînt cei care m-au inspirat și de la care am „furat” meserie sau atît cît mi-a ajuns inteligența să „fur”, s-ascult, să asimilez, să depozitez informația. Că, pînă la urmă, el nu te face mai talentat sau altfel. Totul pornește de la atitudine, de la implicare, de la modul de gîndire, de la observație. Fiecare profesor are propria modalitate de a preda. Un pedagog bun, integru, intelectual, profesionist și mai ales cu intuiție bună poate forma individualități și poate descoperi talentele în fiecare, pentru că noi toți sîntem talentați, doar că se-ntîmplă ca doar unii să fie buni pe bune în meserie.

„Dacă te bagi și te apuci, înseamnă că te apuci și faci”

Ați condus o școală de arte. Ce ați corecta în sistemul de formare a tinerilor actori din Republica Moldova?

Eu nu m-am născut director, nu știam cum este asta, dar am înțeles un lucru la facultate: dacă te bagi și te apuci, înseamnă că te apuci și faci. Nu vreau să aduc în lumină cum era școala de arte; să vorbească alții cum a fost. Eu știu ce am făcut, știu cît de greu mi-a fost, știu la ce nivel am găsit-o, știu că am deranjat multă lume din această localitate, mai ales pe cei din conducere, prin primărie, consilieri, contabilitate și nu doar.  Eu știu că m-am implicat cu toată ființa ca lucrurile să fie schimbate.

O școală trebuie să aibă condiții măcar decente, dacă nu bune. Dacă tu n-ai oamenii potriviți, nu poți să miști lucrurile. Să nu uităm că la o școală învață copii. După mine, ca un copil să poată oferi rezultate, trebuie să-i oferi cel puțin niște condiții. Școala, deși se afla cel mai aproape de Chișinău, mai exact în comuna Grătiești, avea niște condiții foarte proaste. Nu avea săli suficiente, nu avea baie. Cei ce au condus-o pînă la mine se ascundeau după niște degete. Eu nu pot să mă uit în ochii acelor copii, cînd nu pot să le ofer strictul necesar. N-ai spațiu adecvat, n-ai un pian bun, acordat. De unde să vezi rezultate? Dacă la instrumentele precum vioara, chitara, trompeta, fluier părinții investesc și își cumpără instrumentul, în clasă, atunci cînd lucrezi la pian și tu, ca profesor, n-ai un instrument cît de cît adecvat, nu poți să soliciți de la acel copil rezultate. Tu trebuie să-l motivezi cumva. Starea de bine a copilului este extrem de importantă. Copilul trebuie să primească plăcere atunci cînd intră în această școală de arte, pentru că atunci cînd copilul vine ca „tras de gît” la ore, tu, ca parte a administrației, îți legi încă o piatră de gît. Nu e despre laudă aici, dar eu eram persoana care deschidea și închidea școala. Intram la 8 dimineața și ieșeam la 23.00. Școala m-a furat din familie, și asta a dăunat, evident.

Nu sînt ușă de biserică, e adevărat. Din contra, sînt ca o șampanie și explodez, mai ales cînd știu că este o nedreptate, cînd este un neadevăr, cînd eu știu că tu îți permiți să furi banul, care este pentru această instituție și eu te deconspir că tu ai luat acei bani și i-ai băgat în buzunar, fiind conștient că acea școală are atîtea nevoi: de apeduct, lumină, spațiu, sistem de încălzire, geamuri, pentru că școala are nu avea nimic.

După ce am terminat toată reparația Școlii de Arte, ăștia s-au aliat împreună cu colegii mei pedagogi din școală și mi-au dat un șut în fund. A fost greu să mă lupt cu acești „birocrați”, dintre care jumătate sînt analfabeți și nu-s în stare să conducă nicio căruță de cai, d-apoi o localitatea întreagă. Ăștia-s oamenii care au dreptul de decizie asupra educației. Ei nici măcar nu realizează că încălcau dreptul fundamental al copilului la educație.

Ceea ce vreau să spun este că anume activitățile extrașcolare sînt cele ce dezvoltă disciplina, nu școala generală. Sistemul de învățămînt general de foarte multe ori clachează la aceste aspect – la noțiunea de disciplină. Ei se plîng de copii, că-s neascultători, că îs obraznici, că vorbesc fără să fie întrebați. La școala de arte însă, copilul se poate exprima liber, poate întreba fără să fie judecat, cu el se lucrează individual pentru a-și descoperi individualitatea.

Pe lîngă faptul ca ați fost director a unei școli de arte, sînteți și profesor de teatru. De unde a pornit dorința de a preda teatru tinerelor generații?

Pedagogia am descoperit-o la facultate și tare mă bucură asta. Pentru mine pedagogia este o evadare de la stresul din viața de zi cu zi și o asumare foarte delicată. Făcînd pedagogie, încerc să îmi controlez și propriul potențial, pentru că nu vin să ofer ceva copiilor. Dar pedagogia în domeniul teatral pentru mine este o provocare la autodescoperire. Generațiile se schimbă, copiii sînt diferiți, au propriile valori, plăceri, limbajul diferit, iar eu, aflîndu-mă printre ei, reușesc să mă integrez și să țin pasul. Pentru mine a fi profesor de teatru este o plăcere și, chiar dacă poate suna egoist, o provocare pentru mine însumi.  

„Să fii un actor bun ține de experiența avută, nu de cifre”

Fiind actor și profesor de teatru, ați observat vreo diferență a atitudinii și a specificului tinerilor actori din Moldova, în comparație cu alte generații?

Generațiile se schimbă, ăsta e un proces natural. Evident că nu te poți supăra pe ei; poți să te superi pe tine că n-ai reușit să ții pasul cu ei, să fii la același nivel cu ei. Fiecare perioadă își are generația sa, oamenii ei, puncte slabe, puncte tari. Noi sîntem oameni vii și asta e toată plăcerea vieții. Ieri aveai 18 ani și erai cel mai talentat, azi ai 40 și nu înțelegi unde au fugit anii, iar mîine s-ar putea să rămîi doar o amintire.

Să fii un actor bun ține de experiența avută, nu de cifre. După mine, actorii buni sînt cei mai introvertiți, cei mai triști și cei mai tăcuți oameni, chiar dacă ei pot juca o comedie foarte bună.

 Ați interpretat rolul lui Petrică din filmul „Carbon”, un film cu răni istorice încă sensibile pentru Moldova. Povestiți-mi despre experiența din spate și ce v-a costat personal acest rol?

Regizorul filmului, Ion Borș, m-a sunat într-o zi și mi-a spus să vin la casting. Am trecut castingul și mi-au zis că am fost ales și țin minte că mă rugau să nu refuz. Ei mă vedeau deja în rolul personajului, datorită staturii mele, a prezenței scenice, a felului meu de a juca. Mi s-a zis să îndeplinesc sarcinile regizorului și cam asta am făcut. Nimeni nu se aștepta ca acest film să rupă tiparele și să spargă și hotarele. Acest lucru a fost o surpriză pentru toată lumea. Noi, actorii, ne-am făcut treaba, ghidați de regizor. Pentru că în film, nu-i ca la teatru totuși. În film e importantă fața, atitudinea, jocul, partea de imagine, muzica, sunetul propriu-zis și partenerii, evident. Dar totul se bazează pe scenariu. Dacă ai inteligența de a pune pe ecran ca să emoționeze publicul sau cel puțin să creezi problema în jurul căreia se petrec acțiunile, înseamnă că filmul poate avea un succes teribil. Pentru mine, a fost un film bun, m-am bucurat că am participat în acest proiect, m-am bucurat că am fost pe ecran, în echipă. Sigur că lumea după aceea o se schimbe față de tine, o să vină la tine și o să te felicite pentru interpretarea rolului, o să vină să facă poze cu tine, poate și autografe. Eu n-o percep așa. Am îndeplinit cerințele date de regizor și am mai adăugat din naturalețea mea, felul meu de a fi, cum am perceput eu personajul și asta a fost. Nu fac mare tam-tam din asta. Cîteodată, chiar mă simt incomod, pentru că nu știu cum să reacționez.

Sînt actor în viața de zi cu zi și în meserie. În familie, sînt un om simplu, pentru că realitatea cotidiană e mult mai dură decît viața profesională. Mă bucur dacă sînt interesant pentru cineva, înseamnă că e bine, înseamnă că nu mi-am greșit meseria, înseamnă că sînt acolo unde trebuie să fiu și nu fac umbră pămîntului degeaba. Apropo, eu am văzut filmul după doi ani de la apariție, și atunci prin crăpătura ușii, pentru că stăteam cu fata în brațe să nu plîngă în sală.

Ce proiecte aveți în desfășurare?

Am fost invitat la cîteva proiecte de film. Ultimele proiecte au fost aceste videoclipuri cu Magnat, Feoctist și Pavel Stratan. Și doi regizori m-au invitat în filmele lor, nu știu dacă o să apar acolo, pentru că sîntem încă în proces de lucru. Iar acum sînt implicat în proiectul cu Grișa taxistul de pe TikTok, e o chestie după care toată lumea este înnebunită, o chestie pur comercială.

Dacă vi s-ar propune un proiect internațional care ar necesita să vă mutați definitiv din Republica Moldova, ce ați alege – faima și gloria internațională sau impactul local?

Arta pînă la urmă, nu are hotare. Dacă ești bun undeva, o să fii bun oriunde. Într-adevăr este o diferență foarte mare între faima locală și cea internațională. Mi-aș dori să particip în proiecte internaționale, indiscutabil, pentru că publicul este altul, experiența este alta. Doar că trebuie să ai și puțin noroc, trebuie să ai un agent de casting care să te promoveze, ceea ce nu este specific la noi, în Moldova, comparativ cu România, care funcționează mai bine la acest capitol. Noi nu avem această capacitate încă, fiindcă Moldova este o țară foarte mică.

Dacă m-aș muta din Moldova? Nu știu exact ce să-ți spun. Spre exemplu, soția mea cu siguranță ar vrea să plecăm în altă parte, eu însă, sînt un om mai atașat de meleagurile natale. Eu am încercat să fiu și în altă parte, dar nu m-am simțit bine. Pentru mine, dacă nu posed limba la perfecție, înseamnă că nu am ce face în acea țară. Înseamnă că nu înțeleg lucrurile, nu înțeleg structurile, nu înțeleg elementele, subtextele. Fiind un introvertit, cred că mai mult m-aș distruge. Nu pot fi categoric însă la acest aspect.

Ce vă provoacă emoție azi?

În esență, lucrurile frumoase mă emoționează, oamenii buni mă emoționează, oamenii talentați, oamenii empatici, oamenii sinceri, de copii nu mai vorbim. Noi avem nevoie de bunătate, noi tot mai des aruncăm cu noroi în oamenii buni, mai ales ne batem joc de oamenii care pot mișca lucrurile într-o direcție bună, noi tot mai mult bîrfim, etichetăm oameni și acțiuni, fără a ști scopul. Noi, ca oameni, am devenit din ce în ce mai falși, încurajăm prostia, oamenii întîmplători.

Sîntem toți oameni și toți ne emoționăm, și, pînă la urmă, emoția ne face să simțim că sîntem vii, că simțim și ne afectează, într-o oarecare măsură, ce se întîmplă.