Mărturiile despre ceangăi și ce a însemnat, în trecut, viața pentru aceștia nu urmăresc întoarcerea în căsuța albastră cu două camere a bunicilor, și nici prășitul păpușoiului sau oprirea timpului în loc. Miza e mult mai simplă și, totodată, mult prea grea: e despre a nu lăsa ceangăii să devină invizibili. E despre a înțelege cine au fost acești oameni care au sfințit pămîntul dintre Siret și dealuri cu rugăciunile lor șoptite într-un dialect vechi de secole. În curînd, vor rămîne tot mai puțini, iar pașii lor se vor transforma în simple ecouri. Avînd rădăcini în această etnie, încerc să spun povestea celor cu care am crescut, dar și a celor pe care nu i-am putut cunoaște.
Ceangăii au intrat în Moldova în mai multe valuri, încă din secolele XII-XIII , iar primele populații au rămas în zona Siretului, însă nu se identificau nici drept ceangăi, nici drept români. Religia romano-catolică era cea care devenea punte între comunități și relațiile cu alți oameni. Astăzi, ei sînt mai mult decît religia pe care o practică, iar povestea lor o scriu prin oamenii care încă o trăiesc.
Ceangăii din Somoska (Somușca)
Puțin după intrarea în Somușca, la capătul unei scurte curse cu taxiul care te scoate de pe drumul principal, o găsesc pe Paulina Benchea, profesoară la școala maghiară a satului și pasionată de tradițiile ceangăiești. A crescut și învățat generații de copii cărora le-a oferit ceva aparte: rădăcini.
„Despre copii… nu știu dacă ei vor neapărat să învețe limba. De multe ori mi se pare că nu are niciun rost cînd mă chinuiesc să fac cu ei ceva, dar apoi am surprize plăcute: se întorc din altă țară după ani de zile și vorbesc bine ceangăiește sau maghiară. Atunci zic că nu a fost degeaba. Din 50 de copii care vin aici, dacă rămîn 10 cu ceva, e bine”, mărturisește Paulina, mîndră că încă mai are cui să spună despre ceangăi și fericită cînd totul dă roade.
Mă invită în incinta școlii, unde există o sală cu costume populare, pe care le oferă copiilor cînd au concursuri sau evenimente. Multe sînt țesute sau aduse din zestrea proprie, însă sînt și piese tradiționale pe care soțul ei le-a găsit aruncate în pădure. Pe micul război de țesut se află o jumătate de traistă, care aștepta să fie cusută.
Bătrînii din Somușca țin mult la tradițiile lor și vorbesc unii cu alții strict în acest dialect: „Ei știu că sînt cumva unguri, pentru că niciodată n-au știut românește, n-au vorbit românește. Nu ne cunoaștem identitatea, în primul rînd. N-am vorbit despre ea, n-am învățat la școală, nicăieri. Ce am prins de la părinții noștri, cînd trăiau… vorbeam numai în ceangăiește acasă”, spune Paulina.
Cît despre elevii îndrumați de ea în prezent, aceștia cunosc limba doar dacă au auzit-o în familie. „Și dacă acasă nu se vorbește limba ceangăiască, aici, într-o oră sau o oră jumătate, ce pot învăța?”, se întreabă profesoara. Știe răspunsul deja, însă rostul muncii ei nu e să scoată lingviști, ci să le dea copiilor măcar „cheia” cu care să descuie, din cînd în cînd, lada cu amintiri a bunicilor.
Frînturi ceangăiești: dans, cîntec și rugăciune
Viața culturală a ceangăilor se păstrează prin dansuri și evenimente comunitare. Dansuri precum „Édes Gergelyem” (Dulce Grigore al meu, trad.r.) sau întîlnirile de tip tánc-ház (Casă de dans – evenimente unde se dansează pe ritmuri ceangăiești, n.r.) adună oameni din mai multe sate.
Un eveniment care încă se păstrează în Somușca, în sîmbăta dinaintea Floriilor, se numește Arany Miatyánk (Tatăl Nostru de Aur, trad. r.). Este organizat de Asociația Culturală Somoska și Asociația Maghiarilor Csángó (ceangăi, n.r.) din Moldova, iar manifestarea a reunit anul acesta aproape 200 de participanți din 27 de localități.
În rîndul tradițiilor pascale, această sărbătoare e precedată de poreclele ce se oferă la ciocnirea ouălor de Paște. Margareta și Varvara sînt printre ultimele care păstrează acest obicei. Mátka, Keresztke, Vérsar, (Matka, Cruciuliță, Soră de sînge, n.r.) sînt poreclele pe care nu le poartă doar de Paște, ci tot anul.
Discuția cîntecelor relgioase în limba maghiară este un subiect prețios pentru păstrătorii de tradiții. Paulina este una dintre multele profesoare care dau mai departe versurile ceangăiești:
„Aici, la cîntece religioase, eu scriu: Mária, tiszteletire (Maria, în cinstea ta, trad. r.). Le Hullott Jézus vére (A curs sîngele lui Iisus, trad. r.), asta se cîntă în Postul Mare. Scriu aici, da? Mai sînt astea de înmormîntare, dar… în fine, sînt o grămadă, dar uite, cînd îmi trebuie, nu-mi amintesc”, a zis Paulina, parcă dintr-o respirație, deși după fiecare nume de cîntec scris ia o pauză. Își amintește versurile, zîmbește, îmi traduce, apoi iar scrie.
Ceangăii în suferință și obiceiurile ce le aduc alinare
„La înmormîntare, la noi nu e așa de complex ca la români. E mai simplu. Încă se mai țin neînsuflețiții în casă, în «camera curată», unde pot să primească mai mulți la priveghi. Încă mai vin vecinii la priveghi și se roagă seara pînă tîrziu. La noi încă mai sînt familii care îi spală acasă pe decedați, îi îmbracă… încă…”, au fost cuvintele de introducere în ritualul înmormîntărilor „de altă dată”, regăsite și acum, uneori.
La priveghi se spune Rózsafüzér (Rozariul, rugăciune meditativă specifică catolicilor, dedicată Sfintei Fecioare Maria, n.r.). Se discută despre mort, se spun rugăciuni, iar dacă ajută la înmormîntare, femeile primesc baticuri, iar bărbații prosoape.
Condoleanțele sînt tot în ceangăiască: „Isten bocsássa bűneit! (Dumnezeu să-i ierte păcatele!, trad. r.) sau Isten nyugosztalja! (Dumnezeu să-l odihnească!, trad. r.), la care se răspunde: Isten hallgasson meg! (Dumnezeu să te asculte!, trad. r.)”
Ceangăii din Klézse (Cleja)
Puțin mai „la vale” de Paulina, în Cleja, o găsești pe Victoria Botezatu. Eu am găsit-o mai devreme, de mic copil, cînd mergeam la cursurile de maghiară pe care le susține și acum. Cu alți copii, desigur, care au aceeași dorință pe care o aveam și eu: de a vedea lumea din care provin. Intru pe poarta verde a casei, iar mintea mă întoarce în timp. Vița- de-vie ce înconjoară întreaga curte îmi amintește de momentele în care stăteam împreună, pe banca din fața casei, cîntînd versuri ceangăiești acompaniate de o cobză veche. Banca nu mai este în fața casei, dar nici nu a dispărut, căci o zăresc în curtea din spate și mă cuprinde un sentiment de liniște. Nu s-a pierdut ceea ce, odată, făcea parte din viața mea. Este încă acolo. În casa Victoriei, o cameră este locul de întâlnire al copiiilor cu lumea ceangăiască.
În camera înconjurată de icoane, țesături tradiționale și fotografii emoționante, ne întoarcem în urmă cu 45 ani, în 1981, cînd a avut loc nunta Victoriei, într-un mod cît mai ceangăiesc cu putință: „Era cu totul altfel față de ce este acum. Absolut altfel.”, spune aceasta, și intrăm în poveste.
Strigături de veselie și noi începuturi: nunta ceangăiască
Nunta ceangăiască ținea o săptămînă. Ziua de joi era cea în care începea întreaga sărbătoare, la care nu participa doar familia, ci tot satul. Femeile care ajutau la gătirea bucatelor începeau să culeagă frunze pentru sarmale sau să le pună la desărat. Vineri era ziua în care se pregătea îmbrăcămintea mirilor și se aducea mobilierul pentru a face masa. Atît la casa mirelui, cît și la casa miresei, se făceau mese mari, întinse de-o parte și de alta a uliței, unde erau invitați la masă sătenii și neamurile fiecărei părți. Sîmbăta începea cu muzica lăutarilor și pregătirea sarmalelor: nouă sarmale erau închise într-una singură, iar în fiecare dintre ele era adăugat un bănuț. Se legau toate împreună cu o ață pentru a se deosebi de celelalte și erau așezate în fața mirilor a doua zi, după ce se întorceau de la biserică. Chiar și oala se însemna, pentru că erau atît de multe încît nu mai știai în care să te uiți pentru a găsi mîncarea mirilor. Cît timp femeile măritate învîrteau sarmalele, fetele necăsătorite pregăteau lumînarea – un băț decorat cu flori (virágpálca, n.r.) – pe care, în ziua nunții, o duceau o soră de-a miresei și un frate al mirelui.
Duminică dimineața veneau nașii și era timpul ca mirii să-și ia rămas-bun de la părinți și frați, înainte de a merge la liturghie, care se celebra în limba română. „Nici n-a fost liturghie în limba maghiară aici, la noi. A fost liturghie în limba latină, dar rugăciunile făcute înainte și după liturghie erau în maghiară”. Chiar și pregătirea mirilor pentru căsătorie era în maghiară, de la rugăciuni și pînă la spovadă. Mirele și mireasa plecau separat, fiecare de la casa părintească, și se întîlneau la biserică, unde mergeau împreună spre altar. „Era obiceiul că erau nași mulți, eu de exemplu am avut 23 de perechi de nași, deci aproximativ 50 de invitați care erau numai nași.” După căsătorie, mirele și mireasa se despărțeau din nou, mergînd fiecare spre casa părintească. După ce mîncau, cei din partea familiei mirelui se pregăteau să meargă la mireasă. Se pregăteau căruțele și se puneau prosoape la urechile cailor. Fetele tinere și veseloase își puneau pe cap maramă, dar o puneau într-un fel anume, pentru a se deosebi de mireasă. Cînd alaiul de nuntă era complet, femeile căsătorite începeau strigăturile în ceangăiască: „Elé zájtójig s vissza, / Se gyürünőt add vissza, / Ha te vissza nem adad, / Ki tépem e hajadot!” (Pînă la ușă și înapoi, / Să-mi dai inelul înapoi, / Că dacă nu mi-l dai înapoi, / Îți smulg părul din cap, trad. r.), îmi recită Victoria una dintre chiuituri.
Luni rolurile se inversau: mergeau cu toții de la mireasă la mire, iar cu ei luau făină, fasole, mălai și flori, pentru a inaugura noua gospodărie. Camera care se presupunea că va fi dormitorul mirilor era împodobită cu țoale și covoare din zestre, iar patul era decorat cu perne brodate și pregătit încă de dimineață.
„Uite așa, de joi pînă miercuri era nunta. O săptămînă întreagă, o săptămînă ca-n povești”. Povestea a luat însă sfîrșit după instaurarea comunismului, cînd nunțile de trei zile au fost interzise, astfel că petrecerea s-a mutat duminică dimineața, cu o mică reuniune luni. Ulterior, nunta s-a ținut sîmbăta, iar luni se revenea la rutina obișnuită, ceea ce a dus și la dispariția unor obiceiuri, precum petrecerea pentru făcut sarmale sau dansul de sîmbătă seara.
Și unele tradiții legate de înmormîntari s-au pierdut. Privegherile au fost în maghiară pînă în 1992, cînd s-a impus celebrarea în limba română. Cîntecele și rugăciunile, toate, erau în maghiară, chiar și ultimul cîntec de rămas-bun rostit de către dascălul bisericii. Se cînta toată noaptea la priveghi, pentru a aduce alinare familiei. După înmormîntare, toată lumea făcea praznic acasă, și se rosteau alte rugăciuni în maghiară. La praznic veneau cu toții: „trebuia să știi că dacă ți-e vecin, dacă ți-e rudă sau dacă îl cunoști e nevoie să mergi”. Membrii apropiați din familia răposatului jeleau, vecinii ajutînd la gătit: „Dacă nu mergeai la nimeni, nu venea nimeni la tine. Știai, «a murit Cutărescu. Cînd e înmormîntarea? Joi. Bun, deci miercuri trebuie să fiu acolo să ajut.» Se ajutau foarte mult oamenii”.
Printre frînturile dintre obiceiuri și adaptări o tradiție dragă Victoria nu are. Îi plac toate. „La nuntă, cînd sîntem între prieteni, dansurile, chiuiturile…nu le lăsăm. Sarmalele, niciodată. Ne adunăm, ne rugăm în maghiară”. De mic copil, a învățat totul de la familia ei. De la bunici și pînă la părinți, ceangăimea era un stil de viață, nu o simplă apartenență. „Am crescut într-un cătun unde chiar erau oameni care, mai tîrziu, au ajuns meșteri populari. Acolo am învățat tot, n-am fost la niciun curs.” Educația, totuși, a făcut-o să adauge și alte influențe românești lîngă cele ceangăiești.
Victoria a terminat clasa a X-a în 1976, iar colegii ei de atunci vorbeau doar română. Atunci cînd auzeau că e din Cleja, știau că acolo se vorbește limba ungurilor. „Și le-am zis că da, că noi în familie așa vorbim. Noi între noi, eu cu părinții… dar nu numai noi, și vecinii, toată lumea. Doar știi și tu”, completează Victoria. Și da, știu, căci și familia mea vorbește acest dialect cînd sîntem între ai noștri.
Deși nu a dat la o parte rădăcinile ceangăiești, Victoria a știut cum să le împletească cu cele românești: „Toată lumea a rămas surprinsă că la teza la limba română, eu am luat nota 10. Singura! Eu singura, unguroaica, am luat nota 10.”
Revoluția din 1989
„În toată viața mea, ceangăul din mine s-a simțit. Ceangăimea din mine îmi dă așa o senzație că-s puțin mai mult decît doar român. Avem ceva în plus. Și «ceva-ul» ăsta e ceva frumos, care merită să fie vorbit despre el.”, adaugă Victoria, înainte să deschidem o ușă sensibilă către comunism.
„Bunicul meu a cîntat la fluier. Tata știa să facă cojoace, era și el meșter. Bondă din asta tradițională. Nu știam atunci că sînt oameni atît de speciali, dar am luat de la ei, vrînd-nevrînd. Pînă la Revoluție nu mi-a trecut prin cap să mă gîndesc la «ceangăul din mine», mi se părea normal: mergeam la biserică, eram la școală, acasă vorbeam limba noastră. Cînd cineva a spus prima dată că nu e voie să spui că ești ceangău, atunci m-am revoltat: «Dar de ce? Care e vina? Am eu o țară în buzunar pe care să o vînd cuiva?»”.
Experiențe neplăcute legate de discriminare nu au încetat să apară nici după comunism, cînd Victoria Botezatu și-a înscris copiii la școală pentru a urma ore de limbă maghiară. „Au venit și polițiști la noi să ne întrebe de ce ducem atîția copii la școală, de ce îi înscriem. Ne întrebau cine ne-a învățat să facem asta. Nu ne-a învățat nimeni. În primii 4-5 ani, trebuia să mergem anual ca să semnăm în fața notarului că sîntem conștienți și că vrem să se introducă o oră sau două de limbă maghiară pe săptămînă pentru copii noștri.” După ce au văzut că dorința principală este cea strict legată de învățare, restricțiile s-au ameliorat.
Curajul de a duce totul mai departe a determinat-o pe Victoria să devină un pod între generații.: „Am crescut o grămadă de copii, am avut sub mîna mea copii de-ai mei și de-ai altora, asta a fost bogăția mea. Oamenii au trecut prin lumea asta lungă și lată și au venit înapoi aici.”
„Toți scriu despre noi, numai noi nu scriem”
Isabela nu spunea cu voce tare că e ceangăuaică. După ce a văzut tineri care vorbesc cu mult drag despre bunicii lor și sînt mîndri de rădăcinile lor, și-a dat seama cît de norocoasă e.
O găsesc acasă, în Bacău, deși toată viața a trăit departe de orașul natal. A urmat liceul în Miercurea-Ciuc, iar studiile universitare le-a finalizat în Budapesta, însă s-a întors acasă. Acum este ajutor metodic în Asociația Maghiarilor-Ceangăi din Moldova, sprijinind profesorii care mențin obiceiurile și tradițiile maghiarilor ceangăi, așa cum face mama ei, Victoria Botezatu.
Pe masa din bucătăria ei, sînt așezate cărți groase, pline de istorii ale ceangăilor, pe care puțini le dezvăluie: „Toți scriu despre noi, numai noi nu scriem”, glumește ea cu amărăciune. Ne uităm amîndouă la lumînarea care arde pe masa decorată cu lalele și constatăm în tăcere că are dreptate. Totuși, Isabela s-a întors. De dragul dialectului ceangăiesc cu care a crescut și al oamenilor pentru care ea se simte responsabilă să facă o schimbare. Dar și din nevoia de a înțelege lumea din care făcea parte bunica ei, persoana de dragul căreia duce totul mai departe: „Cînd eram mai tînără nu aveam dorința asta să fiu atît de conectată cu viața bunicii mele, dar acum o am. Vreau să simt că am moștenit unele lucruri de la ea și că noi aparținem aceleași culturi.”
Isabela Botezatu spune că termenii de „maghiar” și „ceangău” se referă la același lucru, dar contextul e diferit. E ca un exercițiu de logică: toți ceangăii sînt maghiari, dar nu toți maghiarii sînt ceangăi. „Este o temă nouă faptul că încercăm să definim populația ceangăilor, dar din multe puncte de vedere, eu cred că asta e o greșeală care ne defocusează de ceea ce este cu adevărat important și mai mult dezbină decît să ajute”, îmi explică ea. Primele comunități de ceangăi nu au avut o educație formală, ca să înțeleagă mai bine cine sînt. Cine să-i învețe? Ceangăii nu aveau identitate națională, nu știau că e important să se definească în vreun fel.
„Poate e mai ușor să zici ce nu ești, decît ce ești”
Cum religia a fost mai ușor de răspîndit decît educația, oamenii știau că sînt romano-catolici și așa s-au identificat pînă recent foarte mulți dintre ei. „Bunica mea nu mi-a spus niciodată că ea e unguroaică sau că e ceangăuaică. Ea știa clar că este romano-catolică, acesta era cel mai important lucru din viața ei. În schimb, nu am auzit-o niciodată să spună că ea e româncă. Poate e mai ușor să zici ce nu ești decît ce ești.” Bunica ei nu a simțit niciodată nevoia să se justifice din punct de vedere al apartenenței. Identitatea națională, în modul în care o vedem astăzi, nu a existat în discursul oamenilor de rînd atunci. „De asta este puțin artificială discuția. Astăzi ne putem numi maghiari, ceangăi, dar cei care au fost aici înaintea noastră nu s-au numit pe ei înșiși. Să spun că bunica mea este româncă în contextul în care nu vorbea această limbă… simt așa, în adîncul sufletului meu, că este o trădare.” La fel ca bunica Isabelei, populațiile ceangăiești care au trăit în satele de pe Valea Siretului, Valea Tazlăului și Valea Trotușului se identificau doar religios.
Cînd oamenii au simțit nevoia să se identifice național, au început să apară gramatici, dicționare de limbă cengăiască, precum și tot felul de documente care să ofere claritate: „Dacă ai pune un moldovean și un oltean să vorbească, s-ar înțelege, dar ar fi unele diferențe de nuanță.” În dialectul ceangăilor se găsesc multe cuvinte românești pentru că noi am stat mai mult aproape de români. Ceangăii s-au adaptat românilor din nevoia de a supraviețui. Nici față de maghiari nu se simt în largul lor: deși dialectul ceangăiesc se vorbește și astăzi, ceangăii ezită să se exprime în propria limbă în fața ungurilor. Spun că ei nu știu „să vorbească frumos”. „Dacă ceangăilor nu le-ar fi frică să vorbească cu ungurii maghiari și-ar da seama mai repede că s-ar putea înțelege foarte ușor”, spune Isabela.
Din toamnă și pînă în vară, ceangăii mai dau foc cenușii străbunilor lor: în septembrie, „Csángó Tánc és Hujjogató Fesztivál” (Festivalul Ceangău de Dans și Îmbrățișări, trad. r.), octombrie, „Szályka Rózsa Balladaéneklő Találkozó” (Întîlnirea cîntăreților de baladă Szályka Rózsa, trad. r.), susținut de Victoria Botezatu în Klézse-Buda (Buda, vechea denumire a Clejei, trad. r.), în decembrie, „Adventi éneklés” (trad. r. Cîntarea de Advent), ajungînd pînă în martie/aprilie la „Arany Miatyánk” (Tatăl Nostru de Aur, trad. r.) ș.a.
În postul Paștelui, „Dicsértessék szent keresek” (Caut slava sfinților, trad. r.) se cîntă cu glas răsunător, iar în Advent, „Áldott essék” (Binecuvîntat să fie, trad. r.) și „Áldoztosák kisded Jézus” (Binecuvîntat să fie micul Iisus, trad. r.) umplu inima catolicilor ceangăi cu bucuria Nașterii Domnului.
Ceangăimea înseamnă mult mai mult. Ceangăii de acum și stilul lor de viață sînt mărturiile vii ale unor populații vechi de secole, care astăzi și-au lăsat viața influențată de modernizare și care, rareori, mai găseasc o fereastră către universul ceangăiesc de altă dată. Ceangăii există, am scris despre ei aici, însă în prea puține rînduri pentru a putea exprima ce înseamnă a fi ceangău cu adevărat. În prea puține cuvinte pentru a exprima iubirea lor față de tot ce îi leagă de rădăcini.
Niciun comentariu