Titlul: Urme pe nisip
Autor: Anne-Dauphine Julliand
Editura: Philobia
Colecția: Portrete
Pagini: 216

„Cînd viața nu mai are zile, trebuie să dăm viață zilelor”. Aceasta este deviza pe care a urmat-o autoarea cărții „Urme pe nisip”. Confesîndu-și experiența, Anne-Dauphine Julliand ne demonstrează că există viață și după moarte: moartea lui Thaïs, fiica sa în vîrstă de doi ani, care s-a stins din cauza unei boli genetice rare. Totul începe pe o plajă, în momentul în care Anne își dă seama că fetița ei merge cu un picior îndreptat spre exterior: „Un mers adorabil dar un pic ezitant. Mi-am dat seama la sfîrșitul verii. Îmi place să privesc urmele piciorușelor ei pe nisipul ud”.

Verdictul medicilor va deschide un lung șir de dezechilibre, atît în interiorul ei, cît și în sînul familiei sale: „Cînd au aflat că Thaïs este bolnavă, mulți au crezut că viața mea se va transforma în coșmar. Acum au ocazia să înțeleagă că lucrurile nu au stat deloc așa”.

„Thaïs nu va mai lăsa niciodată urme pe nisip”, deoarece boala, pas cu pas, îi va afecta funcțiile motrice, ajungînd la paralizie totală. Dragostea pe care i-o poartă micuței o determină pe Anne să suporte orice, chiar și suferința: „O cunoaștem atît de bine, acest musafir inoportun al vieților noastre. Am trăit-o sub toate fațetele”, mai puțin pe cea care să o împingă la disperare.

Relația și modul special de a comunica cu fiica ei, care nu mai auzea, nu vorbea și nu vedea, demonstrează că „noi nu vedem bine decît cu inima”. Uneori, esențialul este invizibil pentru simțuri.

„Urme pe nisip” evocă o realitate în care cuvinte precum moarte, suferință sau sacrificiu nu sînt tabuuri. „Din pudoare sau frică excludem din vocabularul nostru cuvinte precum «moarte». Nu cuvintele rănesc, ci felul în care sunt spuse”.

Povestea Annei-Dauphine Julliand impactează emoțional. Ea arată că suferința nu este un impediment în a-ți trăi viața ca înainte: „Întoarcem o nouă filă din viața noastră… Cînd într-o zi, cineva apropiat mă va întreba cum trebuie să se comporte cu noi, întinzîndu-și mîinile goale cu palmele îndreptate spre cer, în semn de neputință, îi voi răspunde fără ezitare: «Ca înainte. Ca și cu ceilalți. Normal»”.

Foto: http://marianatcn.blogspot.ro/